După cum imaginea arată calea realităţii

Papa ne învaţă un nou mod de a vedea

de Robert P. Imbelli

A-l citi pe Benedict al XVI-lea înseamnă a întâlni un om complet în largul său în tradiţia intelectuală catolică din Orientul şi din Occidentul creştin. Nu numai Augustin, Bonaventura şi Toma de Aquino, ci şi Irineu, Atanasiu şi Grigore de Nyssa sunt de fapt părinţi intimi ai gândirii sale, ai predicii sale, ai rugăciunii sale.

Totuşi, cine a citit scrierile sale ştie bine că angajarea papei faţă de lumea intelectuală merge dincolo de epocile patristică şi medievală. Printre interlocutorii săi sunt, de fapt, Kant şi Marx, Nietzsche şi Adorno, citaţi cu toţii în enciclicele sale. A susţine că este profund cufundat în lumea ideilor nu trezeşte deci mare uimire. Ceea ce probabil uimeşte mai mult la papa este cât de importantă este pentru el imaginea. De fapt, imaginea stimulează emoţiile noastre şi concentrează atenţia noastră.

Cartea de acum clasică a tânărului Joseph Ratzinger Introducere la creştinism începe cu scena, luată din Claudel, a unui om căţărat pe o platformă de lemn în mijlocul oceanului. Aceasta este imaginea creştinului contemporan, a cărui certitudine unică se află în unirea cu Cristos pe cruce în speranţa învierii. În multe moduri, toată cartea descrie desfăşurarea acelei imagini extraordinare.

Omiliile splendide ale papei arată sensibilitate deosebită faţă de importanţa imaginii. Adesea îşi iau inspiraţie din operele de artă din locurile unde el celebrează liturgia. În ea imaginile au o funcţie în mod explicit mistagogică: întrupează frumuseţea şi adevărul şi, mergând mai departe, arată cum să se realizeze. Aşa cum scrie el în Spiritul liturgiei, ele "folosesc ca să ne conducă dincolo de ceea ce se poate învăţa la nivel simplu material, ca să trezească în noi senzaţii noi, ca să ne înveţe un nou mod de a vedea, care percepe invizibilul în vizibil".

Poate să pară paradoxal, dar tocmai referinţa papei la imagine constituie o provocare radicală la adresa culturii noastre sătulă de imagini. De fapt, dacă privim bine, prea des nu reuşim să vedem şi, deşi fotografiem fără încetare, uităm să contemplăm. Rezultatul este atrofierea progresivă a simţurilor noastre spirituale. Şi Benedict face efortul de a ne învăţa "un nou mod de a vedea".

Din multele imagini ale Bibliei, poate că nici una nu a captat aşa de mult sensibilitatea teologică şi spirituală a lui Joseph Ratzinger ca aceea conţinută în Evanghelia după sfântul Ioan (19,33-35). Papa face referinţă la ea în scrierile sale şi, îndeosebi, în prima sa enciclică Deus caritas est.

Este scena răstignirii şi soldaţii vor să controleze că au murit cu adevărat condamnaţii. Zdrobesc fluierele picioarelor celor doi răstigniţi lângă Isus. "Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă". Pentru evanghelist acest fapt este aşa de semnificativ încât literalmente exclamă: "Cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul, ca să credeţi şi voi".

Benedict al XVI-lea în aceşti cinci ani a dat încontinuu mărturie despre acest adevăr. El îndreaptă privirea contemplativă a Bisericii spre coasta străpunsă a Răstignitului din care curg sacramentele dătătoare de viaţă ale Botezului şi Euharistiei. Şi noi mărturisim împreună cu evanghelistul (21,24): "iar noi ştim că mărturia lui este adevărată!"

Poate că reprezentarea artistică cea mai rafinată a acestei scene ioaneice este mozaicul din absida bazilicii romane "Sfântul Clement", care oferă o imagine sublimă a acestei realităţi inepuizabile: crucea lui Cristos ca pom al vieţii.

Într-o meditaţie despre această operă de artă, Joseph Ratzinger scrie: "Dacă ne oprim să privim mozaicul, observăm că această cruce este cu adevărat un pom, din care se nasc patru izvoare de apă". Şi din pom "un mare vlăstar se răspândeşte în largi mişcări circulare" şi conţine în ramurile sale rodnice toate tipurile de creaturi, umane şi animale, "toată diversitatea existenţei", care-şi trage viaţă din crucea Răstignitului înviat. Totuşi, pentru a percepe asta cu adevărat, trebuie să permitem imaginii pe care o contemplăm să purifice privirea noastră, să lărgească spiritul nostru.

Totuşi mozaicul, oricât ar fi de magnific, nu este decât fundalul a ceea ce este şi mai miraculos: altarul pe care se celebrează jertfa euharistică a lui Cristos. Aşa reflectează Benedict: "în Euharistie, vlăstarul lui Cristos se extinde pe toată suprafa?a pământului" şi "imaginea însăşi arată calea realităţii" pentru că "arată modul în care Euharistia străbate lumea şi o transformă".

Capturaţi fie de imagine, fie de realitate, suntem provocaţi să împărtăşim rugăciunea sinceră a papei Benedict: "Doamne, menţine promisiunile tale. Fă să crească vlăstarul tău pe tot pământul şi fă-l să devină un loc de iubire reconciliată pentru noi toţi. Dezintoxică lumea aceasta cu apele vieţii, cu vinul iubirii tale".

(După L'Osservatore romano, 21 aprilie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.