Omilia Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea în Solemnitatea Trupului şi Sângelui Domnului

Bazilica "Sfântul Ioan din Lateran"

Joi, 3 iunie 2010

Iubiţi fraţi şi surori!

Preoţia din Noul Testament este strâns legată de Euharistie. Pentru aceasta, astăzi, în solemnitatea Corpus Domini şi aproape de încheierea Anului Sfintei Preoţii, suntem invitaţi să medităm asupra raportului dintre Euharistie şi Preoţia lui Cristos. În această direcţie ne orientează şi prima lectură şi psalmul responsorial, care prezintă figura lui Melchisedek. Textul scurt din Cartea Genezei (cf. 14,18-20) afirmă că Melchisedek, rege al Salemului, era "preot al Dumnezeului preaînalt", şi pentru aceasta "a oferit pâine şi vin" şi "l-a binecuvântat pe Abraham", care se întorcea de la o victorie în bătălie; însuşi Abraham i-a dat lui a zecea parte din toate. Psalmul, la rândul său, conţine în ultima strofă o expresie solemnă, un jurământ al lui Dumnezeu însuşi, care declară Regelui Mesia: "Tu eşti preot în veci / după rânduiala lui Melchisedek" (Ps 110,4); astfel Mesia este proclamat nu numai Rege, ci şi Preot. Din acest text se inspiră autorul Scrisorii către Evrei pentru expunerea sa lungă şi articulată. Şi noi l-am repetat la refren: "Tu eşti preot în veci, Doamne Cristoase": aproape o mărturisire de credinţă, care capătă o semnificaţie deosebită în sărbătoarea de astăzi. Este bucuria comunităţii, bucuria întregii Biserici, care, contemplând şi adorând Preasfântul Sacrament, recunoaşte în el prezenţa reală şi permanentă a lui Isus marele şi veşnicul Preot.

A doua lectură şi Evanghelia îndreaptă în schimb atenţia asupra misterului euharistic. Din Prima Scrisoare către Corinteni (cf. 11,23-26) este luat textul fundamental în care sfântul Paul aminteşte acelei comunităţi semnificaţia şi valoarea "Cinei Domnului", pe care Apostolul le-a transmis şi le-a învăţat, dar care riscau să se piardă. În schimb Evanghelia este relatarea minunii pâinilor şi peştilor, în redactarea sfântului Luca: un semn atestat de toţi Evangheliştii şi care prevesteşte dăruirea de sine pe care o va face Cristos, pentru a dărui omenirii viaţa veşnică. Ambele texte scot în evidenţă rugăciunea lui Cristos, în timpul frângerii pâinii. Desigur există o diferenţă clară între cele două momente: când împarte pâinile şi peştii pentru mulţimi, Isus îi mulţumeşte Tatălui ceresc pentru providenţa sa, încrezându-se că El va face să nu lipsească hrană pentru toată mulţimea aceea. În schimb, la Ultima Cină, Isus transformă pâinea şi vinul în propriul Trup şi Sânge, pentru ca discipolii să se poată hrăni cu El şi să trăiască în comuniune intimă şi reală cu El.

Primul lucru pe care trebui să ni-l amintim mereu este că Isus nu era un preot după tradiţia iudaică. Familia lui nu era familie sacerdotală. Nu aparţinea descendenţei lui Aron, ci descendenţei lui Iuda, deci din punct de vedere legal nu putea să meargă pe calea preoţiei. Persoana şi activitatea lui Isus din Nazaret nu se plasează pe urma preoţilor din vechime, ci mai degrabă pe urma profeţilor. Şi în această linie, Isus s-a îndepărtat de o concepţie rituală a religiei, criticând modul de a pune problemele care dădea valoare preceptelor umane legate mai degrabă de puritatea rituală decât de respectarea poruncilor lui Dumnezeu, adică de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, care, aşa cum spune Domnul, "valorează mai mult decât toate arderile de tot şi jertfele" (Mc 12,33). Chiar şi în interiorul Templului din Ierusalim, loc sacru prin excelenţă, Isus face un gest în mod rafinat profetic, atunci când îi alungă pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de animale, lucruri care foloseau pentru oferirea jertfelor tradiţionale. Aşadar, Isus nu este recunoscut ca un Mesia sacerdotal, ci profetic şi regesc. Şi moartea lui, pe care noi creştinii pe bună dreptate o numim "jertfă", nu avea nimic din jertfele antice, dimpotrivă, era în întregime opusul: executarea unei condamnări la moarte, prin răstignire, cea mai infamantă, care a avut loc în afara zidurilor Ierusalimului.

Aşadar, în ce sens Isus este preot? Ne-o spune chiar Euharistia. Putem porni de la acele simple cuvinte care-l descriu pe Melchisedek: "a oferit pâine şi vin" (Gen 14,18). Este ceea ce a făcut Isus la ultima Cină: a oferit pâine şi vin, şi în acel gest a rezumat toată fiinţa sa şi toată misiunea sa. În acel act, în rugăciunea care-l precede şi în cuvintele care-l însoţesc există tot sensul misterului lui Cristos, aşa cum îl exprimă Scrisoarea către Evrei, într-un text decisiv, pe care este necesar să-l prezentăm: "În zilele vieţii sale pământeşti - scrie autorul referindu-se la Isus - el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui. Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el, fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melchisedec" (5,8-10). În acest text, care în mod clar face aluzie la agonia spirituală din Ghetsemani, pătimirea lui Cristos este prezentată ca o rugăciune şi ca o ofrandă. Isus înfruntă "ora" sa, care îl conduce la moartea pe cruce, cufundat într-o rugăciune profundă, care constă în unirea propriei sale voinţe cu aceea a Tatălui. Această dublă şi unică voinţă este o voinţă de iubire. Trăită în această rugăciune, încercarea tragică pe care Isus o înfruntă este transformată în ofrandă, în jertfă vie.

Spune Scrisoarea către Evrei că Isus "a fost ascultat". În ce sens? În sensul că Dumnezeu Tatăl l-a eliberat din moarte şi l-a înviat. A fost ascultat tocmai datorită abandonării sale depline în voinţa Tatălui: planul de iubire al lui Dumnezeu a putut să se împlinească în mod desăvârşit în Isus, care, ascultând până la extremul morţii pe cruce, a devenit "cauză de mântuire" pentru toţi cei care ascultă de El. Adică a devenit mare Preot pentru că El însuşi a luat asupra sa tot păcatul lumii, ca "Miel al lui Dumnezeu. Tatăl îi conferă această preoţie chiar în momentul în care Isus străbate trecerea morţii şi învierii sale. Nu este o preoţie după orânduirea legii mozaice (cf. Lev 8-9), ci "după rânduiala lui Melchisedec", după o ordine profetică, dependentă numai de relaţia sa singulară cu Dumnezeu.

Să ne întoarcem la expresia din Scrisoarea către Evrei care spune: "Deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit". Preoţia lui Cristos comportă suferinţa. Isus a suferit cu adevărat, şi a făcut asta pentru noi. El era Fiul şi nu avea nevoie să înveţe ascultarea, însă noi da, aveam şi avem mereu nevoie de asta. De aceea Fiul a asumat omenitatea noastră şi pentru noi s-a lăsat "educat" în cuptorul suferinţei, s-a lăsat transformat de ea, asemenea bobului de grâu care pentru a aduce rod trebuie să moară în pământ. Prin acest proces Isus a fost "făcut desăvârşit", în greacă teleiotheis. Trebuie să ne oprim asupra acestui termen, pentru că este foarte semnificativ. El indică împlinirea unui drum, adică tocmai drumul de educare şi transformare a Fiului lui Dumnezeu prin suferinţă, prin pătimirea dureroasă. Graţie acestei transformări Isus Cristos a devenit "mare preot" şi poate să-i mântuiască pe toţi cei care se încred în El. Termenul teleiotheis, tradus pe bună dreptate cu "făcut desăvârşit", aparţine unei rădăcini verbale care, în versiunea greacă a Pentateuhului, adică primele cinci cărţi ale Bibliei, este folosită mereu pentru a arăta consacrarea preoţilor din vechime. Această descoperire este foarte preţioasă, pentru că ne spune că pătimirea a fost pentru Isus ca o consacrare sacerdotală. El nu era preot conform Legii, dar a devenit preot în manieră existenţială în Paştele său de pătimire, moarte şi înviere: s-a oferit pe sine însuşi ca ispăşire şi Tatăl, înălţându-l mai presus de orice creatură, l-a constituit Mijlocitor universal de mântuire.

Să ne întoarcem, în meditaţia noastră, la Euharistie, care peste puţin timp va fi în centrul adunării noastre liturgice. În ea Isus a anticipat Jertfa sa, nu o Jertfă rituală, ci personală. La Ultima Cină El acţionează mişcat de acel "duh veşnic" cu care se va oferi apoi pe Cruce (cf. Ev 9,14). Mulţumind şi binecuvântând, Isus transformă pâinea şi vinul. Iubirea veşnică e cea care transformă: iubirea cu care Isus acceptă cu anticipaţie să se dăruiască în întregime pe sine însuşi pentru noi. Această iubire nu este alta decât Duhul Sfânt, Duhul Tatălui şi al Fiului, care consacră pâinea şi vinul şi schimbă substanţa lor în Trupul şi în Sângele Domnului, făcând prezentă în Sacrament însuşi Jertfa care se împlineşte apoi în mod sângeros pe Cruce. Aşadar putem conclude că Isus Cristos este preot adevărat şi eficace pentru că era plin de forţa Duhului Sfânt, era umplut de toată plinătatea iubirii lui Dumnezeu, şi asta chiar "în noaptea în care a fost trădat", chiar în "ora întunericului" (cf. Lc 22,53). Această forţă divină, aceeaşi care a realizat Întruparea Cuvântului, transformă violenţa extremă şi nedreptatea extremă în act suprem de iubire şi de dreptate. Aceasta este opera preoţiei lui Cristos, pe care Biserica a moştenit-o şi o prelungeşte în istorie, în dubla formă a preoţiei comune a celor botezaţi şi a celei hirotonite a slujitorilor, pentru a transforma lumea cu iubirea lui Dumnezeu. Cu toţii, preoţi şi credincioşi, ne hrănim din aceeaşi Euharistie, cu toţii ne prosternăm pentru a o adora, pentru că în ea este prezent Învăţătorul şi Domnul nostru, este prezent adevăratul Trup al lui Isus, Victimă şi Preot, mântuire a lumii. Veniţi, să tresăltăm în cântări de bucurie! Veniţi, să-l adorăm! Amin.

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.