Maica Tereza de Calcutta şi o iubire fără margini

Forţa unui zâmbet

Cu ocazia centenarului naşterii Maicii Tereza de Calcutta, care este joi, 26 august 2010, publicăm un articol al unui preot salezian, fost director al The Herald Kolkata, cel mai vechi săptămânal catolic indian.

de Paul Cheruthottupuram

Agnesë Gonxhe Bojaxhiu în albaneză înseamnă "boboc de trandafir". Născută la data de 26 august 1910 la Üsküb (în acea vreme în imperiul otoman, astăzi Skopje, capitala Macedoniei), era cea mai tânără din trei copii. Agnesë considera "adevărata ei zi de naştere" 27 august, data botezului ei. A crescut într-o familie catolică evlavioasă şi a fost crescută de Drana Bojaxhiu de la vârsta de 9 ani şi de tatăl său Nikollë Bojaxhiu, un patriot albanez, decedat în anul 1919. În primii ani ai vieţii sale Agnesë era fascinată de vieţile misionarilor iezuiţi în Bengala şi înainte de 12 ani s-a convins că trebuie să meargă în India.

A părăsit casa părintească la 18 ani pentru a se uni cu Surorile de Loreto care lucrau la Calcutta. După o scurtă perioadă la abaţia de Loreto la Rathfarnham, în Irlanda, pentru a învăţa engleza, a ajuns la Calcutta în anul 1929 şi a început noviciatul la Darjeeling, în Bengala septentrională. A făcut voturile temporare la 24 mai 1931 cu numele de Tereza, în cinstea lui Terezei de Lisieux, patroana misiunilor, şi voturile perpetue la 14 mai 1937, în timp ce preda la şcoala conventului Saint Mary, la Entally.

Scenariul socio-politic din Bengala (foametea din 1943 şi ciocnirile dintre hinduşi şi musulmani), care a îngropat Calcutta în disperare şi în oroare, au impresionat-o pe Maica Tereza. La 10 septembrie 1946, într-un tren, întorcându-se la Darjeeling, Maica Tereza a trăit ceea ce după aceea a definit "chemarea în chemare". În anul 1948, înlocuind tradiţionala sa haină de Loreto cu un simplu sari din bumbac alb având pe margini culoarea albastră şi adoptând cetăţenia indiană, Maica Tereza s-a aventurat în mahalalele din Calcutta şi, în anul 1950, a întemeiat Misionarele Carităţii. Astăzi, după şaizeci de ani, la Calcutta există nouăsprezece institute cu 5.000 de surori angajate în peste o sută treizeci de ţări.

Mijloacele de comunicare de masă indiene şi-au dat seama despre Maica Tereza începând din anii Cincizeci, imediat după începutul operei sale în zona degradată Mothijhil, aproape de fostul ei convent de Loreto, la Entally. Acolo, era o soră catolică albă, occidentală, care arăta compasiune şi oferea ajutor săracilor şi celor marginalizaţi. Maica Tereza era noul chip al mamei India care se ridica din umilirea împărţirii zonei Bengala în Bengala occidentală şi în Pakistan orientală (actuala Bangladesh). Diferit de câţiva detractori ai săi născuţi la Calcutta, care se află acum în străinătate, care nu s-au "înjosit" niciodată ca să slujească mahalalele înfiorătoare din Calcutta, Maica Tereza a început să lucreze tocmai în acele zone degradate.

În anul 1962 a primit Padma Shree (cea mai înaltă recunoaştere civilă naţională) precum şi premiul internaţional Magsaysay. Papa Paul al VI-lea i-a dăruit maşina folosită de el în timpul vizitei la Bombay în anul 1964, pe care apoi ea a scos-o la vânzare la o tombolă. În anul 1979 a primit premiul Nobel pentru pace, în anul 1985 Presidential Medal of Freedom în Statele Unite, cea mai înaltă recunoaştere civilă, pentru a aminti numai câteva din premiile sale.

Întâlnirea cu ziaristul englez Malcolm Muggeridge a dus-o pe Maica Tereza la răsunet mondial. A intervievat-o pentru prima dată în anul 1968 pentru BBC, iar în anul 1969 a făcut un documentar despre viaţa ei la Calcutta. În anul 1971, filmul de televiziune în două părţi a inspirat cartea Something Beautiful for God: Mother Teresa of Calcutta. Fericitei i-au fost dedicate trei festivaluri cinematografice internaţionale: Mother Teresa Film Festival la Calcutta în 2003, în 2007 şi în 2010. Anul acesta, evenimentul cuprinde şaisprezece filme şi pentru prima dată capătă o respiraţie globală, incluzând cincisprezece ţări asiatice.

Cunosc un tânăr care, după ce a desfăşurat operă de voluntariat într-o casă pentru muribunzi la Kalighat, inspirat din filozofia de slujire a Maicii Tereza, a turnat filmul My Karma, care a cucerit diferite premii internaţionale. Nu numai atât, acest tânăr hindus din Bangladesh a părăsit propria meserie de funcţionar din Marina indiană şi acum lucrează într-o zonă degradată din zona musulmană din Narekeldanga la Calcutta, definind-o pe Maica Tereza mama sa şi pe Mahatma Gandhi tatăl său.

Maica Tereza a făcut aşa de mult, a învăţat care este cel mai mare mod pentru a arăta iubirea lui Dumnezeu, adică a satisface necesităţile altora, câte o persoană, aici şi acum. Nu a oferit o soluţie magică la problemele şi la nedreptăţile din lume, ci a arătat ce putem să facem pentru a schimba viaţa unei persoane, câte una pe rând.

Nirmal Hriday (casa muribunzilor), primul ei institut, întemeiat în zona templului dedicat zeiţei Kalě la Calcutta, este încă locul sfânt în care fie prietenii ei fie duşmanii ei simt o teamă reverenţială. Este locul în care Maica Tereza îi întâlnea pe ziariştii care o intervievau pentru prima dată. De la înfiinţarea ei au fost transportaţi acolo circa cincizeci de mii de bărbaţi, femei şi copii adunaţi de pe străzi. Cei care au murit, jumătate, au fost înconjuraţi de iubire şi de gentileţe. Cei care s-au salvat au fost ajutaţi de surori ca să găsească un loc de muncă sau au fost trimişi în case în care să trăiască cu bucurie. Shishu Bavan (casa pentru copii) precum şi alte orfelinate au oferit adăpost şi speranţă pentru nenumăraţi copii în lume. Mulţi din acei micuţi au devenit cetăţeni activi şi unii s-au dedicat şi misiunii ei.

Leprozeria pe care a întemeiat-o cu banii de la Premiul pentru pace "Papa Ioan al XXIII-lea", cu care a fost premiată în 1971, a permis celor din afara castei să se simtă acceptaţi. Atunci când a primit premiul Nobel pentru pace, în 1979, a convins comitetul să nu se facă banchetul oficial şi a folosit banii destinaţi pentru banchet ca să cumpere mâncare pentru cincisprezece mii de săraci. A deschis case pentru alcoolici, dependenţi de droguri, bolnavi de SIDA, fără adăpost şi lipsiţi, chiar şi la Roma. Maica Tereza a contribuit la reabilitarea deţinutelor cu ajutorul primului ministru din Bengala occidentală, Jyoti Basu.

A fost lăudată de persoane, guverne, organizaţii, dar a primit şi criticile multora, contrari esenţei prozelitiste a operei sale care includea o poziţie foarte fermă împotriva contracepţiei şi avortului, crezul în bunătatea spirituală a sărăciei şi administrarea sacramentului botezului pentru muribunzi. Unele reviste ştiinţifice au criticat nivelul îngrijirilor medicale oferite în spitalele ei şi au ridicat obiecţii cu privire la modalităţile cu care erau utilizate donaţiile. Atacurile ateilor radicali la adresa Maicii Tereza sunt echivalentul intelectual al agresiunii la adresa unei bătrâne, afirmă Brendan O'Neill, director al "Spiked-online", conform căruia răpitorii agresează în mod josnic femei slabe şi bătrâne pentru că în general sunt lente, fragile şi incapabile să reacţioneze. A o ataca pe gârbovita soră din Calcutta plină de zbârcituri, acuzând-o că este o buimacă fanatică, o nebună şi o susţinătoare dezgustătoare a sărăciei, este echivalentul ateu al agresiunii împotriva unei bătrâne.

Pentru a ne introduce în lumea Maicii Tereza, deja citatul Malcolm Muggeridge face asemănarea dintre percepţia sa obişnuită şi cea a surorii. La începutul cărţii Something Beautiful for God, Muggeridge menţionează o scurtă şedere a lui la Calcutta în anul 1930 (ca redactor adjunct al ziarului "The Statement"), în timpul căreia a rămas dezgustat de zonele degradate şi de condiţiile sociale mizerabile. Aminteşte că întreba persoanele: "Pentru ce nu fac nimic autorităţile?" şi se îndepărta repede. Maica Tereza în schimb vedea aceeaşi mizerie şi rămânea, înarmată, aşa cum spune ziaristul, numai cu "acea iubire creştină care iradia". Muggeridge afirma: "Cât priveşte lungirea mea cu privire la condiţiile sociale mizerabile din Bengala, trebuie să spun că mă îndoiesc de faptul că în orice contabilitatea divină consideraţiile mele pot să valoreze chiar şi numai jumătatea ridicolă din zâmbetul pe care Maica Tereza îl îndrepta unui cerşetor de pe stradă care-i capta atenţia sa". Aşa răspundea Maica Tereza la critici: "Nu are importanţă cine spune asta, ar trebuie să fie acceptat cu un zâmbet şi să se continuăm să facem propria muncă".

Un ziarist englez (care trăieşte acum în Statele Unite), Christopher Hitchens, a fost unul din martorii care au furnizat dovezi contrare beatificării şi procesului de canonizare a Maicii Tereza. "Tocmai vorbind cu ea am descoperit că desigur nu lucra pentru a reduce sărăcia", a spus Hitchens la tribunal. Şi a citat-o pe Maica Tereza: "Nu sunt o operatoare socială. Nu fac asta pentru acest motiv. O fac pentru Cristos. O fac pentru Biserică". Citind această declaraţie, pornind de la sfârşit, se ajunge la motivaţia de a fi a vieţii şi a misiunii Maicii Tereza. Obiecţia adusă de Hitchens era corectă. Ordinea priorităţilor era: Isus, Biserica şi săracii!

Aşa cum credea în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, credea şi în trupurile celor mai săraci dintre săraci, atingea trupul lui Cristos. Maica Tereza credea profund în providenţă. Nu depindea de banii nimănui, nici măcar de cei ai guvernului. Considera că dependenţa economică putea să devină sclavie economică. Adesea spunea: "Dacă vreodată persoanele ar înceta să susţină apostolatul Misionarelor Carităţii, acestea vor înceta pur şi simplu să existe".

Spiritualitatea ei era o "constantă din ordinea zilei", sfinţirea trudei zilnice. Deşteptarea la 4.40 (în zilele de sărbătoare la 5.10) este numai începutul acelui stil de viaţă spartan, cu momente care trebuie dedicate rugăciunii, meselor, operei apostolice. Fără îndoială această statornicie a produs o rodnicie extraordinară în slujba altora.

După treizeci şi cinci de ani de slujire a celor mai săraci dintre săraci, Ioan Paul al II-lea i-a spus Maicii Tereza: "Doresc să schimb Constituţiile voastre. Vreau ca Misionarele Carităţii să devină nu numai misionare ale trupurilor sărace, ci şi ale sufletelor sărace". Altfel spus cateheză şi evanghelizare. Atunci când Maica Tereza a răspuns că surorile ei nu aveau o formare de apostolat, Papa i-a zis: "Formează-le!". Acum, duminica, fiecare soră misionară a carităţii care este în stare, predă catehismul. În programul lor Fidei Donum la Tengra (Calcutta), în fiecare an cincizeci de surori din toată lumea fac un curs de actualizare timp de zece luni, care prevede şi un modul catehetic săptămânal.

Maica Tereza era înzestrată cu înţelepciune extraordinară. Se pare că i-a spus cardinalului John Joseph O'Connor, arhiepiscop de New York între 1984-2000, cât de mult apreciază susţinerea pe care el o dădea comunităţii sale, adăugând: "Totuşi, vreau să mă asigur ca surorile noastre să aibă numai cei mai buni preoţi din arhidieceză în calitate de capelani, confesori, consultaţi spirituali şi directori pentru reculegeri".

Menţinerea unei uniri constante cu Dumnezeu era trăsătura distinctivă a spiritului ei de rugăciune. Aţi văzut vreodată o fotografie a ei în care nu strânge rozariul în mâinile ei noduroase? Ştia că nu exista alt mod pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, în orice moment al zilei, decât cerându-i harul de a afla voinţa sa divină şi apoi de a o îndeplini cu toată inima. Aspectul care loveşte mai mult în spiritualitatea Maicii Tereza de Calcutta este că nu a făcut niciodată nimic mai mult decât ceea ce pretindea de la orice soră misionară a carităţii: spiritualitatea voturilor de castitate, sărăcie şi ascultare, şi al patrulea vot, adică a oferi "o slujire totală şi liberă pentru cei mai săraci dintre săraci".

Maica Tereza a murit la Calcutta la 5 septembrie 1997 şi papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o fericită la 19 octombrie 2003. Fie că este iubită fie că este contestată, Maica Tereza a lăsat un semn de neşters în mintea oamenilor obişnuiţi din Calcutta. Sute de persoane, independent de castă sau de crez, vizitează mormântul ei în fiecare zi având speranţa unei darshan, a unei "viziuni", înainte de a se angaja în truda zilnică.

(După L'Osservatore romano, 26 august 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 71.