La audienţa generală papa le aminteşte preoţilor misiunea de a învăţa

În Biserică Cristos nu este niciodată absent

"Glasul Bunului Păstor": asta ar vrea poporul creştin să recunoască într-un preot. Asta a afirmat papa în timpul audienţei generale de miercuri, 14 aprilie 2010, în Piaţa "Sfântul Petru". În timpul întâlnirii, pontiful a lansat un apel la solidaritate faţă de oamenii chinezi loviţi de cutremur.

Gândul meu se îndreaptă spre China şi spre oamenii loviţi de un puternic cutremur de pământ, care a provocat numeroase pierderi de vieţi umane, răni şi daune uriaşe. Mă rog pentru victime şi sunt aproape în mod spiritual de persoanele încercate de o calamitate aşa de gravă; pentru ele implor de la Dumnezeu uşurare în suferinţă şi curaj în aceste adversităţi. Doresc din inimă ca să nu lipsească solidaritatea comună.

Anterior, papa a dedicat cateheza misiunii de a învăţa încredinţată preoţilor.

Dragi prieteni,

În această perioadă pascală, care ne conduce la Rusalii şi ne îndreaptă şi spre celebrările de încheiere a Anului Sfintei Preoţii, programate la 9, 10 şi 11 iunie, îmi este drag să dedic încă nişte reflecţii temei slujirii primite prin hirotonire, oprindu-mă asupra realităţii fecunde a configuraţiei preotului lui Cristos capul, în exercitarea celor tria munera pe care le primeşte, adică a celor trei funcţii de a învăţa, a sfinţi şi a conduce.

Pentru a înţelege ce înseamnă a acţiona in persona Christi Capitis - în persoana lui Cristos Capul - din partea preotului şi pentru a înţelege şi ce consecinţe derivă din misiunea de a-l reprezenta pe Domnul, în special în exercitarea acestor trei funcţii, trebuie clarificat înainte de toate ce anume se înţelege prin "reprezentare". Preotul îl reprezintă pe Cristos. Ce vrea să spună, ce înseamnă "a reprezenta" pe cineva? În limbajul obişnuit înseamnă - în general - a primi delegaţie de la o persoană pentru a fi prezent în locul ei, pentru a vorbi şi a acţiona în locul ei, pentru că acela care este reprezentat. În limbajul obişnuit înseamnă - în general - a primi delegaţie de la o persoană pentru a fi prezent în locul ei, pentru a vorbi şi a acţiona în locul ei, pentru că acela care este reprezentat este absent de la acţiunea concretă. Ne întrebăm: preotul îl reprezintă pe Domnul în acelaşi mod? Răspunsul este nu, deoarece în Biserică Cristos nu este niciodată absent, Biserica este trupul său viu şi el este capul Bisericii, prezent şi activ în ea. Cristos nu este niciodată absent, ba chiar este prezent într-un mod total liber de limitele spaţiului şi timpului, graţie evenimentului Învierii, pe care-l contemplă în mod special în acest timp al Paştelui.

De aceea, preotul care acţionează in persona Christi Capitis şi reprezentându-l pe Domnul, nu acţionează niciodată în numele unui absent, ci în însăşi persoana lui Cristos Înviat, care se face prezent cu acţiunea sa realmente eficace. Acţionează realmente şi realizează ceea ce preotul n-ar putea să facă: consacrarea vinului şi a pâinii pentru ca să fie realmente prezenţa Domnului, dezlegarea de păcate. Domnul face prezentă propria sa acţiune în persoana care săvârşeşte aceste gesturi. Aceste trei misiuni ale preotului - pe care Tradiţia le-a identificat în diferitele cuvinte de trimitere ale Domnului: a învăţa, a sfinţi şi a conduce - în distincţia lor şi în unitatea lor profundă sunt o specificare a acestei reprezentări eficace. Ele sunt în realitate cele trei acţiuni ale lui Cristos înviat, acelaşi pe care astăzi în Biserică şi în lume este învăţat şi astfel creează credinţă, reuneşte poporul, creează prezenţa adevărului şi construieşte realmente comuniunea Bisericii universale; şi sfinţeşte şi conduce.

Prima misiune despre care aş vrea să vorbesc astăzi este munus docendi, adică aceea de a învăţa. Astăzi, în deplină urgenţă educativă, munus docendi a Bisericii, exercitată în mod concret prin slujirea fiecărui preot, este deosebit de importantă. Trăim într-o mare învălmăşeală în privinţa alegerilor fundamentele ale vieţii noastre şi a întrebărilor despre ce este lumea, de unde vine, unde mergem, ce trebuie să facem pentru în săvârşi binele, cum trebuie să trăim, care sunt valorile realmente pertinente. În raport cu toate acestea, există atâtea filozofii contrastante, care se nasc şi dispar, creând o confuzie în privinţa deciziilor fundamentale, cum să trăim, pentru ce nu mai ştim, în mod obişnuit, din ce anume şi prin ce anume suntem făcuţi şi încotro mergem. În această situaţie se realizează cuvântul Domnului, căruia i s-a făcut milă de mulţime pentru că erau ca nişte ori fără păstor (cf. Mc 6,34). Domnul avusese această constatare atunci când a văzut miile de persoane care-l urmau în deşert pentru că, în diversitatea curentelor din acea vreme, nu mai ştiu care este adevăratul sens al Scripturii, ce anume spunea Dumnezeu. Domnul, mânat de compasiune, a interpretat cuvântul lui Dumnezeu, el însuşi este cuvântul lui Dumnezeu, şi astfel a dat o orientare. Aceasta este funcţia in persona Christi a preotului: să facă prezentă, în confuzia şi în dezorientarea din timpurile noastre, lumina cuvântului lui Dumnezeu, lumina care este Cristos însuşi în această lume a noastră. Deci preotul nu învaţă propriile idei, o filozofie pe care el însuşi a inventat-o, a găsit-o sau care-i place; preotul nu vorbeşte de la sine, nu vorbeşte pentru sine, pentru a-şi crea probabil admiratori sau un partid propriu; nu spune lucruri proprii, invenţii proprii, ci, în confuzia tuturor filozofiilor, preotul învaţă în numele lui Cristos prezent, propune adevărul care este Cristos însuşi, cuvântul său, modul său de a trăi şi de a merge înainte. Pentru preot este valabil ceea ce Cristos a spus despre el însuşi: "Învăţătura mea nu este a mea" (In 7,16); adică Cristos nu se propune pe sine însuşi, ci, ca Fiu, este glasul, cuvântul Tatălui. Şi preotul trebuie să spună şi să acţioneze mereu astfel: "Învăţătura mea nu este a mea, nu propag ideile mele sau ceea ce îmi place, ci sunt gura şi inima lui Cristos şi fac prezentă această învăţătură unică şi comună, pe care a creat-o Biserica universală şi care creează viaţa veşnică.

Acest fapt, adică preotul nu inventează, nu creează şi nu proclamă propriile idei deoarece învăţătura pe care o vesteşte nu este a lui, ci a lui Cristos, nu înseamnă, pe de altă parte, că el este neutru, ca şi cum ar fi purtător de cuvânt care citeşte un text pe care, probabil nu şi-l însuşeşte. Şi în acest caz este valabil modelul lui Cristos, care a spus: Eu nu sunt de la mine şi nu trăiesc prin mine, ci vine de la Tatăl şi trăiesc prin Tatăl. De aceea, în această identificare profundă, învăţătura lui Cristos este cea a Tatălui şi el însuşi este una cu Tatăl. Preotul care vesteşte cuvântul lui Cristos, credinţa Bisericii şi nu ideile proprii, trebuie să mai spună: Eu nu trăiesc de la mine şi prin mine, ci trăiesc cu Cristos şi de la Cristos şi de aceea ceea ce ne-a spus Cristos devine cuvântul meu chiar dacă nu este al meu. Viaţa preotului trebuie să se identifice cu Cristos şi, în felul acesta, cuvântul care nu este propriu devine, totuşi, un cuvânt profund personal. Sfântul Augustin, despre această temă, vorbind despre preoţi, a spus: "Şi noi ce anume suntem? Slujitori (ai lui Cristos), servitorii lui; pentru că ceea ce vă împărţim vouă nu este al nostru, deoarece suntem slujitori ca şi voi" (Discurs 229/E, 4).

Învăţătura pe care preotul este chemat s-o ofere, adevărurile credinţei, trebuie să fie interiorizate şi trăite într-un intens drum spiritual personal, aşa încât realmente preotul să intre într-o profundă, interioară comuniune cu Cristos însuşi. Preotul crede, primeşte şi încearcă să trăiască, înainte de toate ca proprie, ceea ce a învăţat Domnul şi Biserica a transmis, în acel parcurs de întruchipare cu propria slujire pentru care sfântul Ioan Maria Vianney este martor exemplar (cf. Scrisoarea de convocare a Anului Sfintei Preoţii). "Uniţi în aceeaşi caritate - afirmă tot sfântul Augustin - cu toţii suntem auditorii celui care pentru noi este în cer unicul Învăţător" (Enarr. in Ps., 131, 1, 7).

Prin urmare, glasul preotului poate să pară des "glasul celui care strigă în pustiu" (Mc 1,3), ci tocmai în asta constă forţa lui profetică: în faptul de a nu fi niciodată omologat, nici omologabil, la nici o cultură sau mentalitate dominantă, ci în faptul de a arăta unica noutate capabilă să realizeze o autentică şi profundă reînnoire a omului, adică faptul că Cristos este Cel Viu, este Dumnezeul apropiat, Dumnezeul care lucrează în viaţa şi pentru viaţa lumii şi ne dăruieşte adevărul, modul de a trăi.

În pregătirea atentă a predicii festive, fără a o exclude pe cea din timpul săptămânii, în efortul de formare catehetică, în şcoli, în instituţiile academice şi, în mod special, prin acea carte nescrisă care este însăşi viaţa lui, preotul este întotdeauna "profesor", învaţă. Dar nu cu prezumţia celui care impune adevăruri proprii, ci cu umila şi liniştita certitudine a celui care a întâlnit adevărul, a fost cuprins şi transformat de el, şi de aceea nu poate să nu-l vestească. De fapt, preoţia nu şi-o poate alege nimeni de la sine, nu este un mod pentru a ajunge la o siguranţă în viaţă, pentru a cuceri o poziţie socială: nimeni nu şi-o poate da, nici nu şi-o poate căuta de la sine. Preoţia este răspuns la chemarea Domnului, la voinţa lui, pentru a deveni vestitori nu ai unui adevăr personal, ci ai adevărului său.

Iubiţi confraţi preoţi, poporul creştin cere să asculte din învăţăturile noastre doctrina eclezială genuină, prin care să poată reînnoi întâlnirea cu Cristos care dăruieşte bucuria, pacea, mântuirea. Sfânta Scriptură, scrierile părinţilor şi învăţătorilor Bisericii, Catehismul Bisericii Catolice constituie, în această privinţă, puncte de referinţă de care nu se poate face abstracţie în exercitarea lui munus docendi, aşa de esenţială pentru convertirea, drumul de credinţă şi mântuirea oamenilor. "Hirotonirea sacerdotală înseamnă: a fi cufundaţi (...) în adevăr" (Omilie pentru Liturghia Crismei, 9 aprilie 2009), acel adevăr care nu este pur şi simplu un concept sau un ansamblu de idei care trebuie transmise şi asimilate, ci că persoana lui Cristos, cu care, pentru care şi în care trebuie trăit şi, astfel, în mod necesar, se naşte şi actualitatea şi comprehensibilitatea vestirii. Numai această conştiinţă a unui adevăr făcut persoană în Întruparea Fiului justifică mandatul misionar: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura" (Mc 16,15). Numai dacă adevărul este destinat oricărei creaturi, nu este impunere a ceva, ci deschidere a inimii pentru ceea este creată.

Iubiţi fraţi şi surori, Domnul a încredinţat preoţilor o mare misiune: să fie vestitori ai Cuvântului său, ai adevărului care mântuieşte; a fi glasul lui în lume pentru a duce ceea ce foloseşte pentru adevăratul bine al sufletelor şi pentru drumul autentic de credinţă (cf. 1Cor 6,12). Sfântul Ioan Maria Vianney să fie exemplu pentru toţi preoţii. El era un om de mare înţelepciune şi de forţă eroică în a opune rezistenţă presiunilor culturale şi sociale din timpul lui pentru a putea conduce sufletele la Dumnezeu: simplitate, fidelitate şi promptitudine erau caracteristicile esenţiale ale predicii lui, transparenţă a credinţei lui şi a sfinţeniei lui. Poporul creştin era edificat şi, aşa cum se întâmplă cu autenticii învăţători din orice timp, recunoştea în asta lumina adevărului. În definitiv, recunoştea în asta, ceea ce ar trebui să se recunoască mereu într-un preot: glasul Păstorului cel Bun.

(După L'Osservatore romano, 15 aprilie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.