Cardinalul Newman şi căutarea adevărului

Interviu luat lui Cristina Siccardi, biografă a viitorului fericit

De Carmen Elena Villa

După ce a călătorit timp de cinci ore sub ploaie, la 8 octombrie 1845, preotul pasionist Domenico Barberi l-a întâlnit pe pastorul anglican de atunci John Henry Newman (Londra 1801 - Birmingham 1890), care i-a cerut să-l primească în sânul Bisericii Catolice, după decenii de cercetare în teologie şi în filozofie.

Pe atunci cardinalul Ratzinger a scris în anul 1990, cu ocazia centenarului morţii sale: "... Conştiinţa lui l-a condus de la vechile legături şi de la vechile certitudini într-o lume pentru el dificilă şi neobişnuită a catolicismului".

Cel care a devenit papa Benedict al XVI-lea îl va beatifica la Coventry, în Marea Britanie, la 19 septembrie în timpul călătoriei sale în Anglia.

Viaţa lui şi căutarea lui continuă, în care credinţa şi raţiunea au fost mereu împletite, agenţia Zenit a intervievat-o pe scriitoarea Cristina Siccardi, autoarea cărţii "În oglinda cardinalului Newman" (Edizioni Fede e cultura, 2010), a cărei publicare este aşteptată în zilele următoare. Siccardi scrie pentru diferite mijloace de comunicare catolice italiene.

Este autoare, între alte cărţi, a "«Copila» lui Padre Pio. Rita Montella" (2003); "Sfânta Rita de Cascia şi timpul său" (2004); "Paul al VI-lea. Papa luminii" (2008); "Toată lumea într-o singură inimă. Maddalena Sofia Barat" (2009).

Cum şi-a petrecut copilăria cardinalul Newman?

Cristina Siccardi: John Henry Newman era primul din cei şapte copii ai soţilor John Newman şi Jemina Fourdrinier. S-a născut în City of London şi a fost botezat în biserica anglicană "Saint Bennet Fink". Tatăl, om întreprinzător, a încercat escaladarea socială ajungând să devină bancher, dar după ani de succes a căzut în faliment: tocmai John Henry, când va merge la Universitatea din Oxford, va trebui să menţină toată familia. "Am fost educat în copilărie să scot mare plăcere din citirea Bibliei, dar nu am avut convingeri religioase solide până la cincisprezece ani": astfel Newman începe al doilea paragraf din acea capodoperă intitulată "Apologia pro vita sua", pe care a scris-o în anul 1864 pentru a lupta împotriva celui care, după convertirea sa, l-a atacat cu aciditate şi vitriol.

Într-o zi, în schitul din Littlemore, unde se va converti, a găsit şi a răsfoit un vechi caiet de şcoală, prima pe care l-a scris pe versurile latine, şi pe prima pagină a găsit, cu uimire, o emblemă care i-a tăiat răsuflarea. Desenase figura unei cruci mari şi, alături, o figură care amintea de un rozariu având prinsă de el o cruce mică. În acel timp nu avea decât zece ani. Acele imagini chiar nu trebuiau să fie acolo în creionul lui Newman, dată fiind aversiunea pe care protestanţii o au faţă de imaginile sacre.

Pentru ce-l atrăgeau aşa de mult părinţii Bisericii?

Cristina Siccardi: Când era încă anglican, în anul 1826, Newman decide să studieze, cu metodă sistematică, părinţii Bisericii şi se naşte o profundă iubire. Mai întâi îi examinează cu metrul protestant, apoi în anul 1835 şi în 1839 va relua studiul cu o optică mai apropiată de catolicism. Într-o scrisoare adresată prietenului său Pusey va spune: "Nu mă ruşinez să mă bazez pe părinţi şi nu mă gândesc deloc să mă îndepărtez de ei. Istoria timpurilor lor încă nu este pentru mine un almanah vechi. Părinţii m-au făcut catolic (The Fathers made me a Catholic), şi eu nu intenţionez să arunc la pământ scara cu care am urcat pentru a intra în Biserică".

Părinţii au fost pentru Newman o mare iubire, în ei a găsit răspunsul la întrebările persistente de raţiune şi de credinţă care l-au torturat timp de 44 de ani, până când, la 9 octombrie 1845, a fost primit în Biserica Catolică de către părintele Domenico Barberi, pasionist italian, beatificat de Paul al VI-lea în anul 1963.

Cum a devenit catolic?

Cristina Siccardi: Printr-un foarte obositor parcurs intelectiv şi spiritual. Biografia lui se identifică cu elaborarea gândirii şi cu munca sufletului. John Henry Newman este printre cei mai mari gânditori, filozofi şi teologi din istoria omenirii: bibliografia sa care s-a edificat în lume, în cei o sută douăzeci de ani de la moartea sa, este imensă. Cu spiritul exploratorului, atent şi scrupulos, a sondat palmă cu palmă hăţişul interminabil de drumuri care este Protestantismul, ca şi calvinist şi apoi ca anglican, pentru a ajunge în sfârşit cu bucurie la Biserica petrină, aşa cum a putut să experimenteze un alt convertit de excepţie, sfântul Augustin. Newman s-a comportat ca un căpitan care conduce distrugătorul său cu dibăcie şi competenţă, şi fără a da nici o pauză obiectivului, a ajuns, cu mare umilinţă şi tot atât zel, la ţinta râvnită.

Ce au spus prietenii lui anglicani despre faptul că a devenit catolic?

Cristina Siccardi: Newman, deşi dădea o importanţă specială în viaţa sa prieteniei şi legăturilor profesionale, când a văzut şi a înţeles adevărul şi unde se afla el, nu s-a mai preocupat de nimic şi de nimeni şi a părăsit toate şi pe toţi, aşa cum au făcut apostolii. Prietenii lui anglicani au înţeles că au pierdut un mare om: unii l-au regretat, mulţi l-au contestat cu brutalitate, alţii l-au admirat.

Cel mai frumos elogiu, după părerea noastră, care i-a fost dat în timpul vieţii sale, este scrisoarea pe care Edward Pusey a trimis-o unui prieten: "Dumnezeu încă este cu noi şi ne va face să mergem înainte în pofida acestei pierderi. Nu trebuie să ascundem importanţa ei, deoarece este pierderea cea mai mare care ni se putea întâmpla. Cei care l-au dobândit cunosc bine meritele lui... Biserica noastră nu a ştiut să scoată profit din el. Era ca şi cum o sabie ascuţită dormea în teaca sa pentru că nimeni nu ştia s-o folosească. Era un om predestinat să fie un mare instrument divin, în măsură să realizeze un amplu proiect apt să restaureze Biserica... A plecat - ca toate marile instrumente ale lui Dumnezeu - inconştient de propria măreţie. A plecat pentru a face un simplu act de datorie, fără a se gândi la el însuşi, abandonându-se complet în mâinile Celui Preaînalt. Aşa sunt oamenii în care Dumnezeu are încredere. S-ar putea spune nu atât că ne-a părăsit, dar că acum s-a transferat într-o altă zonă a viei, unde poate să folosească toate energiile minţii lui extraordinare".

A primit multe atacuri din partea Bisericii Anglicane şi a intelectualilor din acea epocă?

Cristina Siccardi: Desigur de la Biserica Anglicană, de la intelectualii protestanţi, dar chiar şi de la Biserica Catolică. De unii era considerat un trădător, de alţii unul în care nu trebuie avut încredere... A avut împotrivă şi Biserica Catolică din Irlanda: el era un englez şi a fost izgonit din funcţia sa de rector al Universităţii din Dublin. John Henry Newman a scris acea capodoperă numită "Apologia pro sua vita" tocmai pentru a se apăra de atacurile intelectualilor, şi autobiografia sa a fost ocazie de foarte multe convertiri. Amintim că Leon al XIII-lea va reduce la tăcere atâtea glasuri potrivnice, conferindu-i lui Newman, în anul 1879, bereta de cardinal.

Într-o societate în care domneşte relativismul, ce ne spune beatificarea lui Newman?

Cristina Siccardi: Cardinalul Newman a combătut, sincer şi leal, liberalismul, trasând, cu metodă sistematică şi analitică, unul din profilurile reale ale Europei în fază de corupţie, de abandonare a civilizaţiei creştine, de apostazie ameninţătoare. De pe puntea navei sale a reuşit să identifice trăsăturile secularizatoare şi relativiste din zilele noastre, rod al acelei prezumţii pe care deja păgânii greci, depozitari ale adevăratelor semina verbi, o defineau übris (aroganţa celui care nu se supune zeilor), adică ideea de a pune opune locurile comune aşa-zise raţionale din propria epocă raţionalităţii Tradiţiei.

Acest mare "învăţător al Bisericii", cum l-a definit Benedict al XVI-lea, acest gentleman din secolul al XIX-lea englez, apoi preot oratorian, devenit cardinal prin voinţa lui Leon al XIII-lea, a ajuns la Adevăr la vârsta de patruzeci şi patru de ani, după decenii de studii şi de aprofundări: a stors cu tenacitate propria minte pentru a înţelege, a cerceta, a sonda, în meandrele istoriei, filozofiei, teologiei şi a descoperi, în sfârşit, perla preţioasă... aşa a fost că "am văzut chipul meu în acea oglindă: era chipul unui monofizit", chipul unui eretic anglican, şi "descoperirea aproape cu teroare".

"Ex umbris et imaginibus in veritatem" ("Din umbre şi din imagini la adevăr"), aşa afirmă epitaful de la mormântul fericitului Newman, a cărui viaţă este dovada cea mai evidentă şi concretă că raţiunea se poate uni cu credinţa pentru a ajunge la Biserica lui Isus Cristos, singura poartă adevărată a mântuirii veşnice. A crede în adevăr înseamnă a fi liberi: "Dacă rămâneţi fideli cuvântului meu, veţi fi cu adevărat discipolii mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi", dar nu e ceea ce se întâmplă astăzi.

John Henry Newman este modelul pe care Biserica, sub pontificatul lui Benedict al XVI-lea, îl propune creştinilor şi catolicilor ca să-l urmeze. Este răspunsul foarte clar al papei Benedict al XVI-lea dat lumii relativiste.

(După Zenit, 3 septembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.