Benedict al XVI-lea este un papă vigilent în domeniul politic

Un pontificat spiritual

"Să mă las condus de Isus Cristos aşa încât el însuşi să fie cel care conduce Biserica"

de Robert Zollitsch, arhiepiscop de Freiburg im Breisgau, preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Germania

La 19 aprilie, ziua în care este al cincilea aniversar al alegerii la tronul pontifical a cardinalului Joseph Ratzinger, pentru mulţi este o ocazie pentru a îndrepta privirea spre trecut şi spre viitor. Privirea spre trecut începe cu o alegere papală care a fost, sub diferite profiluri, semnificativă şi de importanţă istorică deosebită. De fapt, papa Benedict al XVI-lea este primul cardinal de origine germană care urcă pe tronului lui Petru după 482 de ani. În acelaşi timp, este şi primul nou papă din secolul al XXI-lea, o perioadă caracterizată de profunde schimbări socio-politice, de enorme progrese ştiinţifice şi de o rapidă apropiere a familiei umane. Slujirea şi misiunea Sfântului Părinte constau în a conduce Biserica lui Isus Cristos, conducând-o pe calea viitorului. Deja la 24 aprilie 2005, la omilia de la Liturghia de luare în primire, papa Benedict a indicat ce consideră decisiv şi esenţial în desfăşurarea slujirii sale de aşa mare responsabilitate: "Să ascult, împreună cu toată Biserica, cuvântul şi voinţa Domnului şi să mă las condus de el, aşa încât el să fie cel care conduce Biserica în această oră a istoriei noastre". Cu această atitudine interioară şi cu mare încredere în Dumnezeu, răspunde la îndemnul Celui Înviat să desfăşoare slujirea sa ca "umil lucrător în via Domnului" - având certitudinea plină de speranţă că însuşi Cristos dă sprijin puternic şi valoare oricărei clipe a vieţii.

Semnificaţia acestei perspective pentru noi creştinii a fost dezvoltată din punct de vedere teologic, interpretată din punct de vedere spiritual şi clarificată de Papa Benedict în folosul activităţii pastorale în primele sale două enciclice Deus caritas est şi Spe salvi. Papa îndrăgeşte ceea ce-l caracterizează pe creştin în lumea noastră, adică speranţa şi caritatea. Ele îşi au originea lor în Dumnezeu şi sunt parametru al vieţii noastre şi al convieţuirii noastre. Unde nu mai este Dumnezeu, unde nu mai sunt caritatea şi speranţa, unde ele sunt uitate şi înlăturate, se răspândeşte gerul egoismului, creşte pericolul supraevaluării de sine şi se creează dumnezeu proprii, aşa cum au făcut odinioară israeliţii cu viţelul de aur.

Papa Benedict evidenţiază în mod neobosit pericolele care rezultă pentru epoca noastră. Este un maestru de analiză riguroasă şi de argumentare rafinată. Are darul preţios de a recunoaşte semnele timpurilor cu mare claritate şi perspicace minte analitică, de a le interpreta şi de a le lega de mesajul evanghelic. Denunţă cu intuiţie fină şi sigură chiar şi riscurile moderne ale vieţii umane, de exemplu acelea care se ascund în spatele globalizării sau a încrederii oarbe în progres, şi printre care se numără atât pericolul unui capitalism neînfrânat cât şi multiplele ameninţări ce provin din iluzia că totul este permis în mod nelimitat în domeniul biotehnologiilor.

În acest context, este semn de coerenţă că în prima sa enciclică socială Caritas in veritate papa priveşte şi evaluează globalizarea şi provocările care rezultă din ea cu "ochii carităţii" şi că tocmai din spiritul carităţii provin impulsurile sale rezolutive. Caritatea şi, putem adăuga noi, speranţa sunt bazele fundamentale pentru ca să se poată realiza dreptatea şi binele comun.

Astfel se atestă, încă o dată, că Papa Benedict ne dăruieşte un pontificat spiritual, impregnat de profunzime teologică. Cu recunoştinţă privim la el, mare teolog al timpului nostru, care aduce la reflecţia despre probleme actuale o profundă cunoaştere a sfinţilor părinţi. În toate contribuţiile teologice ale pontificatului său, Benedict al XVI-lea clarifică tot ceea ce îndrăgeşte: legătura inimă, unirea intimă dintre credinţă şi raţiune - şi libertatea religioasă a oricărui om.

Asemenea predecesorului său, Benedict al XVI-lea este un papă vigilent în domeniul politic, care ia poziţie în dezbaterile publice şi dă valoare normelor morale solide chiar şi faţă de cei puternici din lume. O particularitate care caracterizează pontificatul său este fără îndoială apărarea dârză a inviolabilităţii demnităţii umane şi a respectării drepturilor fundamentale ale persoanei. Papa Benedict militează cu determinare pentru o "cultură a vieţii", în care să se respecte demnitatea, dar al lui Dumnezeu, şi drepturile fundamentale ale fiecărei persoane, din momentul zămislirii până la moarte. Nu se ascunde în spatele retoricii diplomatice sau în spatele unor formulări atente nici măcar cu ocazia vizitelor oficiale sau a discursurilor publice. Este încă imprimat în memorie, de exemplu, discursul la Naţiunile Unite în care a revendicat libertatea de religie ca drept fundamental al omului, realizabil numai printr-un dialog intens: "Dialogul ar trebui să fie recunoscut ca mijloc prin care diferitele componente ale societăţii pot să articuleze propriul punct de vedere şi să construiască consensul în privinţa adevărului referitor la valori sau obiective particulare". Mărturia este clară chiar dacă o dată cu ea, într-o societate adesea numai aparent luminată şi care se consideră liberală, papa întâlneşte neînţelegere şi uneori trezeşte proteste foarte puternice.

Papa Benedict al XVI-lea caută cu convingere dialogul, chiar şi cu celelalte religii. Religia nu poate să fie motiv de ură şi de violenţă şi nu poate să fie instrumentalizată în scopuri politice: acesta este mesajul său insistent cu ocazia vizitei la marea moschee din Amman. Şi, în pofida întregii confuzii creată în jurul cazului Williamson, Benedict al XVI-lea se simte profund legat şi de ebraism. Tocmai noi germanii suntem profund recunoscători papei pentru cuvintele clare rostite în timpul vizitei la lagărul de exterminare de la Auschwitz, care au revelat un Benedict al XVI-lea foarte umil: "A lua cuvântul în acest loc de oroare, de acumulare de crime împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului care nu are precedente în istorie, este aproape imposibil". Şi acelaşi Benedict al XVI-lea, ulterior, în timpul vizitei în Israel, la Tel Aviv şi la Yad Vashem a comemorat cele şase milioane de victime ale Shoah şi a condamnat ca inacceptabilă orice formă de antisemitism.

Aceşti cinci ani demonstrează în mod mai mult decât evident că Sfântul Părinte este profund înrădăcinat în realitatea lucrurilor şi slujirea lui papală interpelează omul întreg. Şi un om în carne şi oase, cu capacităţile sale şi calităţile sale, dar şi cu limitele sale umane, poate să fie la înălţime numai dacă este transportat de forţa Duhului Sfânt, dacă zilnic ascultă cuvântul şi voinţa Domnului şi se lasă condus de el. Papa Benedict este un om de rugăciune şi de reflecţie spirituală, pentru că succesorul lui Petru poate să exercite pe deplin dificila sa slujire numai ştiindu-se unit în rugăciune cu Isus Cristos, adevărat stăpân al Bisericii, şi continuând mereu căutarea apropierii lui. Aici, în iubirea faţă de Cel Înviat, papa găseşte forţă şi ia speranţă. Numai aşa îi este cu putinţă ceea ce altminteri ar depăşi capacităţile umane. Dacă este adevărat că Biserica noastră trece uneori prin momente întunecate, este însă preţios fiecare moment ale acestui pontificat care trăieşte din puterea deplină a Domnului şi de aceea este plăsmuit de speranţă, aşa cum a afirmat papa însuşi. Pentru aceasta: mulţumim, Sfinte Părinte!

(După L'Osservatore Romano, 16 aprilie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.