Originalitatea credinţei creştine

De ce să-l alegem pe Isus?

În faţa relativismului actual care tinde să aplatizeze religiile şi să le considere egale, punându-le pe toate pe acelaşi plan, ne întrebăm: de ce noi, creştinii, îl alegem pe Cristos şi nu pe Mahomed sau pe Buda sau pe alţii; în ce se deosebeşte Isus? Care este originalitatea mesajului său?

Alberto Maggi¹

Oferta religioasă este astăzi mai vastă ca niciodată: de la religiile tradiţionale până la noile mode orientalizante, de la propunerea sistemelor filosofice până la sectele cele mai extravagante, toate gata să liniştească, să gratifice şi să exorcizeze temerile dintotdeauna. Toate ne asigură că acceptarea învăţăturilor lor şi practicarea preceptelor respective ne conduce la mântuire (într-un paradis sau într-o nirvană), în timp ce neascultarea şi nesupunerea sunt aspru pedepsite în această viaţă sau în cea viitoare.

Orice religie are ca aspect fundamental cele trei puncte ale spiritualităţii: rugăciunea, pomana şi postul (Mt 6,1-18), şi certitudinea (sau pretenţia) de a reprezenta calea unică ce duce la mântuire. De fapt, orice religie se prezintă ca fiind cea adevărată, excluzându-le pe toate celelalte şi denunţându-le ca fiind false sau o lucrare a diavolului.

Atunci când circumstanţele istorice permit, necredincioşii sunt obligaţi să îmbrăţişeze adevărata credinţă. Dacă se opun, sunt eliminaţi în numele lui Dumnezeu, iar istoria ne învaţă că niciodată nu ucidem cu atâta pasiune ca atunci când ucidem în numele lui Dumnezeu, fie că îl numim Jhwh sau Allah sau Domnul, nu există nici o deosebire.

Trebuie să ne întrebăm: ce lucru nou, care să nu fi fost spus deja de marii învăţaţi şi sfinţi ai antichităţii, a adus Isus în panorama religioasă a epocii sale (şi în cea actuală)? Ce lucru nou, care să nu fie conţinut deja în Legea dată de Dumnezeu lui Moise, sau să nu fie formulat în cărţile sfinte ale religiilor, ne-a învăţat Isus?

Nu conceptul de Dumnezeu-Tatăl: conceperea lui Dumnezeu ca tată este o caracteristică primordială a istoriei umanităţii şi patrimoniu comun al religiilor, de la Zeus, definit de Homer ca "tată al oamenilor şi al zeilor" (Odiseea 1,28), până la Jhwh "Domnul, Dumnezeul nostru, Tatăl nostru" (Tb 13,4).

Nici pentru mântuire nu pare ca Isus să propună o cale originală. Atunci când oamenii îl întreabă ce trebuie să facă pentru a obţine viaţa veşnică, Isus le răspunde că nu lui trebuie să i se adreseze, căci Moise a indicat deja în porunci calea pentru mântuire ("Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!" (Mt 19,17).

Noutatea mesajului lui Isus nu constă nici în invitaţia la iubire, prezentă în toate religiile, de la cele păgâne până la cea iudaică (cf. Lv 19,18). Este adevărat că Isus a desprins practicarea iubirii de mediul restrâns al clanului familial, extinzând-o chiar şi la duşmani (cf. Mt 5,43,48), dar nu aceasta este originalitatea veştii celei bune. Şi oricum niciodată nu a murit vreun profet din cauză că a invitat lumea să se iubească. Invitaţia de a nu ne opune celui rău şi de a-i întoarce "[obrazul] celălalt" (Mt 5,39) nu doar că nu-i alarmează pe cei puternic, ci îi linişteşte. Ba mai mult, deţinătorii puterii se bucură atunci când aud un mesaj care îi invită pe oameni "să nu judece" (Mt 7,1), să nu "condamne" (Lc 6,37) şi să nu se împotrivească celor prepotenţi (Mt 5,40-42).

Aşadar, de ce să-l alegem pe Isus?

Această întrebare, de ce să-l alegem pe Isus şi nu pe altcineva, în trecut nu se punea. Cristos nu era ales, ci era impus, fără altă alternativă decât condamnarea veşnică. De fapt, timp de cincisprezece secole imperativul indiscutabil al Bisericii Catolice era formulat cu ajutorul sloganului eficace şi sintetic Extra Ecclesiam nulla sallus, stabilind cu autoritate că "în afara bisericii nu există mântuire". De aceea, nu alegeam să fim creştini, ci eram obligaţi. Alternativa era iadul.

Aceasta teologie se baza pe una din erorile de traducere a evangheliei care a influentat cel mai mult în mod negativ asupra conceptului de Biserica: se referă la versetul 16 din cap. 10 al evangheliei lui Ioan: "Mai am si alte oi, care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc; iar ele vor asculta glasul meu si va fi o singura turma si un singur pastor" (In 10,16; trad. revizuită).

Traducătorul (poate chiar însuşi Ieronim) a confundat termenul staul (gr. aulés) din prima parte a versetului, cu termenul turmă din a doua parte, şi în loc să traducă grecescul poimné (turmă) cu latinescul grex, l-a tradus cu staul, astfel încât a ieşit: "Fiet unum ovile, unus pastor", adică: "Şi vor fi un singur staul şi un singur păstor". În timp ce textul lui Ioan arăta că pentru Isus s-a încheiat epoca împrejmuirilor, oricât de sfinte puteau fi şi, de aceea, Cristos elibera oile din staul pentru a forma o singură turmă, în schimb, potrivit traducerii latineşti, Isus elibera, desigur, oile din staulul iudaismului, dar pentru a le închide apoi în unicul şi definitivul staul: acela al Bisericii Catolice.

Întărită de această învăţătură a Domnului ei, timp de cincisprezece secole Biserica catolică a crezut şi a pretins, aşadar, că este unicul staul voit de Cristos, iar în 1442, la Conciliul din Florenţa, a decretat: "Sfânta Biserică din Roma ... crede cu tărie ... că nimeni din afara Bisericii Catolice, nici păgânii, nici evreii, nici ereticii sau schismaticii, nu vor participa la viaţa veşnică, ci vor merge în focul veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii săi"². Iar Biserica catolică, în următoarele cinci secole, i-a considerat condamnaţi pentru totdeauna pe toţi creştinii Bisericilor Ortodoxe şi protestante, împreună cu evreii, musulmanii şi credincioşii altor religii: practic trei sferturi din omenire.

Numai în secolul trecut, prin întoarcerea la textul original grecesc al Noului Testament, s-a ajuns la o mai deplină înţelegere a învăţăturii lui Cristos, iar Conciliul Vatican II, în 1964, la cinci sute douăzeci şi doi de ani după cel de la Florenţa, a declarat că Dumnezeu, "ca Mântuitor, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1Tim 2,4). Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică" (Lumen gentium, 16). Prin această declaraţie solemnă Conciliul Vatican II a admis că mântuirea exista nu doar şi în alte confesiuni creştine şi în alte religii, ci chiar printre cei necredincioşi care ascultă glasul conştiinţei lor.

De ce Cristos?

Nemaiputând să-şi revindece primatul exclusiv al mântuirii, Biserica se află acum în situaţia de a trebui să răspundă la întrebarea: De ce Cristos?

Dacă până în secolul trecut eram de fapt obligaţi să fim botezaţi creştini şi catolici pentru a ne mântui, fără vreo altă alternativă care să nu fie flăcările infernului pentru toată veşnicia, acum noile generaţii ştiu că şi în ebraism şi în islam, doar pentru a cita cele două religii care par să semene cel mai mult cu creştinismul, este posibilă mântuirea³.

Dacă, aşadar, este adevărat ca toate religiile duc la Dumnezeu si, deci, la mântuire, de ce oare ar trebui sa-l alegem chiar pe Isus si mesajul sau angajant? Iar dacă se poate alege, care sunt criteriile care ne îndeamnă să preferam o religie mai degrabă decât o alta, dacă în fond sunt toate egale?

Astăzi problema se pune întrucât, dacă încă din prima jumătate a secolului trecut se întâmpla rar să ne întâlnim cu aparţinători la alte religii, acum schimbările culturale şi sociale fac astfel încât copiii, deja din grădiniţă şi din şcolile elementare, să se găsească alături de copii musulmani, budişti, confucianişti, sau de copii care nu au fost botezaţi.

De aceea, întrebarea "de ce Cristos" şi nu Moise sau Mahomed sau Buda sau nimic, aşteaptă un răspuns urgent. Pentru acest motiv este necesar să cunoaştem cine este Isus, ce anume a reprezentat pentru contemporanii săi şi să ne întrebăm dacă mai poate fi semnificativ, el şi mesajul său, astăzi, după două mii de ani, pentru oamenii din secolul nostru.

I - Cine era Isus?

Un om periculos

Unicele informaţii sigure despre Isus sunt cele transmise de evanghelişti şi de celelalte scrieri din Noul testament. Ei bine, chiar şi la o lectură superficială a evangheliilor, iese imediat în evidenţă periculozitatea lui Isus pentru contemporanii săi. Citind evangheliile, nu ne uimeşte faptul că Isus a fost asasinat, ci rămânem surprinşi de faptul că a reuşit să supravieţuiască un timp atât de lung. De fapt, elementul care reiese încă din primele pagini ale evangheliilor este faptul că Isus a dezlănţuit împotriva sa o ură mortală, atât de puternică încât a închegat puteri rivale între ele şi a pierdut susţinerea şi simpatia familiei, a discipolilor, a întregului popor, dincolo de faptul că a provocat ostilitatea lumii religioase. Situaţie care este conturată şi rezumată în mod magistral de Ioan prin afirmaţia sa: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (In 1,11).

- Matei

Matei, în evanghelia sa, anticipează tentativele de a-l elimina pe Mesia plasându-le deja la prima sa apariţie, prin porunca regelui Irod de a-i extermina "în Betleem şi în toate împrejurimile sale, pe toţi copiii de la doi ani în jos" (Mt 2,16).

- Marcu

Deja în capitolul al treilea al evangheliei lui Marcu, apare hotărârea de a se descotorosi de Isus, care, dat fiind că binele omului vine întotdeauna înaintea cinstei datorate lui Dumnezeu, l-a vindecat pe omul cu mâna uscată cu toate că era sâmbătă, ziua odihnei absolute. Cei prezenţi, în loc să se bucure că Isus i-a redat sănătatea şi demnitatea celui invalid, reacţionează cu ură ucigaşă: "Fariseii au ieşit îndată şi au ţinut sfat cu irodienii împotriva lui ca să-l dea la moarte" (Mc 3,6).

- Luca

În Evanghelia lui Luca încercarea de a-l ucide pe Cristos apare deja în capitolul patru. Isus predică pentru întâia oară în sinagoga oraşului său, Nazaret, dar ceea ce spune nu trezeşte entuziasm, ci furoare. Deschiderea universală a iubirii lui Dumnezeu, manifestată de Isus, nu a fost agreată de naţionaliştii nazarineni: "Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Sculându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo" (Lc 4,28-29).

- Ioan

În această evanghelie decizia de a-l elimina pe Isus este luată după vindecarea bolnavului în piscina din Betesda: "Pentru aceasta, iudeii căutau şi mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că nu ţinea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu" (In 5,18). Planul lui Dumnezeu, ca fiecare om să devină fiul său⁴, este considerat de autorităţile religioase un păcat ce trebuie extirpat cu moartea.

Greşelile lui Cristos

Potrivit lui Ioan, pentru a-l prinde pe Isus se declanşează o operaţiune de poliţie fără asemănare. De fapt, sunt implicaţi "cohorta, comandantul şi servitorii iudeilor" (In 18,3.12). Termenul cohortă (gr. speira) indică un detaşament între 600 şi 1000 de soldaţi sub comanda procuratorului roman pentru menţinerea ordinii în oraşul Ierusalim. Servitorii în slujba templului din Ierusalim erau în jur de două sute, depinzând de marele preot pentru siguranţa Templului. Între cele două corpuri exista o rivalitate şi o duşmănie profundă, dar acum cele două puteri poliţieneşti sunt unite, în faţa unui unic pericol. A mobiliza o mie de bărbaţi înarmaţi pentru prinderea unui singur individ care, printre altele, nu doar că nu opune rezistenţă, ci se predă singur, vrea să însemne că această persoană este extrem de periculoasă. Cine era şi ce lucru atât de periculos a făcut acest galileean?

Acreditările lui sunt compătimitoare. În lumea iudaică documentul cel mai vechi care vorbeşte despre Isus îl defineşte ca fiind "un bastard al unei adultere" (Yeb. M. 4,13), condamnat la moarte "pentru că a practicat vrăjitoria, a înşelat şi a abătut Israelul din drumul cel drept" (Sanh. B. 434a).

Situaţia nu se îmbunătăţeşte în evanghelii, din care rezultă că înseşi rudele lui Isus nu au nici o consideraţie faţă de această rudă a lor ciudată şi incomodantă ("de fapt, nici fraţii lui nu credeau în el" In 7,5). Pentru ei este doar un nebun care trebuie scos din circulaţie deoarece este dezonoarea familiei: "Ai săi au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire" (Mc 3,21). Judecata negativă a clanului familial al lui Isus este confirmată în mod abundent

- de autorităţile religioase, care adaugă nebuniei o conotaţie religioasă, îndrăcirea: "Are un diavol şi delirează. De ce-l ascultaţi?" (In 10,20; cf. 8,52; Mc 9,30);

- de cărturari, teologi oficiali ai instituţiei religioase iudaice, pentru care Isus este un "blasfemator" (Mt 9,3) şi, de aceea, merită pedeapsa cu moartea. Pentru ei Isus lucrează deoarece "este posedat de Beelzebul şi cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli" (Mc 3,22);

- de marii preoţi şi de farisei, pentru care Cristos "este un înşelător" (Mt 27,63);

- de mulţime, pentru care Isus este unul care "înşală poporul" (In 7,12);

- de înşişi compatrioţii lui, pentru care Isus nu era altceva decât "motiv de scandalizare", care îl privesc cu scepticism şi suspiciune pe acest nazarinean în afara oricărei reguli. Consăteni care îl vor determina pe Isus, descumpănit de necredinţa lor, să pronunţe cuvinte foarte amare: "Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui" (Mc 6,4).

Nimeni nu a reuşit să înţeleagă cine era Isus. Noutatea adusă de el era dincolo de înţelegerea contemporanilor săi, care nu reuşeau să vadă în el altceva decât reeditarea figurilor din trecut, precum Ilie, Ieremia, unul din profeţi, sau Ioan Botezătorul reînviat (Mt 16,15; 14,2), chiar acel Botezător pe care Isus a reuşit să-l amăgească. De fapt, până şi Ioan Botezătorul, care totuşi l-a recunoscut pe Isus ca fiind Mesia cel aşteptat, constatând că Cristos se comportă diferit de judecătorul pe care el l-a vestit mulţimilor (Mt 3,12; Lc 3,9), îi trimite din închisoare un ultimatum care sună ca o negare: "Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?" (Mt 11,3).

Om singur

În evanghelii iese în evidenţă singurătatea care a însoţit existenţa lui Isus, acel Cristos pe care "ai săi nu l-au primit" (In 1,11). Până şi o mare parte din discipolii săi, o dată ce au cunoscut programul acestui Mesia, l-au abandonat: "După aceasta, mulţi dintre discipolii lui s-au retras şi nu mai mergeau cu el" (In 6,66). Rămân cu el doar cei Doisprezece: dintre aceştia unul "este un diavol" (In 6,70), iar printre ceilalţi "sunt unii care nu cred" (In 6,64).

De aceasta singurătate a sa vor profita conducătorii poporului, pentru care Isus reprezenta un pericol public care trebuia eliminat cât mai repede, înainte ca mesajul sau sa se răspândească printre oameni. "Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în el" (In 11,48) este, de fapt, comentariul înfricoşat al marilor preoţi, al fariseilor si al întregului sinedriu, alarmaţi de faptul ca "lumea s-a dus după el!" (In 12,19).

Şi, totuşi, conducătorii ezitau: "se temeau de mulţimi" pentru că ele îl considerau pe Isus un profet (Mt 21,46; Mc 12,12).

Când, în sfârşit, autorităţile vor reuşi să-l prindă, Isus va fi dat în mâinile lui Pilat, va fi acuzat de conducătorii religioşi că este un răufăcător⁵ şi, în final, va fi abandonat de însuşi poporul său ("Poporul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea" In 18,35).

Este falimentul total pentru acest galileean cunoscut de lume ca fiind "un mâncăcios şi un mare băutor", unul care nu a frecventat persoanele care se potriveau pretinsului rol de Fiu al lui Dumnezeu, ci este cunoscut ca fiind prietenul drojdiei societăţii, al vameşilor şi al păcătoşilor" (Mt 11,19), "mulţime blestemată care nu cunoaşte Legea" (In 7,49).

De ce atâta ură în jurul figurii lui Isus? Ce lucru atât de grav a spus şi a făcut încât să atragă după sine în acelaşi timp neîncredere, ostilitate, ură ucigaşă, care îl vor duce să sfârşească, în cea mai completă singurătate:

- refuzat de familie,

- părăsit de discipolii săi,

- batjocorit de autorităţile religioase,

- ridiculizat de romani,

- pironit pe instrumentul rezervat celor blestemaţi de Dumnezeu (cf. Dt 21,23; Gal 3,13)?

- II - Isus nu este ca Dumnezeu ...

Cine era, sau, mai bine, cine nu era acest dulgher care provine din rău famatul Nazaret al Galileii? (cf. In 1,46) Două definiţii ale lui Isus, prezente în mod constant în evanghelii, ne ajută să înţelegem cine a fost. Cristos este definit ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului. Isus este Fiul lui Dumnezeu întrucât este manifestarea unui Dumnezeu în formă umană (cf. Ef 2,7). Isus este Fiul Omului, întrucât este expresia omului în plinătatea condiţiei divine⁶.

Ambele definiţii se completează şi îl prezintă pe Isus ca Om-Dumnezeu, manifestare vizibilă a Dumnezeului invizibil. Isus este, aşadar, Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Dar care Dumnezeu? Pentru a înţelege acest lucru, este necesar să examinăm ceea ce afirmă Ioan în Prologul evangheliei sale: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat" (In 1,18).

Evanghelistul contrazice ceea ce Scriptura însăşi afirma, vorbind despre Dumnezeu. Nimeni, scrie Ioan, nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Şi totuşi în Biblie este afirmat în mod clar că multe personaje l-au văzut pe Domnul, precum Moise cu Aron, Nabad, Abiu şi şaptezeci de bătrâni în momentul încheierii alianţei de la Sinai "l-au văzut pe Dumnezeul lui Israel ... şi totuşi au mâncat şi au băut" (Ex 24,10-11; 33,11; Num 12,6-8; Dt 34,10).

Prin afirmaţia sa evanghelistul relativizează importanţa acestor experienţe: nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Motiv pentru care, toate descrierile despre Dumnezeu care au fost făcute sunt toate parţiale, limitate şi uneori false. Numai Isus, unicul Fiu, datorită experienţei sale personale depline şi intime, ni-l poate revela şi ne poate face cunoscut cine este Dumnezeu. De aceea este necesar să uităm ceea ce ştiam despre Dumnezeu şi să învăţăm, în schimb, de la Isus, "chipul Dumnezeului nevăzut" (Col 15), care este unica sa desluşire.

Nu trebuie să plecăm de la o idee preconcepută despre Dumnezeu pentru a conchide apoi că Isus este exact la fel ca el. Punctul de pornire nu este Dumnezeu, ci Isus. De aceea evanghelistul îl invită pe cititor să acorde atenţie persoanei lui Isus, deoarece numai în el putem cunoaşte adevăratul chip al lui Dumnezeu, aşa cum va ajunge să recunoască apostolul Toma prin cea mai înaltă profesiune de credinţă conţinută în evanghelii: "Domnul meu şi Dumnezeul meu" (In 20,28).

Acest proces de creştere în înţelegerea figurii lui Isus şi a plinătăţii divinităţii sale, a fost lent şi deloc uşor. În ciuda faptului că Isus stătea de atâta timp cu discipolii săi, aceştia nu ajunseseră încă să-l cunoască, iar Filip trebuie să-i ceară lui Isus: "Arată-ni-l pe Tatăl" (In 14,8). Isus îi răspunde: "Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl" (In 14,9). Isus îl invită pe discipol să pornească de la experienţa pe care o are despre el şi de acolo să ajungă la cunoaşterea Tatălui: nu Isus este la fel ca Dumnezeu, ci Dumnezeu este la fel ca Isus. Orice idee despre Dumnezeu care nu se poate verifica în Isus trebuie eliminată.

Unicul criteriu de credibilitate pe care Isus îl oferă pentru afirmaţia sa categorică, sunt cuvintele: "Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi pentru lucrările acestea" (In 14,11). Iar lucrările lui Isus sunt toate acţiuni îndreptate spre om pentru a-i reda viaţa, pentru a-l îmbogăţi, pentru a-l elibera, dăruindu-i demnitate şi libertate.

Prin cuvânt şi fapte, Isus propune o imagine a lui Dumnezeu care este complet necunoscută în panorama religioasă contemporană şi marchează trecerea de la religie (înţeleasă drept ceea ce omul trebuie să facă pentru Dumnezeu) la credinţă (ceea ce Dumnezeu face pentru om).

Isus, ca Fiu al omului, plinătate a umanităţii, şi ca Fiu al lui Dumnezeu, manifestare vizibilă a acelui Dumnezeu pe care "nimeni nu l-a văzut" (In 1,18), prin învăţătură şi practică s-a arătat ca un Dumnezeu inedit şi neobişnuit, deconcertant şi surprinzător. Un Dumnezeu care nu putea fi nici înţeles, nici inserat în parametrii religioşi tradiţionali, un Dumnezeu care se situa în afara tuturor lucrurilor care puteau fi cuprinse în termenul "religie", un Dumnezeu complet nou care, pentru a fi înţeles, cerea o schimbare de direcţie în viaţa celui credincios, o convertire care va reprezenta condiţia anterioară pentru a-l putea primi (cf. Mc 1,15), aşa cum vinul nou necesită burdufuri noi (cf. Mt 9,17).

De la Legea lui Dumnezeu la Iubirea Tatălui

Excluzând că vreo persoană l-a văzut vreodată pe Dumnezeu (In 1,18), în realitate Ioan l-a exclus şi pe Moise. Nici Moise nu l-a văzut pe Dumnezeu şi, de aceea, Legea pe care el a transmis-o nu poate reflecta plinătatea voinţei divine. Tocmai de aceea a devenit necesară o schimbare în raportul dintre Dumnezeu şi oameni, aşa cum au vestit profeţii ("Iată vin zilele, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou" Ier 31,31; Ez 36,26). Noua alianţă vestită de Ieremia nu va fi ascultarea faţă de o lege din afara omului, ci comunicarea din partea lui Dumnezeu a unei puteri interioare care îi va permite omului să-i fie fidel: "Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi o voi scrie pe inimile lor" (Ier 31,33).

Iar Isus, Omul-Dumnezeu, era unicul care putea schimba relaţia dintre oameni şi Tatăl. Şi tocmai pentru că s-a inspirat de la Tatăl, în loc să se inspire de la părinţi, Isus a putut să se detaşeze de lumea religioasă şi culturală iudaică în care a crescut şi a fost educat şi să înceapă o schimbare radicală şi ireversibilă nu doar a istoriei, ci a oricărui fenomen religios, propunând o nouă alianţă cu Domnul, care să nu mai fie bazată pe ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu, ci pe acceptarea iubirii Tatălui.

Cu Isus Dumnezeu nu-i mai guvernează pe oameni emanând legi care trebuie respectate, ci comunicându-le însuşi capacitatea sa de iubire. În timp ce iubirea este o realitate din interiorul omului, Legea va fi mereu un cod comportamental exterior. Iubirea este cea care creează şi comunică viaţă, Legea nu poate face acest lucru ("Legea nu a desăvârşit nimic" Evr 7,19).

Pentru a exprima această schimbare profundă, radicală în raportul cu Dumnezeu era nevoie de o nouă relaţie (alianţă) care s-o înlocuiască pe cea veche: "Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos" (In 1,17). În timp ce Moise, "slujitorul lui Dumnezeu" (Ap 15,3), a impus poporului lui Israel un raport cu Jhwh, asemenea celui dintre slujitori şi Domnul lor ("Să slujiţi Domnului" (Ex 23,25), Isus, "Fiul lui Dumnezeu" (Mc 1,1), inaugurează noua relaţie dintre fii şi Tatăl lor, bazată pe o comunicare neîncetată a iubirii: "Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi" (In 15,9; 14,21.23).

Dacă vechea alianţă era bazată pe ascultarea faţă de legea divină, cea nouă va fi bazată pe acceptarea iubirii Tatălui şi pe asemănarea cu iubirea sa. De aceea, Isus nu le va cere niciodată celor ai săi ascultarea, şi nici măcar să asculte de Dumnezeu, de legile sale⁷. Ascultării faţă de Dumnezeu Isus îi va contrapune asemănarea cu Tatăl, observării Legii practicarea iubirii. În timp ce vechea alianţă se încheia cu imperativul: "Fiţi sfinţi" (Lev 20,7), cea nouă se deschide cu invitaţia: "Fiţi milostivi" (Lc 6,36). Sfinţenia lui Dumnezeu este o ţintă la care nu putem ajunge, milostivirea Tatălui este posibilă.

Această nouă alianţă dintre Tatăl şi oameni, propusă de Isus, era complet necunoscută în panorama religioasă a timpului, deoarece împreună cu aceasta se schimba în mod radical nu doar conceptul de alianţă, ci şi imaginea lui Dumnezeu. De fapt, noua imagine propusă de Isus este aceea a unui Dumnezeu în slujba oamenilor (Mt 20,28; Mc 10,45; Lc 2,27; In 13,1-16), a unui Dumnezeu care, în loc să ia, dăruieşte şi care, în loc să-l diminueze pe om, îl potenţează, a unui Dumnezeu care, în loc să fie gelos pe fericirea oamenilor, cooperează ca aceasta să fie deplină, încât să se reverse (In 15,11).

În Isus, Dumnezeu se manifestă ca cel care este în slujba oamenilor, şi de aceea

- nu-l absoarbe pe om, ci îl potenţează;

- nu cere, ci oferă;

- nu exclude, ci primeşte;

- nu pedepseşte, ci iartă.

Un Dumnezeu în slujba oamenilor

Fiecare religie învăţa că omul avea ca sarcină principală aceea de a-l sluji pe Dumnezeul său (cf. Dt 13,5): un Dumnezeu prezentat ca suveran foarte exigent, care le cerea oamenilor mereu, sustrăgându-le lucrurile, "pârga roadelor pământului o vei aduce în casa Domnului, Dumnezeului tău" Ex 23,19), precum şi timpul cf. Ex 20,8-11) şi energiile (cf. Dt 6,5), printr-o slujire care era adusă în mod principal prin cult.

Dumnezeul pe care Isus l-a făcut cunoscut discipolilor săi nu se comportă ca un suveran, ci ca slujitor al oamenilor. Cu Isus nu mai este omul în slujba lui Dumnezeu, ci Dumnezeu în slujba oamenilor, un Dumnezeu care "nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească" (Mc 10,45; Mt 20,28).

Imaginea unui Dumnezeu în slujba oamenilor este atât de importantă pentru Isus încât, la ultima cină, după ce s-a dăruit pe sine ca hrană vitală pentru ai săi (pâinea şi vinul), declară: "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte" (Lc 22,27).

Aşadar, slujirea este activitatea care dezvăluie identitatea lui Isus. Răsturnând logica şi obiceiul, Isus îl va asemăna pe Dumnezeu cu un stăpân care, întorcându-se noaptea târziu dintr-o călătorie şi găsindu-i pe servitori încă treji, în loc să se aşeze la masă pentru a fi servit, "îi va aşeza la masă şi îi va servi" (Lc 12,37). Un Dumnezeu care îşi pune toată puterea iubirii la dispoziţia oamenilor pentru a-i înălţa la nivelul său. De aceea în timpul ultimei cine Isus, "Domnul", face o muncă de servitor, pentru ca servitorii să se simtă domni (In 13,1-77)⁸. Spălând picioarele discipolilor, Isus, Omul-Dumnezeu, demonstrează că adevărata măreţie nu constă în a domina, ci în a-i sluji pe ceilalţi. Isus, punându-se pe ultimul loc, nu doar că nu-şi pierde demnitatea, ci o arată pe cea adevărată, pe cea divină: "Eu, Domnul, sunt cel dintâi şi voi fi cu cei din urmă" (Is 41,4).

Aşadar, condiţia omului faţă de Dumnezeu nu mai este cea a servitorului faţă de stăpânul său, ci cea a fiului faţă de un Tată care îl invită să ajungă la condiţia divină. Iar aşa cum Isus nu este servitorul lui Dumnezeu, ci "Fiul Tatălui" (2In 1,3), tot aşa toţi cei care aderă la învăţătura sa nu vor fi servitorii săi (In 15,15), ci, în calitate de fii ai aceluiaşi Tată, fraţi care sunt chemaţi împreună cu el şi asemenea lui să colaboreze la planul lui Dumnezeu în privinţa omenirii (Mt 28,10).

- nu absoarbe, ci potenţează

În Isus, Omul-Dumnezeu, se manifestă plinătatea iubirii Tatălui, un Dumnezeu-Iubire care nu este un rival al omului, ci aliatul său, care nu îl domină, ci îl potenţează, nu îl absoarbe, ci se oferă omului pentru a-i comunica plinătatea vieţii sale dumnezeieşti ("Gloria pe care mi-ai dat-o mie, eu le-am dat-o lor, ca ei să fie una, după cum noi suntem una" In 17,22). Dumnezeu este cel care ia iniţiativa de a-i iubi pe oameni ("Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit" 1In 4,10), iar cu Isus, "Dumnezeu-cu-noi" (Mt 1,23), Dumnezeu nu mai trebuie căutat, ci primit, şi cu el şi asemenea lui, Dumnezeu ia iniţiativa de a merge în întâmpinarea oamenilor.

Cu Isus omul nu mai trebuie să se înalţe pentru a se contopi cu Dumnezeul său, ci să accepte un Dumnezeu care coboară pentru a-i comunica omului iubirea sa şi a se contopi cu el ("Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (In 14,23), un Dumnezeu care îl caută pe om pentru a-i transmite plinătatea divinităţii sale⁹. Un Dumnezeu care, aşa cum face viticultorul cu via sa, cooperează la reuşita viţei, eliminând tot ceea ce împiedică producţia unui rod cât mai abundent (In 15,2). Cu Isus, omul, templul Duhului Sfânt, este unicul sanctuar adevărat al lui Dumnezeu: "Nu ştiţi voi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (1Cor 3,16; 2Cor 6,19).

- nu cere, ci oferă

Noul chip al lui Dumnezeu propus de Isus este acela al unui Tată care, în loc să ia, dăruieşte, care nu-l diminuează pe om, ci îl potenţează. Un Dumnezeu care "nu locuieşte în temple făcute de mână de om, nici nu este slujit de mâini omeneşti ca şi cum ar avea nevoie de ceva, el care dă tuturor viaţă, suflare şi toate" (Fap 17,24-25).

În întâlnirea cu femeia samariteana Isus manifesta marea noutate în raportul cu Dumnezeu: omul nu trebuie sa ofere nimic lui Dumnezeu, ci sa accepte un Dumnezeu care se oferă omului. De aceea, samaritencei care dorea sa ştie unde să meargă pentru a-i oferi cult lui Dumnezeu (cf. In 4,19-20), Isus îi răspunde ca Dumnezeu este cel care i se dăruieşte, oferindu-i însuşi capacitatea sa de iubire¹⁰.

Unicul cult pe care Dumnezeu îl cere nu este îndreptat spre el, ci este practicarea unei iubiri fidele faţă de oameni. A oferi cult Tatălui înseamnă a colabora cu acţiunea sa creatoare, comunicând viaţă oamenilor. De aceea, Dumnezeu nu cere jertfe persoanelor, ci el însuşi s-a făcut jertfă pentru a se dărui oamenilor: "Milă vreau, nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot" (Os 6,6). Dumnezeul lui Isus nu le ia pâinea oamenilor, ci este acela care se face pâine pentru a comunica viaţă omenirii ("Acesta este trupul meu" Mt 26,26).

Cultul cerut de Legea lui Moise pretindea din partea omului renunţarea la anumite bunuri pentru a le oferi lui Dumnezeu (animalele întâi-născute, zeciuielile, etc.). Era o diminuare a omului, un cult al servitorilor în faţa unui Dumnezeu suveran. Noul cult propus de Isus nu îl umileşte pe om, ci îl potenţează, făcându-l, de fiecare dată, tot mai asemănător cu Tatăl. Cultul vechi sublinia distanţa dintre Dumnezeu şi oameni, cel nou tinde să o suprime. Cultul oferit lui Dumnezeu nu este altceva decât viaţa însăşi trăită în favoarea binelui celorlalţi (cf. Rom 12,1). Iubirea fiind linia dezvoltării umane, această creştere în iubire va realiza în noi planul creatorului, ducându-ne spre o asemănare tot mai mare cu Tatăl.

- nu exclude, ci primeşte

În timp ce religia prezintă un Dumnezeu care face diferenţă între cei care merită iubirea sa şi cei care nu o merită, şi care refuză ploaia celor păcătoşi (cf. Am 4,7; Ier 14,1-10), Isus ne arată un Tată "care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Comuniunea cu Dumnezeu nu depinde de meritele şi de eforturile omului, ci de acceptarea unei iubiri care este dar gratuit şi care trebuie transmisă în acelaşi fel (cf. Mt 10,8).

Nici o persoana, oricare ar fi comportamentul sau moral si religios, nu se poate simţi exclusă de la iubirea Tatălui. Tatăl lui Isus nu-l exclude pe nimeni de la iubirea sa, deoarece Dumnezeu nu priveşte la meritele sau la virtuţile persoanelor, ci la nevoile si la necesităţile lor. Nu toţi se pot lauda cu merite, însă necesităţi au toţi. Dintre fariseul care se lauda cu virtuţile lui si vameşul care nu avea nimic altceva de arătat decât mizeria sa, Dumnezeu survolează meritele inutile ale fariseului evlavios si se simte atras în mod irezistibil de necesităţile vameşului păcătos (cf. Lc 18,9-14).

Iar Isus, "Dumnezeu-cu-noi" (Mt 1,23), merge în căutarea celor excluşi din societate, pentru a-i învălui şi pe ei cu iubirea Tatălui. Iată de ce îi invită să-l urmeze pe cei excluşi ai Israelului, care erau vameşii şi păcătoşii, indivizi pentru care nu exista nici o speranţă de mântuire. Dar Domnul, care nu are mandatul de a judeca lumea, ci ca aceasta să se mântuiască prin el (cf. In 3,17), "a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era considerat pierdut" (Lc 19,10), asemenea unui medic trimis să-i îngrijească şi să-i vindece pe bolnavi (Mt 2,17).

După o rezistenţă iniţială, din partea discipolilor lui Isus, de a înţelege că iubirea Tatălui nu este limitată la un popor sau la o religie, ci este universală şi se adresează tuturor, Biserica de la origini va formula prin gura lui Petru acel adevăr care este piatra de temelie a comunităţii creştine: "Dumnezeu mi-a arătat că nu pot declara pe nici un om impur sau necurat" (Fap 10,28).

Dumnezeu nu tolerează că în numele sau persoanele să poată fi discriminate, deoarece iubirea sa este adresată tuturor. Acesta este motivul pentru care Isus îl primeşte pe leprosul impur ((Mt 8,1-4) si pe femeia necurată care suferea de hemoragie (Mc 5,25-29), pe păcătoasă iertată (Lc 7,36-50) si pe vameş (Mt 9,9). Toţi aceştia fiind personaje reprezentative ai excluşilor Israelului, cei care nici nu se puteau gândi să se apropie de Domnul, deoarece ştiau că acest lucru ar fi fost un sacrilegiu. Atunci când au curajul să-l facă, nu primesc un reproş sau un refuz, ci o încurajare, şi îşi dau seama că adevăratul sacrilegiu era despărţirea lor de Dumnezeu: "Credinţa ta te-a mântuit" (Mc 5,34; Lc 7,50).

Ceea ce în ochii religiei era considerat sacrilegiu, pentru Isus este expresie a credinţei. Sacrilegii nu sunt cei păcătoşi, ci conducătorii religioşi care îi despart de Dumnezeu. Cărturarii şi fariseii credeau că împărăţia lui Dumnezeu întârzia să se realizeze din cauza vameşilor şi a păcătoşilor. În realitate, cu Isus aceştia sunt deja la masa împărăţiei, aşa cum ne avertizează Matei în evanghelia sa: "Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu" (Mt 21,31-32). Acceptarea iubirii Tatălui este precedată de iertarea sa necondiţionată.

- nu pedepseşte, ci iartă

În psalmul 139 (138) psalmistul evlavios exclamă: "O, Dumnezeule, dacă l-ai nimici pe cel nelegiuit!" (v. 19), iar Ecleziasticul întrece măsura: "Cel Preaînalt îi urăşte pe cei păcătoşi" (12,6). În schimb, atitudinea lui Isus faţă de cei care erau consideraţi păcătoşi este diferită: nu îi îndepărtează, ci îi apropie; nu îi ameninţă, ci le comunică iubirea sa. Isus nu neagă păcatul, pe care îl defineşte ca fiind o boală care îl împiedică pe om să fie pe deplin integru¹¹, dar refuză ideea care vede în cel păcătos un contaminat ce trebuie evitat: pentru Domnul este un bolnav care trebuie vindecat. De aceea, Dumnezeul care se arată în Isus nu doar că nu le ia viaţa celor păcătoşi, ci le-o comunică pe a sa.

Potrivit religiei, omul păcătos trebuia să se căiască de greşelile sale, să ceară iertare, să ofere o jertfă reparatoare şi apoi să primească iertarea pentru a fi vrednic de a se apropia de Domnul. Dar cu Isus, iertarea lui Dumnezeu este dată înainte de căinţa celui păcătos, aşa cum bine a înţeles şi a formulat Paul: "Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8). Pentru Isus nu este necesar ca păcătosul impur să se purifice pentru a fi vrednic de a-l primi pe Domnul, ci primirea Domnului îl face pur. Isus, manifestare vizibilă a iubirii lui Dumnezeu, nu se oferă ca un premiu pentru comportamentul bun al celor "sănătoşi", ci se oferă ca putere vitală pentru cei "bolnavi" (Mt 2,17).

Pâinea sa nu este un premiu, ci un dar. Premiul este o recompensă care depinde de capacităţile (meritele) celui care îl primeşte, darul depinde de generozitatea celui care dăruieşte. Domnul nu recompensează, ci dăruieşte (cf. Mt 20,15). Acesta a fost, acesta este şi acesta va fi pentru totdeauna "Isus din Nazaret, care a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el" (Fap 10,38).

Iar aceasta este vestea cea bună, vestită şi trăită de Cristos, care încă poate fi re-propusă bărbaţilor şi femeilor care aspiră la plinătatea existenţei lor şi găsesc în Isus, doar în Isus, răspunsul la aşteptările lor: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28).

Traducere din revista "Testimoni", nr. 3/2010, p. 22-29, de Anton Ivanov

Note
¹ Articolul reia intervenţia biblistului Alberto Maggi, din Congregaţia "Slujitorii Mariei", prezentată la Camaldoli la 1 octombrie 2008, cu ocazia Consiliului Congregaţiei camaldoleze a Ordinului sfântului Benedict. Textul a fost publicat în Vita monastica (Viaţa monastică), nr. 243, iulie-decembrie 2009.
² Conciliul din Florenţa, Bulla unionis Coptorum Aethiopumque, Cantate Domino, Decretum pro Iacobitis.
³ "Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator, şi printre ei în primul rând pe musulmani..." (Conciliul al II-lea din Vatican, Lumen gentium, 16).
⁴ Însă celor care l-au primit le-a dat puterea de a devenii copii ai lui Dumnezeu" (In 1,12).
⁵ "Dacă nu ar fi fost acesta un răufăcător, nu l-am fi dat pe mâna ta" (In 18,30).
⁶ În evanghelii Fiul omului (Ho huios anthrôpou) îl indică pe acela care acţionează pe pământ asemenea lui Dumnezeu însuşi (Mt 9,6), pe acela care face să fie prezent divinul în istoria umană şi, de aceea, reprezintă maximul umanităţii, pe Omul prin excelenţă.
⁷ Termenul ascultare (gr. ypakouô) este prezent în evanghelii numai de cinci ori, dar niciodată cu referire la persoane; se referă mereu la elementele dăunătoare şi contrare omului: vântul şi marea (Mt 8,27; Mc 4,41; Lc 8,25), duhurile necurate (Mc 1,27), sau lucruri: sicomorul (Lc 17,6).
⁸ Este acelaşi concept exprimat de Paul atunci când declară că "Isus Cristos, deşi era bogat, din iubire faţă de voi s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2Cor 8,9).
⁹ "Celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (In 1,12).
¹⁰ "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie" (In 4,10).
¹¹ Conform Conciliului Vatican II, "păcatul îl micşorează pe om împiedicându-l să-şi atingă plinătatea" Gaudium et spes, 13).

lecturi: 19.