Reflecţie: Cum ieşim din criză?!

- Capul sus!

Puştiul ridică ochii şi nu-i veni să creadă. Stătuse toată dimineaţa acolo şi l-am văzut: uneori ofta (ce-o fi având un copil cuminte şi bun de oftează - mă tot întrebam - ba la un moment dat am crezut că mi se pare - dar nu, uite: când şi când îşi ştergea ochii pe ascuns - sigur, era mare, nu vroia să-l vadă nimeni, nici chiar eu - că plânge)-

Dar înainte de a-şi reveni din uimire, preotul repetă:

- Hai, capul sus şi mergem înainte!

- ...Tăticule, tu,...aici?! strigă puştiul şi se repezi să-l îmbrăţişeze - dar nu-i ajungea nici până la genunchi - şi repeta mereu, când râzând, când plângând: "Tăticule, tăticule, tu...!"

Când se potoli, preotul îl mângâie pe creştet, îi ridică bărbia şi se uită în ochii plini de lacrimi şi bucurie:

- Acolo e tăticul tău, îl vezi?! - şi-i arătă sus, spre cupola albastră, unde deasupra altarului se arcuia dintotdeauna chipul Tatălui nostru din cer.

- Eu nu sunt decât părintele, poţi să-mi spui "Părinte", dacă vrei - dar Tatăl nostru acolo e şi e Tatăl tuturor, şi al tău, şi al meu... şi pentru totdeauna.

Puştiul rămase cu ochii aţintiţi sus, sus de tot, de-ai fi zis că o să zboare uite-aşa, drept pe genunchii Tatălui din cer, o să-i sară de gât şi-o să-l sărute şi-o să înceapă să se joace cu barba lui, albă-colilie şi lungă, aşa ca toţi copiii din cer şi de pe pământ - dar nu: ...după un timp, îngână cu jumătate de glas, da' ştii, serios, ca un om mare:

- Da' atunci de ce zice mama că tata a plecat de tot şi că de acolo de unde e nu mai poate şti de noi şi nici nu poate veni şi că e "criză" şi c-o să murim cu toţii de lipsuri şi nevoi, că aşa spune toată lumea?!

- Eşti isteţ, puştiule, şi ai ţinere de minte... da' ia spune, tatăl tău te iubeşte?

- Păi sigur, când era cu noi şi trăia...!

- Va' să zică te iubea atunci când trăia, da?

...

- Şi dac-ar mai trăi şi acuma, te-ar iubi?!

- ...Ohoooo! -

- Cum aşa, de ce?!

- ...Păi, asta-i bună! Ce, eşti nebun?! Cum să nu mă iubească?! Doar e tatăl meu! - strigă puştiul printre lacrimi şi inciudat - şi-am crezut c-o să se repeadă cu pumnii strânşi la preot ca să-i arate el lui că tata sigur că-l iubea!

- ...Aha!- surâse blând preotul. Şi dacă Tatăl nostru din ceruri trăieşte, tu ce crezi, ne iubeşte?!

...

- Doar e Tatăl nostru şi trăieşte, nu?!

Puştiul se uita cu ochii mari când la cupola de deasupra altarului, când la preot şi nu-i venea să creadă.

- Hai, capul sus şi mergem înainte! Trăieşte Tatăl nostru, să ştii asta şi să nu uiţi, ne iubeşte, ne poartă de grijă şi e acolo sus, mereu...

Şi după un timp, adaugă:

- Îţi aduci aminte, la sfânta Liturghie - ce răspunzi tu când preotul spune: "Sus inimile!"?!

- ... Le avem la Domnul... - murmură ca-n vis puştiul.

- Vezi tu, de asta putem ţine mereu capul sus, fiindcă "sus avem inimile" şi acolo sus e Tata, care ne iubeşte.

- Da, da' el e sus şi eu...

- Nu, copile, fiecare suntem cu adevărat acolo unde ne e inima - iar în iubirea lui noi trăim, toţi împreună, cât şi iubirea Lui, adică...

- ...adică ...mereu?!

- Mereu şi pentru totdeauna, copile - dar pentru asta, trebuie curaj! Curaj ca să ştii, să crezi, să înduri, să te pleci voinţei lui şi să-l iubeşti, copile - fiindcă el ne-a iubit mai întâi...

(Ia te uită! - mi-am zis - şi doar tare mai vroiam să aflu şi eu de ce m-o fi trimis Tata tocmai pe mine la puştiul ăsta de nici patru ani, ce să fac eu pentru el?!)

...Şi preotul continuă:

- Dar asta nu-i greu: uită-te bine şi ai să vezi lângă tine, mereu, îngerul curajului... Dar ca să-l vezi şi să te poată ajuta, trebuie să ţii mereu capul sus... mereu, copile!

Tăceau amândoi.

Cu ochii plini de lacrimi şi bucurie, se uitau spre cer - şi cred că m-au văzut de-adevărat, fiindcă amândoi erau acolo unde le era şi inima - la pieptul Tatălui din cer, adică.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 394.