Responsabilitatea credincioşilor în afirmarea unei virtuţi care trebuie construită în fiecare zi

Nu există libertate şi egalitate fără fraternitate

A unsprezecea ediţie a "Tonalestate", care se desfăşoară între 4-7 august 2010, la Ponte de Legno (Brescia) şi la Passo del Tonale (Trento), a ales trei cuvinte pentru lucrările sale: liberté, égalité, dar mai ales fraternité. Temei fraternităţii a dedicat conferinţa sa, joi dimineaţă, cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios. Publicăm în continuare fragmente mari din conferinţă, intitulată "Fratenitatea, responsabilitatea credincioşilor: o utopie?".

De Jean-Louis Tauran

Fraternitatea nu este spontană. Să ne amintim de Cain şi Abel! Fraternitatea este mereu înaintea noastră. În Franţa, pe frontispiciile palatelor oficiale se evidenţiază emblema "libertate, egalitate, fraternitate". Charles Péguy credea că motoul republican trebuia să fie rescris în această ordine: fraternitate, libertate, egalitate. Ideea nu a avut succes deoarece anticlericalii au afirmat că fraternitatea era un concept creştin. Şi pe bună dreptate.

Spunea Edgar Morin: libertatea poate să fie instituită. Egalitatea poate să fie impusă. În schimb, fraternitatea nu se stabileşte cu o lege, nici nu se impune de către stat! Vine dintr-o experienţă personală de solidaritate şi de responsabilitate. Singură, libertatea ucide egalitatea şi egalitatea impusă ca unic principiu distruge libertatea. Numai fraternitatea permite să se menţină libertatea, continuând însă lupta pentru a suprima inegalităţile.

În secolul trecut două sisteme au încercat să întrupeze libertatea şi egalitatea. Liberalismul economic a încercat să asigure tuturor bunăstarea, iar socialismul a încercat să promoveze egalitatea, atribuind statului justa repartizare a bogăţiilor. La începutul acestui secol crizele financiare, bolile, sărăcia au făcut să se înţeleagă că lipseşte o bază etică care să asigure un sens eforturilor celui care are misiunea de a organiza viaţa socială şi economică. Şi probabil fraternitatea ar putea să fie această referinţă etică.

Fraternitatea este adesea confundată cu solidaritatea. Solidaritatea are ca scop să corecteze inegalităţile şi nedreptăţile, totuşi fără a le pune din nouă în discuţie. În schimb, fraternitatea indică o societate în mod genuin egalitară, o egalitate nu numai de drept ci mai ales de fapt, în numele demnităţii iminente a oricărei fiinţe umane. O societate fraternă este o societate în care fiecare privilegiu nu mai există, unde fiecare se îngrijeşte de celălalt, de oricare. Implică un contact imediat cu persoanele, recunoaşte în fiecare persoană care este în acelaşi timp diferit de mine şi egal cu mine. Diferit pentru că fiecare este unic. Egal pentru că în fiecare există chemarea de a fi frate în umanitate; frate deoarece aparţin aceleiaşi familii umane. Fraternitatea îmbogăţeşte libertatea şi egalitatea deoarece, contrar libertăţii liberale, libertatea fraternă se simte responsabilă de libertatea celuilalt. Eu nu sunt cu adevărat liber dacă celălalt nu este liber.

Ioan Paul al II-lea, cu ocazia primei sale vizite apostolice în Franţa în anul 1980, a spus că "în fond, libertatea, egalitatea şi fraternitatea sunt idei creştine". Este interesant de notat că creştinismul primar vorbea despre Biserică precum despre o "comunitate de fraţi". Cuvântul frate (adelphos) îi desemnează pe cei care aparţin grupului discipolilor lui Isus care - spune sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (8,29) - "este primul născut într-o mulţime de fraţi". Însă comunitatea primară foloseşte şi un termen generic: fraternitate (adelphotes). Este un cuvânt care aparţine în mod tipic vocabularului creştin; de exemplu nu se găseşte nici în Platon nici în Aristotel în timp ce aceşti augori folosesc frecvent cuvântul fraţi. Deci pentru noi creştinii fraternitatea, mai mult decât o virtute, este faptul de a fi fraţi, membrii ai unui grup, grupul creştinilor, botezaţi, uniţi cu Cristos prin sacramentele din Ecclesia.

Benedict al XVI-lea tratează despre fraternitate în enciclica sa Caritas in veritate. De fapt, capitolul III este intitulat: "Fraternitatea, dezvoltarea economică şi societatea civilă". În capitolul V, referitor la colaborarea familiei umane, fraternitatea este examinată sub aspectul teologic: Preasfânta Treime este considerată ca referinţa ultimă a unităţii familiei umane (nr. 54) şi Papa recunoaşte că diferitele culturi şi religii, în măsura în care iau în considerare exigenţa iubirii şi a adevărului, sunt de mare ajutor pentru apropierea popoarelor. Papa rămâne prudent în privinţa colaborării religiilor pentru a asigura unitatea neamului omenesc. Insistă mai degrabă să spună că contribuţia religiilor la dezvoltare cere, înainte de toate, ca Dumnezeu să aibă loc în sfera publică (nr. 56). În acest context papa evocă relaţia dintre credinţă şi raţiune. Credinţa şi raţiunea se purifică una cu alta.

Atunci când ONU, în anul 1948, a promulgat Declaraţia universală a drepturilor omului, după barbariile din Al Doilea Război Mondial, această declaraţie şi-a găsit fundamentul său în fraternitate. E suficient să recitim primul articol: "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii faţă de alţii într-un spirit de fraternitate". Asta înseamnă că fraternitatea nu este facultativă nici spontană nici imediată, trebuie învăţată prin educaţie şi formare, nu numai de-a lungul vieţii şcolare, ci de-a lungul întregii vieţi. În şcoli ar trebui să se înceapă prin a-i învăţa pe copii cum să se ajute reciproc, să respecte diferenţele şi aici religiile au un rol deosebit de decisiv de desfăşurat. Deoarece comunităţile de credincioşi au un savoir faire care provine din experienţa trăită de milioane şi milioane de bărbaţi şi femei în fiecare săptămână. De fapt, în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică, milioane şi milioane de credincioşi invadează sinagogile, bisericile şi moscheile pentru cultul lor şi acolo toţi învaţă să trăiască unitatea în diversitate. Este posibil să se trăiască împreună, să se păstreze propria identitate pentru că suntem membrii aceleiaşi familii şi sub privirea lui Dumnezeu - pentru unii Creator, pentru alţii Tată - trebuie şi putem să trăim nu numai tolerându-ne reciproc, ci iubindu-ne ca într-o familie.

Dialogul interreligios deveni deci un element deosebit de decisiv în lumea pluriculturală şi plurireligioasă de astăzi, nu numai pentru o coexistenţă paşnică, ci pentru promovarea unei lumi noi. Ca şi credincioşi, suntem cu toţii chemaţi să ne confruntăm cu trei provocări: provocarea identităţii, provocarea diferenţei şi provocarea pluralismului. Provocarea identităţii înseamnă a dobândi o conştiinţă a conţinutului propriei credinţe, pentru că nu se poate dialoga pe ambiguitate. Provocarea diferenţei: nu trebuie să credem că acela care aparţine unei alte religii sau unei alte culturi este în mod necesar un duşman. Provocarea pluralismului: trebuie să acceptăm că Dumnezeu este în mod misterios în acţiune în fiecare creatură a lui.

Dacă reuşim să dobândim această spiritualitate atunci vom fi în măsură, noi credincioşii, să eliminăm toate cauzele non-fraternităţii: şomajul, disparităţile sociale, izolarea bolii şi a sărăciei, neatenţia faţă de persoanele în vârstă, faţă de străini, faţă de migranţi. Ca şi credincioşi putem aduce un mare serviciu fraţilor şi surorilor noştri în umanitate aflaţi în căutarea sensului istoriei şi al vieţii. Filozoful Paul Ricoeur, într-un articol din anul 1966, în revista "Esprit", afirma că omul modern în realitate se confruntă cu patru probleme: problema autonomiei, a dorinţei, a puterii şi a non-sensului. Eu aş vrea să amintesc patru domenii în care toţi credincioşii pot coopera pentru binele comun: oraşul, sportul şi muzica, educaţia, ospitalitatea. Cu atâţia bărbaţi şi femei trebuie să împărtăşim marile valori care aparţin patrimoniului creştin: respectarea persoanei umane, care nu poate fi niciodată redusă la productivitatea sa economică sau la poziţia sa socială; tutelarea libertăţilor fundamentale ale persoanei umane; egalitatea, care pentru noi se odihneşte pe caritate. Trebuie să ne ajutăm cu toţii, respectând diferenţele noastre, ca să alegem între bine şi rău. Şi responsabilii religioşi, în mod deosebit, au datoria de a arăta calea care trebuie luată pentru a da fiecăruia posibilitatea de a alege, în libertate şi cu responsabilitate, calea justă.

Noi creştinii credem că astăzi este cel mai bun timp pentru că Dumnezeu ne-a plantat aici şi aici trebuie să înflorim. Da, să nu ne pierdem curajul, să privim în jurul nostru şi vom găsi un frate care trebuie iubit şi cu care să facem o bucată de drum împreună. Îmi revine în minte o poveste tibetană: "Într-o zi mergeam pe munte şi am văzut un animal sălbatic. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era un om. Când am ajuns în faţa lui am văzut că era fratele meu".

Credincioşii nu pot decât să revendice dreptul lor de a propune omului de astăzi "ipoteza lui Dumnezeu" şi aici noi creştinii avem o responsabilitate deosebită. Poate că vom fi o minoritate în lumea de mâine, dar vom fi mereu o minoritate care contează, o minoritate care acţionează.

(După L'Osservatore romano, 7 august 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.