Avortul: o durere prohibită şi necesitatea reconcilierii

Interviu cu Monika Rodman Montanaro

de Carmen Elena Villa

"Nu vă lăsaţi copleşite de descurajare şi nu abandonaţi speranţa", zicea Ioan Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae, adresându-se femeilor care au recurs la avort.

"În acest sens Tatălui şi îndurării sale voi puteţi să-i încredinţaţi cu speranţă copilul vostru", scria pontiful în acest text care astăzi, la o distanţă de 15 ani, are încă o foarte mare actualitate. "Ajutate de sfatul şi apropierea unor persoane prietene şi competente, veţi putea fi, prin mărturia voastră izvorâtă din suferinţă, printre apărătorii cei mai elocvenţi ai dreptului tuturor la viaţă", îndemna el stăruitor.

Pentru reconcilierea durerii care deseori rămâne ascunsă pentru ani, s-a născut în SUA un program numit Rachel's Vineyard (Via Rahelei), care prin intermediul reuniunilor, a însoţirii şi de reculegeri spirituale caută să ajute femeile care au avortat şi persoanele care au fost părtaşe la evenimente de acest tip (partener, medic sau părinţi) la retrăirea durerii şi la vindecarea rănii provocată de această decizie.

Numele de "Via Rahelei" derivă din citatul din Ieremia 31,15-17 care vorbeşte de plângerea Rahelei şi de durerea pe care o exprimă după ce fiii săi au fost omorâţi în război. Programul este astăzi prezent în peste 20 de ţări. Între 23 şi 25 iulie se va realiza o reculegere spirituală în Bologna.

Referitor la acest apostolat de reconciliere, ZENIT a intervievat-o pe Monika Rodman Montanaro, teolog, care a lucrat la această iniţiativă în California şi este acum coordonatoarea proiectului în Italia. Pentru mulţi ani a fost voluntară în pastoraţia familiei, ocupându-se mai ales de traumele post-avort.

Cum s-a născut această iniţiativă?

Monika Rodman Montanaro: S-a născut în SUA în 1984. Din 1975 episcopii din Statele Unite au început un program pastoral în favoarea vieţii, după ce avortul a fost legalizat (ianuarie 1973). Au zis: "Vrem să dezvoltăm iniţiative pentru a însoţi femeile catolice, cuplurile având în vedere că acum avortul este legal şi lumea se gândeşte că poate e bine". Au înţeles că aceste femei ar avea nevoie de o invitaţie vizibilă şi concretă pentru a se reconcilia. Fondatoarea se numeşte Vicki Thorn şi vine din Arhidieceza de Milwaukee, din Wisconsin.

Încă de la început episcopii din Statele Unite au susţinut puternic această iniţiativă pentru că au văzut roadele în parohii, unde aceste femei s-au convertit şi s-au angajat foarte mult în a fi o mărturie pentru alte femei.

Cum v-aţi dat seama că era necesar şi o reculegere de reconciliere?

Monika Rodman Montanaro: Fondatoarea acelui parcurs se numeşte Theresa Burke, psihoterapeut. La început nu se ocupa de problematica post-avort, ci conducea un grup de femei cu probleme alimentare. Vorbeau de toate: abuzuri, parteneri nepotriviţi, raporturi lesbiene. Într-o seara o femeie a vorbit despre avort şi toate au avut o reacţie foarte puternică. Şapte femei din opt au avortat, dar nu au vorbit niciodată despre aceasta.

Pentru aceasta se vorbeşte de o durere prohibită...

Monika Rodman Montanaro: Într-adevăr. Ceea ce au trăit aceste femei este o adevărată durere. Încă de la început a fost văzută ca o durere prohibită. Nici în profesia lor nu le era permis să vorbească despre aceasta. Pentru aceasta au fost iniţiate grupuri săptămânale în care începea retrăirea durerii. Era nevoie de a plânge, de a permite ca lacrimile să cadă pentru că depresia şi atâtea comportamente autodistructive îşi au originea în această durere pe care o purtau în sine. Este o experienţă de moarte pentru lipsurile partenerului sau refuzul părinţilor. Există atâtea temeri care conduc la această alegere disperată. Nu este o mărturie a unei libertăţi cum vrea să creadă lumea. Este o mărturie a lipsei de libertate. O înţelegem ascultând istoriile femeilor însăşi şi ale cuplurilor.

Care sunt după dumneavoastră principalele traume post-avort care ies la iveală după ani sau chiar decenii de la acest fapt al "durerii prohibite"?

Monika Rodman Montanaro: Când se ascultă istoria unei femei care este însărcinată şi care trebuie să decidă ce să facă, se înţelege repede că e supusă la multe presiuni, îndemnuri şi temeri. Aş zice că alegerea avortul este decisă în condiţii de teamă teribilă. Căzând pradă temii, nu alegem bine lucrurile. Devine o alegere disperată: nu vreau să mai fiu însărcinată.

Femeia care avortează trebuie să-şi suprime instinctul matern pe care îl simte în corpul şi în inimă doar pentru a putea merge înainte cu această alegere disperată. Gândeşte că a duce înainte sarcina nu ar putea pune capăt acestei frici. Suprimă tot ceea ce simte şi crede, ştie că poartă înăuntrul său un copil şi că Dumnezeu este cel care îl formează în sânul său. Suprimă valorile sale pentru a merge înainte cu programul propus de alte persoane şi de cultura de azi. Ştie că este o sarcină nedorită. În inimă are un mare conflict şi la sfârşit cedează avortului. Nu e o alegere eliberatoare, ci e o predare la o situaţie de abandon şi de presiune. Ştie că face să moară un copil, copilul său, dar trebuie să nege aceasta pentru că realitatea este foarte dureroasă, chiar dacă social este acceptabilă în multe ţări.

Dacă moare oricare altul din familie, cultura înţelege că e necesară o durere, dar aceasta este o durere prohibită, ca şi subterană, care se manifestă în alte moduri: sentimentul de vină, furia contra persoanelor care au îndemnat la avort...Se manifestă în vicii ca abuzul de alcool sau de alte substanţe sau în comportamente distructive, sau mai mult în probleme alimentare şi autopedepsire.

Avortul conduce la multe desfaceri ale cuplurilor?

Monika Rodman Montanaro: Fără îndoială. Un amic care lucrează pentru un tribunal din California mi-a zis: "Monika, nu pot să-ţi dau detalii, dar pot să-ţi spun că în cazurile de cerere de nulitate figurează mereu avorturile". Avortul este mult legat de fenomenele sociale negative. Vrem să ajutăm cuplurile să nu se separe, să-şi preţuiască trupul, sexualitatea. Avortul este ca o bombă, ca o mină. Adesea nu explodează repede, ci după 10 sau 20 de ani. Când femeia nu mai poate nega acest fapt.

Cum este opera de însoţire pe care o realizează "Via Rahelei"?

Monika Rodman Montanaro: Prin intermediul ascultării. Poate sunt femei practicante, poate nu mai sunt, pentru că avortul este văzut ca un păcat de neiertat. Dacă există o inimă căită, Domnul o va ierta. Poate au fost alte persoane care au ales în realitate acel avort. Există mame care îşi duc fiicele în clinică. A venit la noi o femeie a cărei mamă voia ca să avorteze, iar ea a fugit. După două săptămâni, mama a obligat-o să avorteze şi ea a cedat. Noi invităm nu doar mama care a avortat, ci şi pe cei care au consiliat-o sau au constrâns-o să facă avortul.

Căutăm să vindecăm rănile în inima individuală. Totul este gestionat de o echipă, cu prezenţa unui psiholog, a unui preot şi alţi membri laici. Adesea ceilalţi membri ai echipei sunt femei şi bărbaţi care au trecut prin experienţa avortului şi au făcut un discernământ pentru a putea ajunge la alte persoane care poartă în sine aceste răni.

Ce rod aduce acest apostolat?

Monika Rodman Montanaro: Faptul că aceste femei, odată reconciliate, devin apostoli pentru alte femei, apostoli în favoarea vieţii, pentru că zic: "Nu o lua pe acea cale, m-a costat mult. Dă naştere acestui copil, pe care l-ai conceput, eu sunt lângă tine." Devin apostoli ai femeilor care trebuie să se decidă asupra unei sarcini, apostoli ai divinei îndurări. Este un lucru foarte frumos. Acesta e un câmp foarte fertil.

Există vreo istorie care v-a atins în mod particular?

Monika Rodman Montanaro: O femeie de 43 de ani care a avortat cu 10 ani în urmă. Apoi s-a născut fetiţa sa şi mi-a zis: "Această realitate m-a făcut să înţeleg ce am făcut". Ea a fost diagnosticată cu o depresie post-partum, dar nici unul n-a întrebat-o dacă ea avortase. Acum vrea să facă o reculegere cu soţul său. Noi încurajăm femeile căsătorite să meargă în cuplu, chiar dacă soţul nu este tatăl copilului avortat. Aceasta este o demonstraţie despre cum această femeie a îngropat această memorie care apoi s-a declanşat, făcând să se redeschidă acest soi de "vulcan de durere".

Cum se face că o femeie care a avortat şi care se simte departe de Biserică acum caută în valorile evangheliei reconcilierea sa?

Monika Rodman Montanaro: Noi căutăm să uşurăm întâlnirea cu Cristos Milostivul, cu acel Isus care poate a rămas un pic departe. Cu Divina Îndurare. Vrem să favorizăm întâlnirea cu inima îndurătoare a Bisericii şi o facem în echipă. Nu este doar preotul, ci şi psihologul, femeia care a avortat în trecut... Împreună suntem corpul lui Cristos. Divinul Medic lucrează prin intermediul fiecăruia. Un psiholog catolic înţelege că inima este cea care trebuie vindecată. În final, Cristos este cel care vindecă.

Pentru informaţii ulterioare, www.rachelsvineyard.org

După Zenit.org, 7 iulie 2010

Traducere de Asociaţia "Familia şi Viaţa"

lecturi: 14.