Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Sfântul Laurențiu, martir în Roma lui Valerian

Arhidiaconul cu carte și grătar

de Fabrizio Bisconti

Anii centrali din secolul al treilea au fost străbătuți de o criză economică, socială, militară, așa încât s-a răspândit o condiție de neliniște și de tensiune, care a caracterizat mai ales și populația din Urbe. Ciuma, catastrofele naturale, presiunea barbarilor pe Dunăre și în Orient, au răspândit o formă de frică, de milenarism apocaliptic, dar și de ură față de creștini care, renegându-i pe zeii din tradiție, ar fi atras asupra tuturor blestemul. Foamea, teroarea, neliniștea și deprimarea generalizată au creat climatul pentru o persecuție, alimentând acel remediu irațional al "sacrificiului ispășitor" care ar fi potolit supărările zeilor. Frica și superstiția au alimentat o "vânătoare de vrăjitoare", care i-a considerat pe creștini ca adevărații responsabili ai crizei Imperiului. După câteva măsuri luate de Decius (249-251), a venit timpul lui Valerian (253-260), a cărui familie se lăuda cu origini etrusce, deci era legată de marea tradiție religioasă păgână, fără a mai adăuga că se răspândea, chiar în anii aceia, frica "încreștinării" claselor conducătoare, începută deja în anii toleranței inaugurate de dinastia severiană și alimentată de puternica opoziție senatorială, care promova o "laicizare" severă și absolută a imperiului.

Conform izvoarelor - de la Dionis din Alexandria (Eusebiu, Historia Ecclesiastica, 7, 10, 3) la Comodianus (Carmen Apologeticum, 82) - începuturile domniei lui Valerian au fost marcate de o atitudine de toleranță absolută, așa încât locuința lui era plină de creștini și chiar putea fi considerată o "biserică a lui Dumnezeu". Dar puțin după aceea, și Valerian, asemenea lui Decius, a avut o schimbare neașteptată și a început să se teamă că vor cuceri creștinii locurile cheie ale Imperiului. Astfel, cu două edicte succesive, în 257 și în 258, Valerian, în timp de Gallien era angajat în Occident împotriva barbarilor, a lovit în inima creștinismului, poruncind închiderea bisericilor, confiscarea cimitirelor și a celorlalte sedii de întâlnire, exilarea în locuri supravegheate a episcopilor, a preoților, a diaconilor, cu amenințarea cu moarte față de toți cei care ar contraveni acestei dispoziții.

În anul 258, persecuția a devenit mai feroce și țintită. S-a dispus să fie uciși, după simpla identificare și fără nici un proces, toți ecleziasticii, deoarece se considera că nu mai este timp de integrare și că, mai mult, dacă se voia să se lovească creștinismul, trebuia eliminat ca Biserică, în toate gradele sale și în special în vârfuri, așa cum era determinant să se confiște proprietățile și locurile de liturgie și de înmormântare.

Protagoniști vestiți ai acestor măsuri au fost - așa cum se știe - Ciprian din Cartagina, Dionis din Alexandria și Sixt al II-lea, episcop de Roma. Acesta din urmă a fost măcelărit împreună cu patru diaconi la 6 august 258. Ciprian amintește circumstanțele dramatice ale măcelului, a cărui dinamică o aflase de la clericii săi prezenți la Roma în acel moment: "Xystum autem in coemeterio animadversum sciatis viii idus Augustus die et cum eo diacones quattuor" (Epistula, 80). Faptele, mărturisite și de Depositio martyrum, de Depositio episcoporum și de Martirologiul Ieronimian sunt reevocate și de Papa Damas (366-384), care într-o celebră epigramă (Epigrammata damasiana, 17), pusă la mormântul lui Sixt al II-lea, amintește că Pontiful a fost surprins de soldați chiar în timp ce celebra în cimitirul Sfântul Calixt. Cu el, așa cum se argumentează de o a doua epigramă, recuperată de Giovanni Battista de Rossi în cripta papilor, au fost uciși și alți apartenenți la ierarhia ecleziastică romană (ibidem, 16): "Hic comites Xysti portant qui ex hoste trophaea" și, probabil, cei patru diaconi, la care, în Liber Pontificalis sunt adăugați și Felicissimus și Agapitus, înmormântați în cimitirul Pretestat: "Capite truncatus est, et cum eo alii sex diaconi, Felicissimus et Agapitus, Ianuarius, Magnus, Vincentius et Stephanus" (LP I, 155).

Câteva zile după aceea, în cadrul acelorași măsuri, la 10 august, conform Depositio martyrum și martirologiului ieronimian, a fost ucis și arhidiaconul Laurențiu, depus în cimitirul Ciriaca pe via Tiburtina, conform și cu ceea ce prezintă părinții Bisericii, care recuperează o narațiune legendară care-i descrie martiriul pe grătar, după ce a împărțit săracilor averile sale. În jurul figurii sale - așa cum se spunea - s-a născut repede o istorie inserată în passio Polichronii, conform căreia Laurențiu era, întocmai, arhidiacon al lui Sixt al II-lea; în timp ce papa era condus la martiriu, el s-a necăjit că nu poate să urmeze soarta pontifului, așa încât i-a constrâns pe călăi să-i promită că după trei zile va obține și el cununa victoriei.

Dincolo de narațiunea legendară, istoricitatea martirului Laurențiu este atestată de monumente, care s-au stratificat pe via Tiburtina lângă grădina Verano. Aici Constantin a construit o bazilică somptuoasă circulară, ale cărei temelii au fost găsite în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Marea bazilică - așa cum mărturisește Liber Pontificalis în biografia papei Silvestru (LP I, pag. 181) - era ușor mutată spre sud față de mormântul martirului, la care, aranjat într-o criptă, se ajungea prin gradus ascensionis et descensionis. În fața mormântului, tot conform lui Liber Pontificalis, au fost puse câteva elemente prețioase de iluminare, dăruite de același Constantin, reprezentând scenele importante din pătimirea martirului căreia îi va dedica un imn splendid și poetul iberic Prudentius, la sfârșitul secolului al IV-lea (Peristephanon, 2).

Între 579 și 590, papa Pelagiu al II-lea a edificat o bazilică ad corpus tăind colina de deasupra, sacrificând o porțiune din catacombele Ciriaca și creând un fel de aulă. Însă în timpul papei Honoriu (1216-1217), s-a revizuit construcția pelagiană inversând orientarea bazilicii, care a devenit prezbiteriul noului edificiu de cult.

Devoțiunea față de arhidiaconul roman s-a născut destul de repede și, dacă excludem reprezentarea martiriului său pe medalia Sucessa, considerată un fals din secolul al XVIII-lea, care imită frumosul mozaic din mausoleul lui Galla Placidia din Ravenna, trebuie să afirmăm că reprezentările martirului ne oferă imaginea unui tânăr, cu sau fără tonsură, adesea fără barbă, dar și cu barbă. El poartă - asemenea lui Petru - crucea martiriului pe umeri, cartea, semn al stării sale diaconale, în timp ce, așa cum se spunea, uneori apare și grătarul ca influență a lui passio care relatează sfârșitul său crud.

În secolul al V-lea apare, cu crucea și cartea, într-o frescă din catacomba "Sfântul Senator" la Albano, unde apare pentru prima dată în Occident și stola diaconală. În aceiași ani, sau puțin mai târziu, imaginea lui Laurențiu se inserează într-o serie de fresce în catacombele "Sfântul Ianuariu" la Napoli, purtând coroana martiriului, împreună cu Petru, Paul și însuși Ianuariu. Cea mai veche reprezentare legată de sfârșitul atroce pe grătar trebuie referită - așa cum s-a anticipat - decorației de la o lunetă a așa-numitului mausoleu al lui Galla Placidia, unde martirul apare în toată măreția sa lângă un fel de tabernacol deschis care conține evangheliile și un grătar mare unde ard vii flăcările gata pentru vivicomburium.

Dacă imaginea se răspândește și în artele mici și, mai precis, în ferestrele aurite, reprezentarea cea mai maiestuoasă, solemnă și vie este cea inserată în arcul absidei bazilicii pelagiene, din fericire conservată încă. Aici, pe un fundal auriu splendid, se dezvoltă un bogat mozaic care are protagonist un Cristos cu barbă așezat pe globul pământesc și îmbrăcat în purpura imperială. Cu mâna dreaptă el ține crucea, în timp ce cu mâna stângă propune gestul larg al lui adlocutio, conform ceremonialului imperial, dar și al profesorului și învățătorului de viață. La stânga lui, Laurențiu poate fi recunoscut după crucea și după cartea deschisă pe care o ține în mână, în timp ce pontiful Pelagiu arată cu emfază macheta bisericii tiburtine. La dreapta sunt plasați protomartirul Ștefan și Hipolit, înmormântat pe aceeași stradă.

Convergența mărturiilor hagiografice, arheologice, arhitectonice și iconografice ne vorbește despre un cult neîntrerupt față de arhidiaconul Laurențiu care, din momentul paleocreștin, străbate secolele, trecând prin perioada bizantină și evul mediu și ajungând în zilele noastre, dacă complexul tiburtin și comemorarea martirului roman sunt încă astăzi centre de atracție a devoțiunii romane, dar și a pelerinilor creștini din toată lumea.

(După L'Osservatore romano, 9-10 august 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 12.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat