Gândirea lui John Henry Newman în interpretarea unui şef de stat creştin

Un părinte absent de la Conciliul al II-lea din Vatican

Publicăm fragmente dintr-un articol apărut în anul 2009 în revista "Vita e pensiero" semnat de preşedintele emerit al Republicii Italiene, mort marţi 17 august 2010 la Roma.

de Francesco Cossiga

Gândirea lui John Henry Newman era bine cunoscută de părinţii şi experţii conciliari: şi printre aceştia şi de binecunoscutul teolog german Joseph Ratzinger. În timpul Conciliului al II-lea din Vatican, s-a referit la Newman - ca şi la un alt original filozof şi teolog, Antonio Rosmini - ca la un inspirator şi "părinte absent" de la conciliu. A spune în mod exhaustiv cât de mult datorează deciziile conciliare învăţăturilor sale ar cere un orator mult, dar mult mai cunoscător decât mine, care nu am cultivat nici filozofia nici teologia, ci doar am "scurmat" în ele!

Într-un articol scris în "L'Osservatore romano" în anul 1964, filozoful catolic Jean Guitton scria: "Marile genii sunt nişte profeţi mereu gata să lumineze marile evenimente, care, la rândul lor, aruncă asupra geniilor o lumină retrospectivă care le dăruieşte lor un caracter profetic. Este ca raportul care există între Isaia şi pătimirea lui Cristos, reciproc iluminate: tot aşa Newman luminează cu prezenţa sa Conciliul şi Conciliul îl justifică pe Newman".

Declaraţiile conciliului au hotărât cu privire la libertatea conştiinţei şi cu privire la primatul conştiinţei în domeniul gândirii şi al eticii, chiar dacă - aşa cum a notat într-un studiu al său teologul Joseph Ratzinger - nu fără anumite ambiguităţi şi nedeterminări. Conceptul de libertate şi de primat al conştiinţei este în centrul Decretului despre libertatea religioasă. Acest concept este caracteristic gândirii lui Newman care l-a expus în mod strălucitor în vestita Scrisoare către ducele de Norfolk, în care a contestat observaţiile grave despre libertatea supuşilor catolici ai Coroanei de a respecta legile Regatului şi de a sluji cu lealitate Coroana însăşi, după proclamarea, din partea Conciliului I din Vatican, a dogmei infailibilităţii; dogmă împotriva substanţei despre care Newman, spre deosebire de marele său prieten catolic napolitan-bavarez-englez, istoricul libertăţii, regius professor de la universitatea din Cambridge, catolicul-liberal lord Acton, nu scrisese, ci numai se întrebase în mod public cu privire la oportunitatea de a o proclama în acel moment istoric (dar imediat după aceea supunându-se în tăcere).

Acelaşi papă care o proclamase, în faţa reacţiei dure a cancelarului german von Bismarck, a simţit necesitatea de a scrie o scrisoare episcopilor germani, ca răspuns la o scrisoare pe care ei o scriseseră, clarificând conţinutul şi limitele infailibilităţii papale. Tocmai în deja citata Scrisoare către ducele de Norfolk Newman încheie capitolul despre conştiinţă cu celebrele cuvinte: "Dacă aş fi obligat să introduc religia în toasturile de după un prânz (ceea ce, într-adevăr, nu mi se pare cel mai bun lucru), aş toasta, dacă vreţi, pentru papa; totuşi mai întâi pentru conştiinţă, şi după aceea pentru papa".

Pentru ca să explice ce era conştiinţa, în lucrarea sa dedicată tocmai ei, poate aproape temerar şi prin cuvinte care în timpul său au scandalizat pe mulţi, în special printre cei de dincolo de munţi, afirma: "Se pare (...) că există cazuri extreme în care conştiinţa poate să intre în conflict cu cuvântul papei şi că, în pofida acestui cuvânt, trebuie să fie urmată". De asemenea: conştiinţa "nu este un egoism clarvăzător, nici dorinţa de a fi coerenţi cu noi înşine, ci mesagera Aceluia, care, fie în lumea naturii fie în cea a harului, ne vorbeşte din spatele unui văl şi ne învaţă şi ne conduce prin intermediul reprezentanţilor săi". Şi chiar: "Conştiinţa este vicarul originar al lui Cristos". Însă Newman adaugă mai departe: "Din teama de a nu fi înţeleşi greşit, trebuie să repet că, atunci când eu vorbesc despre conştiinţă, înţeleg acea conştiinţă înţeleasă în adevărata ei semnificaţie. Pentru a avea dreptul de a ne opune autorităţii supreme, chiar dacă nu este infailibilă, a papei, ea trebuie să fie ceva cu mult mai mare decât acea contrafacere nefericită care (...) acum este înţeleasă acum în mod popular".

Newman aminteşte şi de acea sentinţă, proprie lui Toma de Aquino dar şi a teologilor şi canoniştilor din Şcoala Salmaticense şi a iezuiţilor din secolul al XVII-lea, conform căreia conştiinţa trebuie mereu urmată chiar dacă este eronată, şi chiar dacă eroarea este rod al propriului păcat. Conştiinţa al cărei primat îl invocă Newman este tuta et informata conscientia a celor mai siguri moralişti, o conştiinţă care chiar dacă este eronată - pentru că omul nu este perfect şi puţine sunt aşa-numitele "revelaţii personale" - este rod al rugăciunii, al informaţiei oneste şi al meditaţiei. Acest primat al conştiinţei l-au invocat nu cu declaraţii, ci cu fapte, cei care nu au fost de acord cu încheierea concordatului dintre Sfântul Scaun şi Al Treilea Reich şi ulteriorul ordin dat prin intermediul episcopilor catolicilor germani de a dizolva partidul Centrului Catolic şi Partidul creştin-social bavarez.

N-ar fi vorba de apel nedrept la primatul conştiinţei să nu ţinem cont de învăţătura papei în materie de avort, eutanasie, aşa-numitele pacte de solidaritate socială, dacă s-ar considera să se aprobe legi civile conform criteriului "răului mai mic", dacă de exemplu, când deputaţii şi senatorii catolici ar declara că vor să voteze împotriva acestor măsuri şi guvernul ar ameninţa prin represiune că denunţă concordatul sau că aboleşte predarea religiei, judecata despre "ce-i de făcut" ar fi de competenţa politicienilor în ceea ce priveşte credibilitatea ameninţării, însă a papei şi a episcopilor în ceea ce priveşte ponderarea intereselor.

Apoi, o mare influenţă a avut John Henry Newman în exaltarea laicatului şi în definirea poziţiei sale în a funcţiei sale în Biserică. Deja în vestita sa lucrare despre ariani sau mai precis despre arianism, doctrină cristologică elaborată de Arius şi condamnată ca erezie de primul conciliu din Niceea - lucrare în care a început să facă publice îndoielile sale cu privire la adeziunea întregii Biserici din Anglia la principiile stabilite de vechile concilii - el a scos în evidenţă că în faţa împăratului şi chiar a marii majorităţi a episcopilor care au aderat la doctrina lui Arius sau care tăceau, au fost laicii, credincioşii simpli, care au ţinut tare credinţa dreaptă şi au rămas în ortodoxie şi i-au asigurat ei fidelitatea Bisericii. Apoi, John Henry Newman a dezvoltat această doctrină a funcţiei laicatului, catolic fiind, în lucrarea publicată în ultimul număr al revistei catolice engleze "The Rambler", întemeiată de lord Acton şi a cărei conducere acesta i-o cedase cu speranţa de a evita ca episcopii englezi să-i poruncească închiderea. În faţa Monseniorului Talbot, care afirma că laicii catolici trebuie să se limiteze să meargă la vânătoare şi la pescuit, să joace cricket, să întreţină Biserica, să organizeze ospeţe şi să facă copii, în lucrarea intitulată Despre consultarea credincioşilor laici în materie de credinţă, el a explicat faptul că poporul lui Dumnezeu, întregul popor al lui Dumnezeu, deci şi laicii, este subiect de infailibilitate, deci nu este numai permis, ci necesar "să fie ascultată părerea laicilor în materie de credinţă".

Ca o confirmare a tezei sale, el a amintit că Pius al IX-lea, înainte de a proclama dogma Neprihănitei Zămisliri, a cerut episcopilor nu numai ce gândeau ei, ci şi ce gândea poporul lui Dumnezeu. Această lucrare a făcut ca situaţia să se precipite, pentru că a fost considerat de unii ca eretic sau măcar apud haeresim. Da, pentru că până când - în pofida opoziţiei unui alt convertit, cardinalul Manning, episcopul de dincolo de munţi - Leon al XIII-lea l-a făcut cardinal, John Henry Newman a fost adesea suspectat de eterodoxie şi a suferit mult nu numai pro Ecclesia, ci şi propter Ecclesiam!

Al treilea "spaţiu conciliar", ca să spunem aşa, în care a fost mare influenţa gândirii lui John Henry Newman - pe bună dreptate definit, după moartea lui, "un profet şi un geniu" - a fost cel al revenirii studiului teologic şi al catehezei însăşi la Biblie şi la părinţii Bisericii, la care pe larg s-au referit părinţii conciliari: în privinţa revenirii la Biblie s-au făcut mulţi paşi înainte (să ne gândim la ultimul Sinod al Episcopilor).

Doctrina originală a lui Newman despre dezvoltarea dogmei, doctrină care nu vrea desigur să contrazică ceea ce a fost afirmat mereu de Biserică (că s-a închis şi s-a încheiat Revelaţia cu predica apostolilor), a scos în evidenţă, lucru de acum acceptat în mod paşnic, că istoria, istoria omului, în care s-a manifesta Revelaţia şi se desfăşoară istoria mântuirii sale, această istorie cu cercetările şi experienţa umană dilată şi precizează semnificaţia dogmei, îi lărgeşte orizonturile, o dezvoltă, până la urmă. Şi acest lucru este valabil şi pentru învăţătura obişnuită a papei şi a episcopilor. Astfel, istoria, istoria libertăţii, istoria libertăţii popoarelor, a dat o semnificaţie diferită la ceea ce în învăţătura lui Pius al IX-lea, îndeosebi în Sillabus, părea - şi poate că în intenţia privată a papei chiar era - condamnarea conceptului de suveranitate populară, "nemaiauzita pretenţie a guvernanţilor de a-şi alege proprii guvernaţi" - principiu al suveranităţii populare într-adevăr afirmat şi teoretizat de teologii şi de juriştii iezuiţi din secolul al XVII-lea, printre care marele părinte Francisco Suarez - trebuind în schimb să fie interpretat în sensul că "majoritatea voturilor nu face din fals adevărul nici din nedrept ceea ce este drept".

Astfel victoria Uniunii antisclavagiste împotriva Confederaţiei sclavagiste în Războiul Civil american a folosit pentru a-i lumina pe acei episcopi catolici din sud care apărau sclavia negrilor, argumentând că prinderea lor în Africa, transportarea lor în Americi, naţiuni creştine, ca utilă pentru îndoctrinarea lor creştină şi pentru mântuirea lor veşnică, putea dacă nu să justifice, să contrabalanseze reducerea lor în sclavie în slujba albilor.

Şi tot aşa persecuţia evreilor culminată cu Shoah a modificat radical nu numai atitudinea, ci însăşi gândirea nu spun teologică, ci pentru a spune aşa practică, a unei mari părţi din Biserică faţă de evrei, îndeosebi prin mărturia de credinţă culminată în martiriul sfintelor ca Tereza Benedicta a Crucii, Edith Stein, sau mărturia episcopilor ca acela de Münster, fericitul Graf von Galen, sau de Berlin, Konrad von Preysing.

În afară de asta, cotitură epocală în raportul cu ebraismul este cea constituită de învăţătura şi de practica lui Ioan Paul al II-lea care, cel dintâi, a vizitat o sinagogă în Roma, sediul său episcopal şi capitală a creştinătăţii, acolo unde odinioară iudeii fuseseră închişi în ghetou de papii precedenţi, din care unul, Pius al IX-lea, a fost de altfel proclamat fericit chiar de el, şi i-a numit pe cei care timp de secole au fost definiţi chiar în liturgia din Vinerea Sfântă ca "ucigaşi ai lui Dumnezeu", chiar "fraţii noştri mai mari". Pentru aceasta greşeşte cel care, orbit numai de aparenţe, consideră Conciliul al II-lea din Vatican ca un "conciliu de ruptură" faţă de celelalte concilii, îndeosebi Conciliul din Trento şi Conciliul I din Vatican, şi nu "conciliu al reînnoirii în continuitate", un conciliu care a vestit adevăruri, cum ar fi colegialitatea episcopală, care erau deja cuprinse în Revelaţie, Noul Testament şi Tradiţie, care s-au dezvăluit în istorie şi care au fost ca să spunem aşa "luminate" în istoria Bisericii care este parte, sau mai bine zis, cuprinde istoria ca să spunem aşa "profană", istoria Cetăţii omului, prin cercetare, studiu, meditaţie, rugăciune şi mărturie nu numai a episcopilor şi teologilor, ci şi a întregului popor al lui Dumnezeu. Desigur poate să se considere un miracol intelectual faptul că John Henry Newman a înţeles şi a formulat această lege de dezvoltare a Bisericii în, prin şi graţie istoriei, care este mereu, într-un misterios plan al său, istoria lui Dumnezeu.

Cât priveşte ecumenismul, tot John Henry Newman a scos în evidenţă, ca anglican şi apoi catolic, ceea ce unea Bisericile creştine, chiar dacă nu punea sub tăcere ceea ce le despărţea. În Tract 90, ultimul din vestitele Tracts for The Times - colecţia de lucrări anonime publicate de marii autori din Mişcarea de la Oxford pentru a combate inspiraţia liberalizantă şi protestantă de parte a Bisericii din Anglia, ale cărei caracteristici de catolicitate şi de apostolicitate ei voiau în schimb să le exalte - Newman, pentru a apropia Bisericile din Canterbury şi din York de Biserica Romei, a încercat să dea o interpretare vestitelor Treizeci şi Nouă de Articole de Credinţă ale Bisericii din Anglia care să fie conformă cu învăţătura Conciliului din Trento: a venit imediat condamnarea mai întâi din partea episcopului anglican de Oxford şi apoi a tuturor episcopilor din Biserica din Anglia, şi a fost sfârşitul fie al acelor Tracts fie al Mişcării de la Oxford, şi începutul acelui drum care trebuia să ducă în Biserica catolică romană pe elevul de la Trinity College, fellow şi tutore al lui Oriel College şi paroh al Bisericii universitare anglicane "Saint Mary the Virgin" şi a Bisericii din Littlemore - mic centru în care apoi s-a retras timp de trei ani cu câţiva prieteni ai săi pentru a studia, a medita şi a se ruga - şi, mai târziu, în sfârşit la proclamarea lui ca fericit.

John Henry Newman a fost marele inspirator al ecumenismului. Ca teolog anglican el a fost un susţinător al aşa-numitei Căi de Mijloc, o a treia cale între protestantismul luteran şi calvinist şi catolicismul roman; însă în această viziune a sa el gândea să creeze o punte de dialog între diferitele confesiuni creştine. Şi chiar şi când a scris Tract 90 se gândea să facă o punte între "Biserica sa", Biserica din Anglia, şi cea pe care începea s-o simtă tot "a sa", Biserica Catolică a Romei: Biserici pe care le considera deja unite de caracteristicile universalităţii şi apostolicităţii.

(După L'Osservatore romano, 17-18 august 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.