Vatican: Audienţa de miercuri, 30 iunie 2010

Papa a dedicat cateheza desfăşurată la audienţa generală de miercuri, 30 iunie 2010, în Piaţa "Sfântul Petru", figurii sfântului Iosif Cafasso, preot piemontez formator de parohi şi preoţi diecezani.

Iubiţi fraţi şi surori,

Am încheiat de puţin timp Anul Sfintei Preoţii: un timp de har, care a adus şi va aduce Bisericii roade preţioase; o oportunitate pentru a-i aminti în rugăciune pe toţi cei care au răspuns la această chemare deosebită. Ne-au însoţit pe acest drum, ca modele şi mijlocitori, sfântul Paroh de Ars şi alte figuri de preoţi sfinţi, adevărate lumini în istoria Bisericii. Astăzi, aşa cum am anunţat miercurea trecută, aş vrea să amintesc o altă figură, care iese în evidenţă asupra grupului de "Sfinţi sociali" în Torino din secolul al XIX-lea: e vorba de sfântul Iosif Cafasso.

Amintirea lui apare necesară pentru că tocmai în urmă cu o săptămână se împlineau 150 de ani de la moartea lui, care a avut loc în Torino la 23 iunie 1860, la vârsta de 49 de ani. În afară de asta, îmi place să amintesc că Papa Pius al XI-lea, la 1 noiembrie 1924, aprobând minunile pentru canonizarea sfântului Ioan Maria Vianney şi publicând decretul de autorizare pentru beatificarea lui Cafasso, a alăturat aceste două figuri de preoţi cu următoarele cuvinte: "Nu fără o specială şi benefică dispoziţie a Bunătăţii Divine am asistat la această apariţie la orizontul Bisericii Catolice a noi astre, parohul de Ars şi Venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu, Iosif Cafasso. Tocmai aceste două frumoase, dragi, minunat de oportune figuri trebuiau prezentate astăzi; figura mică şi umilă, săracă şi simplă, dar la fel de glorioasă a parohului de Ars, şi cealaltă figură frumoasă, mare, complexă, bogată de preot, învăţător şi formator de preoţi, Venerabilul Iosif Cafasso". E vorba de circumstanţe care ne oferă ocazia pentru a cunoaşte mesajul, viu şi actual, care reiese din viaţa acestui sfânt. El nu a fost paroh ca parohul de Ars, ci a fost mai ales formator de parohi şi preoţi diecezani, ba chiar de preoţi sfinţi, printre care sfântul Ioan Bosco. Nu a întemeiat, asemenea celorlalţi preoţi din Piemonte în secolul al XIX-lea, institute călugăreşti, pentru că "fundaţia" lui a fost "şcoala de viaţă şi de sfinţenie sacerdotală" pe care a realizat-o, cu exemplul şi învăţătura, în "Colegiul Ecleziastic al Sfântului Francisc de Assisi" din Torino.

Iosif Cafasso se naşte la Castelnuovo d'Asti, acelaşi sat al sfântului Ioan Bosco, la 15 ianuarie 1811. Este al treilea din patru copii. Ultima, sora Marianna, va fi mama fericitului Giuseppe Allamano, întemeietor al Misionarilor şi al Misionarelor Mângâietoarei. Se naşte în Piemonte în secolul al XIX-lea caracterizat de grave probleme sociale, dar şi de atâţia Sfinţi care se angajau să remedieze aceste probleme. Ei erau legaţi între ei de o iubire totală faţă de Cristos şi de o caritate profundă faţă de cei mai săraci: harul Domnului ştie să răspândească şi să înmulţească seminţele de sfinţenie! Cafasso a făcut studiile secundare şi cei doi ani de filozofie în Colegiul din Chieri şi, în anul 1830, a trecut la Seminarul teologic, unde, în anul 1833, a fost hirotonit preot. Patru luni mai târziu a făcut intrarea sa în locul care va rămâne pentru el "etapa" fundamentală şi unică a vieţii sale sacerdotale: "Colegiul Ecleziastic al Sfântului Francisc de Assisi" din Torino. Intrat pentru a se perfecţiona în pastorală, aici şi-a exercitat capacităţile sale de director spiritual şi marele său spirit de caritate. De fapt, Colegiul nu era numai o şcoală de teologie morală, unde preoţii tineri, care proveneau mai ales de la ţară, învăţau să spovedească şi să predice, ci era şi o adevărată şcoală de viaţă sacerdotală, unde preoţii se formau în spiritualitatea sfântului Ignaţiu de Loyola şi în teologia morală şi pastorală a marelui Episcop sfântul Alfons Maria de' Liguori. Tipul de preot pe care Cafasso l-a întâlnit la Colegiu şi pe care el însuşi s-a străduit să-l întărească - mai ales ca Rector - era cel de adevărat păstor cu o bogată viaţă interioară şi un profund zel în îngrijirea pastorală: fidel faţă de rugăciune, angajat în predicare, în cateheză, dedicat celebrării Euharistiei şi slujirii Spovezii, conform modelului întrupat de sfântul Carol Borromeu, de sfântul Francisc de Sales şi promovat de Conciliul din Trento. O fericită expresie a sfântului Ioan Bosco sintetizează sensul lucrării educative în Comunitatea aceea: "la Colegiu se învăţa a fi preoţi".

Sfântul Iosif Cafasso a încercat să realizeze acest model în formarea tinerilor preoţi, pentru ca, la rândul lor, să devină formatori ai altor preoţi, călugări şi laici, după un lanţ special şi eficace. De la catedra lui de teologie morală el educa să fie buni confesori şi directori spirituali, preocupaţi de adevăratul bine spiritual al persoanei, animaţi de mare echilibru în a face să se simtă milostivirea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un ascuţit şi viu simţ al păcatului. Trei erau virtuţile principale ale lui Cafasso profesorul, aşa cum aminteşte sfântul Ioan Bosco: calm, pricepere şi prudenţă. Pentru el verificarea învăţăturii transmise era constituită de slujirea spovezii, căreia el însuşi dedica multe ore pe zi; la el mergeau episcopi, preoţi, călugări, laici eminenţi şi oameni simpli: tuturor ştia să ofere timpul necesar. Apoi, multora, care au devenit sfinţi şi întemeietori de institute călugăreşti, le-a fost înţelept consilier spiritual. Învăţătura sa nu era niciodată abstractă, bazată numai pe cărţile care se foloseau în acel timp, ci se năştea din experienţa vie a milostivirii lui Dumnezeu şi din cunoaşterea profundă a sufletului uman dobândită în timpul lung petrecut în confesional şi în direcţiunea spirituală: şcoala lui era o adevărată şcoală de viaţă sacerdotală.

Secretul lui era simplu: a fi un om al lui Dumnezeu; a face, în micile acţiuni zilnice, "ceea ce poate să fie spre mai marea slabă a lui Dumnezeu şi spre folosul sufletelor". Îl iubea în mod total pe Domnul, era animat de o credinţă bine înrădăcinată, susţinut de profundă şi prelungită rugăciune, trăia o sinceră caritate faţă de toţi. Cunoştea teologia morală, dar cunoştea la fel situaţiile şi inima oamenilor, al căror bine îl lua asupra sa, asemenea bunului păstor. Cei care aveau harul de a fi aproape de el erau transformaţi în tot atâţia buni păstori şi în confesori valoroşi. Arăta cu claritate tuturor preoţilor sfinţenia care trebuie obţinută tocmai în slujirea pastorală. Fericitul preot Clemente Marchisio, întemeietor al Fiicelor sfântului Iosif, afirma: "Am intrat în Colegiu fiind un mare şmecher şi cu capul în nori, fără a şti ce înseamnă a fi preot, şi am ieşit complet diferit, pe deplin cuprins de demnitatea preotului". Câţi preoţi au fost formaţi de el în Colegiu şi apoi însoţiţi de el în mod spiritual! Printre aceştia - aşa cum spus deja - iese în evidenţă sfântul Ioan Bosco, care l-a avut ca director spiritual timp de 25 de ani, din 1835 până în 1860: mai întâi ca şi cleric, apoi ca preot şi în sfârşit ca fondator. Toate alegerile fundamentale din viaţa sfântului Ioan Bosco au avut ca şi consilier şi călăuză pe sfântul Iosif Cafasso, dar într-un mod foarte precis: Cafasso n-a încercat niciodată să formeze în preotul Bosco un discipol "după chipul şi asemănarea sa" şi preotul Bosco nu l-a copiat pe Cafasso; l-a imitat desigur în virtuţile umane şi sacerdotale - definindu-l "model de viaţă sacerdotală" - dar conform propriilor aptitudini şi propriei vocaţii speciale; un semn al înţelepciunii maestrului spiritual şi al inteligenţei discipolului: primul nu s-a impus asupra celui de-al doilea, ci l-a respectat în personalitatea sa şi l-a ajutat să citească în privinţa sa care era voinţa lui Dumnezeu. Dragi prieteni, aceasta este o învăţătură preţioasă pentru toţi cei care sunt angajaţi în formarea şi educarea tinerelor generaţii şi este şi o atenţionare puternică în privinţa importanţei de a avea o călăuză spirituală în propria viaţă, care să ne ajute să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Cu simplitate şi profunzime, sfântul nostru afirma: "Toată sfinţenia, perfecţiunea şi profitul unei persoane constă în a face în mod desăvârşit voinţa lui Dumnezeu (...). Ferice de noi dacă am ajunge să vărsăm astfel inima noastră în inima lui Dumnezeu, să unim în aşa fel dorinţele noastre, voinţa noastră cu a lui încât să formăm o singură inimă şi un singur suflet: a voi ceea ce vrea Dumnezeu, a voi asta în acel mod, în acel timp, în acele circumstanţe pe care le vrea El şi a voi toate acestea nu pentru altceva decât pentru că aşa vrea Dumnezeu".

Dar un alt element caracterizează slujirea Sfântului nostru: atenţia faţă de cei din urmă, îndeosebi faţă de puşcăriaşi, care în Torino în secolul al XIX-lea trăiau în locuri inumane şi dezumanizante. Şi în această slujire delicată, desfăşurată timp de peste douăzeci de ani, el a fost mereu bunul păstor, înţelegător şi milostiv: calitate percepută de deţinuţi, care ajungeau să fie cuceriţi de acea iubire sinceră, a cărei origine era însuşi Dumnezeu. Simpla prezenţă a lui Cafasso făcea bine: însenina, atingea inimile împietrite de evenimentele vieţii şi mai ales lumina şi zdruncina conştiinţele indiferente. În primele momente ale slujirii sale în mijlocul puşcăriaşilor, el recurgea adesea la marile predici care ajungeau să implice aproape toată populaţia din închisoare. Cu trecerea timpului, a privilegiat cateheza obişnuită, făcută în colocviile şi în întâlnirile personale: respectuos faţă de evenimentele fiecăruia, trata marile teme ale vieţii creştine, vorbind despre încrederea în Dumnezeu, despre adeziunea la voinţa Lui, despre utilitatea rugăciunii şi a sacramentelor, al căror punct de sosire este Spovada, întâlnirea cu Dumnezeu care s-a făcut pentru noi milostivire infinită. Cei condamnaţi la moarte au fost obiectul unor îngrijiri umane şi spirituale foarte speciale. El a însoţit la locul de execuţie, după ce i-a spovedit şi le-a administrat Euharistia, 57 de condamnaţi la moarte. Îi însoţea cu iubire profundă până la ultima respiraţie din existenţa lor pământească.

A murit la 23 iunie 1860, după o viaţă oferită în întregime Domnului şi consumată pentru aproapele. Predecesorul meu, venerabilul slujitor al lui Dumnezeu Papa Pius al XII-lea, la 9 aprilie 1948, l-a proclamat patron al închisorilor italiene şi, cu Exortaţia apostolică Menti nostrae, la 23 septembrie 1950, l-a propus ca model preoţilor angajaţi în Spovadă şi în direcţiunea spirituală.

Iubiţi fraţi şi surori, sfântul Iosif Cafasso să fie o chemare pentru toţi de a intensifica drumul spre perfecţiunea vieţii creştine, sfinţenia; îndeosebi, să le amintească preoţilor importanţa de a dedica timp Sacramentului Reconcilierii şi direcţiunii spirituale, şi să le amintească tuturor atenţia pe care trebuie s-o avem faţă de cei mai nevoiaşi. Să ne ajute mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, faţă de care sfântul Iosif Cafasso era foarte evlavios şi pe care o numea "iubita noastră Mamă, mângâierea noastră, speranţa noastră".

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.