Pentru a mărturisi Evanghelia în lume

Viitorul Anului Sfintei Preoţii

De Javier Echevarría

episcop titular Cilibia

prelat al Opus Dei

Anul Sfintei Preoţii s-a încheiat la 16 iunie. Perioada petrecută a fost aşa de scurtă încât se poate considera încă total actuală. Aşadar, mai mult decât a-i judeca valoarea se merită să privim la reacţiile personale în faţa acestui eveniment propus de Biserică. Ce s-a întâmplat? Ce impact a produs asupra noastră a preoţilor, convocaţi de Pontiful Roman s-o parcurgem ajutaţi de figura exemplară a confratelui nostru, sfântul Ioan Maria Vianney?

Sunt întrebări care cer de la fiecare dintre noi un răspuns personal în intimitatea propriei rugăciuni, în faţa lui Dumnezeu. Nu vom ajunge la un nivel aşa de personal, pentru că nu poate fi acesta obiectivul unui articol, dar vom intra pe un drum nu mai puţin exigent: amintirea obiectivelor indicate de Benedict al XVI-lea şi apoi, trăgând consecinţele, orientarea reflecţiei spre viitor.

"Acest an - scria papa în scrisoarea de convocare - vrea să contribuie la promovarea angajării de reînnoire interioară a tuturor preoţilor pentru o mărturie evanghelică a lor mai puternică şi incisivă în lumea de astăzi". Cita şi o frază pe care parohul de Ars obişnuia s-o repete şi care a fost şi care a fost primită în Catehismul Bisericii Catolice: "Preoţia este iubirea inimii lui Isus". Pentru a se înţelege pe el însuşi, preotul nu trebuie să se limiteze să ia în considerare propria muncă pastorală, ci să meargă mult mai departe, până ajunge la Cristos, în a cărui omenitate reverberează toată viaţa trinitară şi în care însăşi viaţa trinitară se deschide oamenilor.

Din această perspectivă se înţelege profunzimea altor cuvinte ale sfântului Ioan Maria Vianney citate de pontiful roman: preotul "nu se va înţelege bine decât în cer". Numai atunci, dându-şi seama de darul infinit şi inefabil al dăruirii lui Dumnezeu omului, preotul va gusta pe deplin propria realitate. Dumnezeu nu a voit numai să se comunice oamenilor; a luat însăşi natura noastră în Isus Cristos; a instituit Biserica şi a chemat oameni determinaţi care, cu sacramentul preoţiei, el îi transformă în slujitori şi instrumente ale lui. "Îndrăzneala" lui Dumnezeu - a spus Benedict al XVI-lea în omilia pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii - care, "deşi cunoscând slăbiciunile noastre, consideră nişte oameni capabili să acţioneze şi să fie prezenţi în locul lui", şi are încredere în noi până acolo încât să se abandoneze în mâinile noastre, o astfel de îndrăzneală este "lucrul cu adevărat mare care se ascunde în cuvântul «preoţie»".

Cu omilii, scrisori şi alocuţiuni pontificale, cu aniversări, congrese şi zile de reflecţie sau rugăciune, au fost repetate în toată lumea aceste mari adevăruri, îndemnându-i pe toţi şi în mod deosebit pe preoţi la o nouă, profundă şi fericită convertire. De fapt, nu se poate gusta un astfel de exces de iubire divină, propriu preoţiei, fără să ne simţim personal angajaţi să fim, aşa cum spunea adesea sfântul Josemaría Escrivá, "preoţi sută la sută". Ce comportă această invitaţie? A răspunde la această întrebare ar cere o lungă expunere despre teologia şi spiritualitatea preoţiei; totuşi este util măcar să ne oprim asupra a trei consideraţii fundamentale.

Trebuie să fim conştienţi de demnitatea preoţiei, de valoarea şi de bogăţia pe care le implică această condiţie, pentru ca această realitate să impregneze întreaga conduită şi să confere autenticitate fiecărui moment al existenţei, având certitudinea că, în pofida micimii noastră, Cristos vrea să ne folosească pentru a comunica neamului omenesc roadele operei sale răscumpărătoare.

Preotul trebuie să se identifice cu Cristos, să aibă înseşi sentimentele sale (cf. Fil 2,5) şi să moară pentru el însuşi pentru ca el să locuiască în noi (cf. Gal 2,20): să se simtă stimulat să fie om al euharistiei, să trăiască sfânta Liturghie cu credinţa că în fiecare celebrare se perpetuează jertfa lui Cristos, mort şi înviat, care vine în întâmpinarea Bisericii sale şi preotului, pentru a-i atrage la sine şi a-i conduce cu Duhul Sfânt până la intimitatea filială cu Dumnezeu Tatăl.

Acest lucru comportă dorinţa puternică de a sluji, cum gaudio în Cristos şi prin Cristos, propria turmă, Biserica şi toată omenirea, în aşa fel încât în fiinţa sa, ca şi în cea a lui Isus, să nu aibă loc egoismul sau indiferenţa în faţa necesităţii celorlalţi. Acest lucru implică să se dedice cu angajare, chiar dacă asta costă, la ceea ce contribuie la binele sufletelor, cu o caritate efectivă, în predicarea cuvântului lui Dumnezeu şi în sacramentul reconcilierii.

Anul Sfintei Preoţii ne-a situat, în timp şi din timp, în faţa veşnicului, în faţa unei iubiri a lui Dumnezeu care nu trece, nu se întrerupe, este mereu tânără şi activă; cu realitatea - fericită, surprinzătoare şi profund adevărată - că această iubire, vizibilă în Cristos Isus, se transmite prin intermediul Bisericii, fiecărui creştin şi fiecărui preot. Anul Sfintei Preoţii este destinat, fără îndoială, să producă multe şi variate roade în predică, în cateheză, în îngrijirea liturgiei, în diferitele domenii ale pastoraţiei şi în mod fundamental în reînnoirea interioară a fiecărui preot, şi chiar creşterea numărului de seminarişti în dieceză. Îndrăzneala lui Dumnezeu, despre care a vorbit Benedict al XVI-lea, ne convoacă pe toţi "în aşteptarea «da»-ului nostru".

(După L'Osservatore romano, 21 august 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.