Europa şi crucifixul

O alianţă împotriva secularismului

De Grégor Puppinck

director al European Centre for Law and Justice (Strasbourg)

Cazul Lautsi a trezit senzaţie în Europa după condamnarea Italiei din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza prezenţei crucifixelor în şcolile publice, prezenţă care ar încălca drepturile omului. Pentru a da o bază legală deciziei sale, Curtea a creat o nouă obligaţie, prin care statul ar fi "obligat la neutralitate confesională în domeniul educaţiei publice". Curtea a adăugat că nu vede "cum expunerea, în clasele din şcolile publice, a unui simbol pe care este raţional să fie asociat la catolicism (religie majoritară în Italia) ar putea sluji pluralismul educativ, care este esenţial pentru a ocroti o «societate democratică» aşa cum o concepe convenţia". Astfel, conform Curţii, statele europene ar trebui să fie religioase (neutralitate confesională) pentru a sluji pluralismul, care ar fi motivul constitutiv al unei societăţi democratice. Cu alte cuvinte, Curtea afirmă că o societate, pentru a fi democratică, trebuie să renunţe la identitatea sa religioasă. Italia a făcut recurs împotriva acestei decizii la Grande Chambre a Curţii de la Strasbourg. Apelul a fost expus la 30 iunie şi procesul de la Curte este aşteptat pentru toamnă.

Acest caz este extrem de important. Este emblematic, deoarece pune în joc însăşi legitimitatea prezenţei vizibile a lui Cristos în şcolile italiene şi, prin extindere, din întreaga Europă. A devenit un simbol în conflictul actual cu privire la viitorul identităţii culturale şi religioase a Europei. Un conflict care opune susţinătorii secularizării complete a societăţii şi apărătorii unei Europe deschise şi fidele faţă de identitatea sa profundă. Primii văd secularismul ca soluţia care permite să se gestioneze pluralismul religios şi pluralismul ca un argument care permite să se impună secularismul. Secularizarea nu este un fenomen complet spontan şi inevitabil. Înaintează chiar prin alegeri politice, cum este politica anticlericală din Franţa la începutul secolului al XX-lea.

Europa este diferită. Pluralismul religios, cosmopolitismul care foloseşte ca paradigmă pentru reflecţia Curţii, este în realitate o ficţiune străină de cea mai mare parte a teritoriului european. Însă este adevărat că suntem într-o epocă în care identităţile naţionale sunt puse în cauză, dar în acelaşi timp nevoia de identitate este foarte puternică. Europa occidentală de la sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial a trăit din punct de vedere juridic într-un regim clar de libertate religioasă; însă, de fapt, ceea ce am cunoscut este mai degrabă un regim de simplă toleranţă religioasă. Asta se explică prin faptul că minorităţile religioase erau în acel timp mai puţin vizibile şi nu pretindeau să modifice identitatea religioasă a naţiunilor unde au emigrat.

Astăzi situaţia este diferită. Prezenţa islamului obligă de acum Europa să ia poziţie realmente cu privire la libertatea religioasă. Această alegere nu este numai o luare de poziţie filozofică, ci are şi importante consecinţe concrete asupra realităţii identităţii religioase occidentale. Este tot mai evident că instituţiile publice din Europa occidentală - şi sentinţa Lautsi este o demonstraţie - au făcut alegerea de a limita libertatea religioasă şi de a impune o secularizare a societăţii pentru a promova un model cultural precis în care lipsa de valori (neutralitatea) şi relativismul (pluralismul) sunt valori în sine în sprijinirea unui proiect politic care s-ar vrea post-religios şi post-identitar. Acest proiect politic, ca sistem filozofic, pretinde să aibă monopolul.

În acest context de radicalizare a secularizării s-a inserat cazul Lautsi. Este ultimul şi principalul obstacol împotriva căruia s-a ciocnit procesul de secularizare după dezbaterea referitoare la "rădăcinile creştine" în preambulul Tratatului constituţional european. Faptul că o jurisdicţie a putut, în numele libertăţii religioase, să concludă că o societate, pentru a fi democratică, trebuie să renunţe la identitatea sa religioasă, cere o reflecţie cu privire la evoluţia conceptului. Cazul Lautsi arată că acest concept, creat pentru a proteja societatea de ateismul de stat, a devenit la sfârşit un instrument de delegitimare socială şi de privatizare a religiei. Prin urmare acest caz arată că acest mod de a înţelege libertatea religioasă se poate întoarce împotriva religiei şi să fie principalul instrument conceptual al secularizării societăţii.

Dacă se neagă identităţile colective

Prima şi principala carenţă pe care o revelează cazul Lautsi este incapacitatea concepţiei moderne de libertate religioasă de a gândi şi de a respecta dimensiunea religioasă a vieţii sociale şi dimensiunea socială a religiei. Teoria, care a dus la sentinţa Lautsi, este bazată pe recunoaşterea exclusivă a drepturilor individului, care se presupune că este înzestrat cu o conştiinţă considerată infailibilă prin natură şi destinat să se evolueze într-o societate imaginată ca neutră din punct de vedere axiologic (moral). Această libertate este considerată universală deoarece este întemeiată pe natura omului şi este imperativă deoarece este expresia unuia dintre aspectele demnităţii umane. La celălalt capăt, societatea publică, deoarece este considerată o entitate artificială în slujba individului, trebuie să se predea în faţa singurei autorităţi legitime: libertatea care derivă din demnitatea individuală.

Identitatea religioasă a societăţii nu mai are, în sine, valoare şi legitimitate. Este considerată un simplu fapt moştenit de la istorie. În multe domenii, este recunoscut în dreptul internaţional că naţiunile pot fi titulare de drepturi subiective, cum ar fi dreptul de a proteja şi de a transmite generaţiilor viitoare identitatea lor culturală, lingvistică, ecologică; însă acest lucru nu e valabil pentru identitatea lor religioasă, deşi e vorba de una dintre componentele identitare cele mai profunde. În materie religioasă, naţiunile nu sunt titulare ale niciunui drept. Conform concepţiei moderne de libertate de religie, numai indivizii, luaţi în mod izolat, posedă drepturi religioase care se exercită în limitele fixate de legislaţiile naţionale. Religia şi diferitele societăţi intermediare nu beneficiază de o protecţie deosebită: numai fiecare credincios, individual, este titular al dreptului, şi acest drept se exercită înainte de toate şi mai ales faţă de terţi şi faţă de societate.

Această libertate religioasă ar implica deci neutralizarea identităţii religioase a societăţii, însă această neutralitate este profund iluzorie. De fapt, dacă puterea civilă poate fi indiferentă faţă de convingerile intime ale persoanelor, nu poate fi însă aşa total faţă de religie deoarece ea este prin natura sa un fenomen social. Astfel, a pretinde să fii indiferent faţă de religie până la urmă înseamnă a nega dimensiunea în mod fundamental socială a religiei şi a o limita la sfera privată a convingerilor intime.

Este expresie a unei opţiuni filozofice a afirma în cazul Lautsi că statul ar trebui să acţioneze ca şi cum societatea şi cultura italiene n-ar avea nimic religios. Şi totuşi un stat, un popor, are în mod necesar o identitate şi această identitate are în mod necesar o dimensiune religioasă. Un stat nu este un concept, nu este o structură neutră, nu are răceala unei instituţii supranaţionale; un stat este emanaţia unui popor, cu istoria sa şi identitatea sa. În această optică, simbolurile folosesc tocmai pentru a reprezenta, a întrupa componentele identităţii sociale. Identitatea colectivă se construieşte în jurul simbolurilor. Dimensiunea religioasă a identităţii sociale a unui popor este constituită şi manifestată de o întreagă serie de uzanţe sociale şi obiceiuri, cum sunt sărbătorile, numele, un anumit tip de raporturi umane, îmbrăcămintea sau chiar alimentaţia. Este manifestată şi de simboluri vizibile, cum sunt crucifixele în şcoli, în spitale sau în pieţele şi în monumentele publice.

Pentru a fi coerentă cu ea însăşi, Curtea Europeană ar trebui să renunţe să fie închisă la Crăciun şi la Pa?ti, şi să adopte, aşa cum făcuseră revoluţionarii francezi, un calendar nou fără referinţe la viaţa lui Cristos. De fapt, identitatea religioasă a unei societăţi nu poate fi neutralizată: poate fi negată, combătută şi înlocuită, dar nu neutralizată. Prin urmare, adevărata problemă în centrul cazului Lautsi este cea a legitimităţii unei autorităţi supranaţionale care pretinde să modifice samavolnic dimensiunea religioasă a identităţii unei ţări. Teoria juridică a libertăţii religioase nu este în măsură să ţină cont de identitatea creştină a Europei; tocmai acest lucru l-a revelat cazul Lautsi. Reacţia politică fără precedent trezită de sentinţa din noiembrie 2009 capătă prin urmare o mare importanţă, deoarece este o adevărată reafirmare a legitimităţii proprii şi deosebite a creştinismului în identitatea Europei, în faţa dinamicii secularizării.

Individul şi societatea

Cazul Lautsi revelează şi că modul de a trata libertatea religioasă din partea Curţii de la Strasbourg se întemeiază pe o concepţie conflictuală despre relaţiile dintre individ şi societate. Societatea şi persoana nu sunt considerate într-o relaţie de complementaritate, ci de opoziţie: societatea este principalul obstacol în calea libertăţii individuale; societăţile limitează libertatea; ele ar trebui deci să capituleze, să devină cât mai mult posibil neutre cu scopul de a elibera spaţiul pentru libera exercitare a conştiinţei individuale.

Această concepţie conflictuală duce la o logică de revendicare exclusivă a "dreptului meu particular" împotriva ansamblului societăţii. Dreptul copiilor doamnei Lautsi de a nu fi constrânşi să vadă simbolul lui Cristos ar trebui să prevaleze, fără nici un compromis posibil, asupra dorinţei majoritare a unui întreg popor, şi chiar a tuturor popoarelor membre ale Consiliului Europei. Absolutizarea demnităţii şi autonomiei individuale duce la absolutizarea dreptului care o garantează şi la anularea intereselor comunităţii.

Libertatea împotriva religiei

Cazul Lautsi trebuie să inducă şi la întrebarea cu privire la pericolul constituit de logica libertăţii religioase atunci când aceasta este dusă la extrem, deoarece duce la negarea religiei în numele libertăţii de religie, la apărarea libertăţii de religiei suprimând din punct de vedere social religia. Este ceea ce a făcut Curtea: a pretins că apără libertatea religioasă suprimând simbolul religios. E vorba de o adevărată răsturnare istorică şi conceptuală, deoarece libertatea religioasă a fost voită, după război, ca instrument de apărare a transcendenţei omului în faţa nihilismului de stat. Libertatea de religie este probabil dreptul cel mai mult lezat în Europa în secolul al XX-lea; duşmanii săi refuză să admită că religia şi libertatea nu sunt în mod necesar antinomice - ei utilizează libertatea împotriva religiei - şi consideră chiar că libertatea religioasă este încălcată de simpla manifestare a religiei celorlalţi.

În sfârşit, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii europene, libertatea religioasă nu mai este un drept primar, fundamental, care derivă direct din natura transcendentă a persoanei umane, ci este un drept secundar, acordat de autoritatea civilă şi care derivă din idealul de pluralism democratic. Este vorba de o răsturnare conceptuală. Astfel sunt tot mai frecvente în jurisprudenţă formule ca: libertatea de religie garantează pluralismul în din acest motiv merită o tutelare deosebită. Astfel manifestarea convingerilor religioase este încadrată de exigenţele unei ordini publice asimilată neutralităţii.

Nu numai atât, dar în realitate libertatea de religie este tot mai limitată numai la libertatea de credinţă, adică la libertatea interioară de a crede sau de a nu crede. Ar fi o greşeală să se considere că credinţa este independentă de religie deoarece una este interioară şi cealaltă exterioară. A limita libertatea de religie (din cauza non-legitimităţii sociale a religiei) pentru a proteja numai libertatea de credinţă (ca expresie pură a transcendenţei umane) ar corespunde, într-o familie, cu interzicerea rugăciunilor şi a catehismului în numele libertăţii actului de credinţă al copiilor. De fapt, în felul acesta ar fi foarte puţine posibilităţi de a transmite copiilor credinţa. Acelaşi lucru este valabil pentru societate. Eliminarea religiei din societate echivalează cu eliminarea credinţei din inimile generaţiilor viitoare.

Reacţie fără precedent

Sentinţa Lautsi a provocat o reacţie socială şi politică fără precedent în istoria Consiliului Europei. Niciodată o decizie a Curţii de la Strasbourg a fost aşa de contestată, cu aşa de multă vigoare, nu numai de cei care cred, ci şi de societatea civilă şi de multe guverne. La trei săptămâni după audienţa din faţa Grande Chambre, este tot mai evident că a fost repurtată o mare victorie împotriva dinamicii secularizării. Dacă din punct de vedere juridic Italia încă n-a învins, din punct de vedere politic a repurtat de fapt o victorie magistrală. De fapt, până acum, nu mai puţin de douăzeci de ţări europene au manifestat sprijinul lor oficial dat Italiei apărând în mod public legitimitatea prezenţei simbolurilor creştine în societate şi îndeosebi în şcoli.

Într-un prim moment, zece ţări s-au angajat în cazul Lautsi ca "terţe intervenite" (amicus curiae). Fiecare dintre acestea - Armenia, Bulgaria, Cipru, Grecia, Lituania, Malta, Monaco, România, Federaţia Rusă, San Marino - a depus la Curte un memoriu scris invitând-o să revină asupra primei sale decizii. Aceste memorii nu au numai valoare juridică, ci sunt înainte de toate şi mărturii importante de apărare a patrimoniului şi a identităţii acestor ţări în faţa impunerii unui model cultural unic. De exemplu, Lituania nu a ezitat să pună în paralel sentinţa Lautsi şi persecuţia religioasă pe care a îndurat-o şi care se manifesta mai ales în interzicerea simbolurilor religioase.

La aceste zece ţări s-au adăugat până acum alte zece. De fapt, guvernele din Albania, Austria, Croaţia, Ungaria, fosta Republică Iugoslavă din Macedonia, Moldova, Polonia, Serbia, Slovacia şi Ucraina în mod public au pus în discuţie judecata Curţii şi au cerut ca identităţile şi tradiţiile religioase naţionale să fie respectate. Multe guverne au insistat spunând că această identitate religioasă este la originea valorilor şi a unităţii europene.

Astfel, cu Italia aproape jumătate dintre statele membre ale Consiliului Europei (21 şi 47) s-au opus în mod public acestei tentative de secularizare forţată şi au afirmat legitimitatea socială a creştinismului în societatea europeană. Dincolo de argumentele reale de apărare a identităţilor, culturilor şi tradiţiilor creştine naţionale, aceste douăzeci de state de fapt au afirmat şi au apărat public alipirea lor de Cristos însuşi; au amintit că este conform cu binele comun ca Isus Cristos să fie prezent şi cinstit în societate.

Această coaliţie, care grupează aproape toată Europa centrală şi de est, revelează persistenţa unei diviziuni culturale interne în Europa; revelează şi că această diviziune poate fi depăşită, aşa cum mărturiseşte importanţa sprijinului dat Italiei din partea ţărilor cu tradiţie ortodoxă.

Bisericile ortodoxe şi secularismul

Importanţa sprijinului oferit de ţări cu tradiţie ortodoxă rezultă în mare parte din determinarea cu care se apără Patriarhia de Moscova împotriva înaintării secularismului. Punând în acţiune cererea patriarhului Ciril de "a uni Bisericile creştine împotriva înaintării secularismului", mitropolitul Ilarion a propus crearea unei alianţe strategice între catolici şi ortodocşi pentru a apăra împreună tradiţia creştină împotriva secularismului, liberalismului şi relativismului care prevalează în Europa modernă: "Secularismul care prosperă astăzi în Europa - a scris preşedintele Departamentului relaţiilor externe al patriarhiei - este şi el o pseudo-religie cu dogmele sale, normele sale, cultul său şi simbologia sa. După exemplul comunismului rus din secolul al XX-lea, tinde la monopol şi nu suportă nici o concurenţă. Pentru acest motiv, liderii secularismului reacţionează în mod excesiv la orice manifestare religioasă şi la menţionarea numelui lui Dumnezeu. (...) Secularismul actual, ca şi ateismul rus, se consideră înlocuitor al creştinismului. De aceea nu poate să rămână neutru şi indiferent faţă de acesta din urmă. Îi este ostil în mod deschis". Această analiză este în sintonie cu aceea făcută de Papa, care la 24 ianuarie 2008 a spus episcopilor din Conferinţa episcopală din Slovania că secularismul este "diferit dar nu mai puţin periculos decât marxismul".

Acest fenomen important denotă că tranziţia democratică în ţările din est nu a fost însoţită de tranziţia culturală puternic dorită de vest. Astăzi se asistă mai degrabă la o mişcare inversă de reafirmare identitară care trece printr-o formă de restaurare a modelului ortodox de relaţie dintre Biserică şi puterea civilă. De fapt, zidul de despărţire între puterea civilă şi cea religioasă dispare în favoarea unei colaborări în slujba binelui comun. Puterea civilă şi cea religioasă consideră această colaborare legitimă şi în sine bună; au multe dificultăţi de a înţelege condamnarea lor obişnuită din partea Curţii de la Strasbourg, care veghează asupra separării rigide între sfera religioasă şi sfera civilă.

În afară de asta, sprijinul masiv venit din est ar putea să vestească o mare schimbare în dinamica de construire a unităţii europene. De fapt, s-a crezut mereu că unitatea europeană se va realiza în mod inevitabil din vest spre este printr-o cucerire a acestuia din urmă la liberalismul economic şi cultural occidental. Ori, eveniment rar, cazul Lautsi a provocat o mişcare inversă, de la est spre vest. Estul Europei, sprijinindu-se pe catolicism, se opune vestului în apărarea culturii creştine şi a unei concepţii corecte de libertate religioasă. În mod clar apărătorii libertăţii în faţa materialismului nu mai sunt acolo unde erau odinioară.

S-a putut percepe în timpul procedurii din faţa Curţii de la Strasbourg un anumit deranj faţă de acele naţiuni orientale care îndrăzneau să conteste corectitudinea activităţii Curţii. Acest deranj a fost perceput, de exemplu, atunci când statele "terţe intervenite" au încercat să obţină cuvântul în timpul audienţei. În mod normal o asemenea cerere nu creează dificultăţi, şi treizeci de minute sunt acordate oricărui stat pentru ca să poată expune propriile argumentări. În schimb, în cazul Lautsi aceste state s-au ciocnit de un refuz categoric. Numai după multe insistenţe au obţinut, toate împreună, cincisprezece minute. Acest lucru a fost trăit de câteva din acele ţări ca un afront şi un semn de autoapărare a Curţii. Această intervenţie comună la Curte este oricum un eveniment istoric. Printre problemele care trebuie puse în viitorul imediat va fi aceea de a şti dacă această Curte va fi capabilă să readucă în discuţie paradigma sa ideologică în materie religioasă. Douăzeci şi unu de ţări din Consiliul Europei din patruzeci şi şapte au invitat-o în mod expres să facă acest lucru; a refuza la nesfârşit această invitaţie ar ameninţa în mod direct legitimitatea Curţii.

Consiliul Europei, de care depinde Curtea de la Strasbourg, în Carta de întemeiere afirmă "alipirea neabătută" a popoarelor din Europa de "valorile spirituale şi morale care sunt patrimoniul lor comun". Aceste valori spirituale şi morale nu sunt de natură privată; ele sunt constitutive ale identităţii religioase a Europei şi recunoscute ca întemeietoare ale proiectului politic european. Aşa cum a amintit recent papa, creştinismul este izvorul acestor valori spirituale şi morale. Alianţa acestor douăzeci şi unu de ţări arată că este posibil să se construiască viitorul societăţii europene pe acest fundament, cu preţul unei reflecţii lucide asupra modelului cultural occidental contemporan şi în fidelitate creştină. Europa nu poate înfrunta viitorul renunţând la Cristos.

(După L'Osservatore romano, 22 iulie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.