În Maria ridicată la cer

Viaţa care nu apune

De Salvatore M. Perrella

Moartea, moştenire comună şi inevitabilă a oamenilor, astăzi este înlăturată, cu obsesie sau îndulcind realitatea ei inevitabilă; în timpul delirurilor geneticiene se ajunge să se dorească cu ardoare chiar nemurirea. Alţii se consideră siguri că graţie tehnicii, într-o zi care nu e departe vor putea să-şi menţină reci cadavrele pentru a le putea face în viitor nemuritoare. În scurt timp, în sfârşit liberi de natura oprimantă, se va putea replăsmui trupul, să se mute conştiinţa noastre pe suporturi schimbătoare, să se păstreze post mortem, după sămânţă şi ovule, funcţiunile unui individ, gândirea sa, personalitatea sa în structuri biotehnologice; şi astfel moartea va fi eliminată din om devenit în sfârşit graţie ştiinţei şi tehnologiei sale "ca Dumnezeu".

În afară de asta, în timpul nostru febril trăim într-un perpetuu şi gâfâit prezent, unde totul este încredinţat experienţei de moment şi unde pierderea simţului timpului este însoţită de golirea criteriilor care permit să se distingă esenţialul de superfluu, durabilul de efemer. Tocmai în această situaţie contradictorie ies în evidenţă marile întrebări ale existenţei: orizontul, iubirea, viitorul ei.

Noi credincioşii avem misiunea de a fi martori şi purtători credibili ai speranţei escatologice: chemaţi să răspundem despre speranţa care este în noi. Ca şi creştini trebuie să purtăm această responsabilitate: înainte de toate faţă de Dumnezeu care ne-a chemat (cf. Ef 1,18) şi apoi faţă de întrebarea tuturor celorlalţi oameni. E vorba de o întrebare pe care enigma-misterul suferinţei şi al violenţei o fac şi mai puternică şi acută.

Pentru noi Cristos este ziua noastră de ieri, ziua de azi şi veşnicul nostru viitor de mântuire. Destinaţia noastră ultimă în Cristos este să fim cu el care ne-a iubit cel dintâi şi pentru totdeauna, făcându-se unul dintre noi până la moarte şi în moarte: este Treimea şi comuniunea sfinţilor, în mod definitiv părtaş prin har de însăşi fiinţa lui, care este viaţă ce iubeşte fără sfârşit. Pentru aceasta, a crede şi a spera în această destinaţie promisă de Cristos discipolilor săi (cf. In 14,2-6) este una de care nu se poate face abstracţie şi decisivă.

Misterul de mântuire al lui Isus Cristos, din care provine şi are sens misterul Mariei ridicată la cer cu sufletul şi trupul, este răspunsul lui Dumnezeu cel viu dat la sensul şi la necesitatea de viitor neefemer a actualelor generaţii, nu numai creştine. În afară de asta, conform planului providenţial al lui Dumnezeu pentru Biserica sa şi din cauza conformării ei cu Cristos înviat şi înălţat, Maria ridicată la cer este prezentă şi acţionează (adest et agit), şi este în mod matern prezentă în istoria noastră pentru a invita să urmăm evanghelia vieţii şi cărările Duhului, deci să ne angajăm pentru o cetate a oamenilor mai dreaptă şi fraternă, luptând fără violenţă dar cu convingere şi mărturie în favoarea lui memoria passionis, care se naşte din Cuvântul lui Dumnezeu şi din misterul lui Isus, pentru a da oamenilor o amintire şi un termen.

Fecioara Maria încontinuu face trimitere la acest mister şi eveniment de mântuire, de care a fost beneficiara cea mai singulară: ea, în afară de faptul că a fost rodul cel mai eminent al răscumpărării (cf. Sacrosanctum concilium, 103), este şi primul rezultat concret şi permanent al învierii lui Cristos; de aceea glorificarea şi conformarea ei cu Domnul său (cf. Lumen gentium 59) este perpetua provocatio ("provocare neîncetată", Redemptoris mater, 52) pentru credincioşi, în special pentru cei din generaţia noastră, care tocmai în faţa învierii lui Cristos şi a noastră se arată nehotărâţi şi şovăielnici, dacă nu chiar sceptici.

Iată pentru ce Maria, cea ridicată la gloria cerului, este imaginea escatologică a Bisericii. De fapt, participând pe deplin la misterul întrupării şi al pătimirii şi morţii lui Isus, ea participă la gloria învierii. Cea care în istorie a fost "cea plină de har" este în veşnicie "cea plină de glorie", de acea glorie care va fi pentru omenire şi pentru lume "locuinţă stabilă", vocaţiei a tuturor şi a creaţiei însăşi. Şi în Fecioara glorificată este învinsă frica de viitor aşa de prezentă în omenirea de astăzi.

(După L'Osservatore romano, 14 august 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 38.