Duh creator

Când timpul şi cerurile tu ai creat,
Iar apele agitate s-au învolburat,
Negurile nopţii peste ape domneau,
Zorii zilei să vină încă nu îndrăzneau.
 
Când tot ce creaseşi părea haos a fi,
Tu ai spus că totul lumină va deveni.
Plutirea-ţi peste ape falnică era,
Firmamentul începe în zori a apărea.
 
Apele de sus îndată s-au despărţit,
De apele de jos ce încet s-au înmulţit.
Când valurile lor mândre se înălţau,
Ai pus stăvilare ce cu putere le opreau.
 
Pe primul om l-ai plăsmuit din ţărână
Şi l-ai învigorat cu puternica-ţi mână.
Duhul în nările lui cu puterea-i suflat,
Cu raza vieţii tale pe el l-ai înzestrat.
 
Spaţiul vital lui Adam îl dăruieşti,
Înţelege că există pentru că îl iubeşti.
Însă Adam dintotdeauna s-a răzvrătit,
Neştiind răspunsul: De ce este iubit?
 
Exilul în Babilon atunci l-a deportat,
Îndepărtarea de tine oasele i-a uscat.
Prin Ezechiel, cu forţă, ai suflat peste el,
Amintindu-i şi de-al potopului porumbel.
 
E aceeaşi suflare ce apele a stăvilit,
Evreii amintindu-şi că tu i-ai iubit.
Zidul de valuri la dreapta priveau,
Privind şi la stânga, ei se minunau.
 
Deşi în noapte adâncă erau şi în mare,
Oricine se simţea frate cu fiecare.
Boarea liniştitoare înainte mergea,
Zorii zilei şopteau că cineva îi iubea.
 
Închizându-se din nou ca în cenacol,
Adam nu mai aude al Duhului oracol.
Dar el pătrunde prin uşa zăvorâtă,
Lui Adam îi luminează faţa posomorâtă.
 
Pleoapele dezvelesc retina-nceţoşată,
Inima începe să se simtă mângâiată.
Chipul ce-apare, prin ziduri trecând,
Suflă peste el, gingaş dar nu plăpând.
 
Forţa-i vitală în cenacol străluceşte,
Mângâierea-i şopteşte că îl iubeşte.
Vigoarea ochiului lui Adam îi spune:
De acum încolo vei avea un alt nume!
 
E un nume nou, plin de forţa vieţii,
Ce te luminează cu raza dimineţii.
Ochiul tău pătrunde adevărul profund,
Frica dispare din a ta inimă şi din gând.
 
Acum te numeşti Petru sau poate Ioan,
Forţa luminii mele îţi va fi paravan.
Ieşi în curtea templului şi mărturiseşte,
Că Cel răstignit e viu, acum trăieşte!
 
Vorbeşte cum ştii, există o singură limbă,
Oricine prin Ierusalim acum se plimbă
Îţi va înţelege cuvântul rostit cu putere,
Învăluindu-i inima de pace şi mângâiere.
 
Deşi nu înţelege, Adam nu-i consternat,
Simte cum rana Edenului s-a vindecat.
De turnul din Babel o şoaptă-i aminteşte:
Câtă diferenţă este, căci acum iubeşte!
 
Acest nou limbaj fiecare îl înţelege,
De oriunde-ar veni şi oriunde-ar merge.
E un limbaj de foc ce mintea purifică,
Adam nu mai simte că e cuprins de frică.
 
Nici nu-i mai place Adam să se numească,
Se simte transformat şi începe să vorbească.
E un limbaj minunat ce-l înţelege fiecare,
Fie că este copil sau tânăr, fie că este mare.
 
E un limbaj ce arde, purifică şi-nvigorează,
Inima omului nou este de-acum mereu trează.
Veghează şi-n noapte, iar raza ce străluceşte,
Tuturor le spune că el acum profund iubeşte.

Pr. Mihai Afrenţoae

lecturi: 22.