Când vine ziua întâlnirii

de Gianfranco Ravasi

Trecerea lui Cristos în regiunea morţii a transformat moartea tuturor

"Frate, dacă vii să vizitezi mormântul meu, nu trebuie să plângi. Nu este drept să te îndurerezi din cauza unirii cu Dumnezeu. După moartea mea nu căuta mormântul meu pe pământ: mormântul meu este în inima celor care iubesc". De mai multe ori am fost şi eu la Konya, în Turcia, sub grandioasa cupolă verde unde este mormântul lui Gialal ed-Din Rumi, marele poet mistic musulman din secolul al XIII-lea. Alături se pot citi tocmai cuvintele pe care le-am citat şi pe care el le-a dictat pentru epitaful său. Ele ne dezvăluie una dintre multele coincidenţe spirituale dintre marile religii în sufletul lor autentic. O veche rugăciune musulmană invocă: "Dumnezeul meu, dă-mi să mor cu dorinţa de a te întâlni. Dă-mi să mă pregătesc pentru ziua Întâlnirii".

Aşadar, moartea nu ca estuar care se termină în nimic, ci ca Întâlnirea prin excelenţă cu Dumnezeu în casa împărăţiei sale. Aşa cum spune Rumi, adevăratul nostru mormânt nu este în groapă, ci în inima celor care iubesc, adică aceia care au iubire şi credinţă în ei, deci păstrează o scânteie sau un germen de veşnicie. Şi veşnicia este orizontul la care suntem destinaţi după moarte. Desigur, foarte diferite sunt sentimentele dominante din zilele noastre. Le exprima în mod sugestiv cântăreţul Francesco Guccini în Canzone di notte nr. 2: "Fiecare trăieşte în egoismele sale / îmbrăcaţi în sofisme, / şi fiecare construieşte sistemul său / de mici supărări iraţionale, / de cosmosuri personale / uitând că apoi, la sfârşit, cu toţii vom avea / doi metri de pământ". Deja Cristos luase în considerare această viziune minimalistă despre viaţă în parabola bogatului nesăbuit care adună fără încetare pentru a se prăbuşi într-o moarte asupra căreia răsună un glas teribil: "Ceea ce ai pregătit a cui va fi?" (Lc 12,20).

Mergând pe urma celebrării pascale care se desfăşoară în aceste zile, repropunem o temă care este în inima oricărei creaturi, în pofida efortului de a o exorciza, aceea a morţii, dar vom face asta dintr-o abordare teologică, ba chiar cristologică. Dacă ne luăm după Evanghelii, Isus întâlneşte în mod direct trei cadavre: al fiicei lui Iair (Mc 5,35-43), al fiului unei văduve din satul galileean Nain (Lc 7,11-17) şi al prietenului Lazăr (In 11). În faţa morţii şi Cristos suferă, o percepe ca pe o dramă; el însuşi, simţind cum îl ameninţă, este cuprins de nelinişte. Notează Marcu: în Ghetsemani, Isus "a început să simtă frică şi nelinişte. I-a spus lui Petru, Ioan şi Iacob: Sufletul meu este trist până la moarte" (14,33-34). Şi implorarea lui este aceea a oricărui om care imploră să fie eliberat de spectrul sfârşitului: "Abba, Tată! La tine totul este cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta!"; şi evanghelistul aminteşte: "se ruga ca, dacă era cu putinţă, să treacă de la el ora aceea" (14,35-36).

Atunci când, la sfârşit, moartea se abate asupra lui, ea are trăsăturile unei adevărate tragedii. Suferinţa fizică se cuibăreşte în el în mod brutal, prietenii îl lasă singur şi, peste toate, se abate tăcerea Tatălui: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" Mai mult, pentru Marcu şi Matei, moartea lui Isus este aproape o moarte urâtă: "Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat duhul... Isus a strigat din nou cu glas tare şi şi-a dat duhul" (Mc 15,37; Mt 27,50). Cristos revelează, în acest moment extrem, întruparea în adevărul său cel mai sfâşietor: Fiul lui Dumnezeu, murind, devine cu adevărat fratele nostru, deoarece cartea de identitate fundamentală a oricărui fiu al lui Adam poartă mereu data morţii, absentă din cartea de identitate a lui Dumnezeu.

Şi totuşi, chiar şi în acea clipă şi în cele care au urmat, atunci când este un cadavru în mâinile când crude ale soldaţilor, când pioase ale prietenilor, Isus nu încetează să fie Fiul lui Dumnezeu. Iată, deci, radicala lectură creştină a morţii. Deja apărea în acele trei întâlniri care se terminau nu într-o înviere definitivă: de fapt, fiica lui Iair, fiul văduvei şi Lazăr au trebuit după aceea să moară. Totuşi, Cristos, aducându-i la viaţă pe aceştia temporar, ilustra în manieră reală şi eficace destinul ultim al umanităţii, învierea, adică viaţa pentru totdeauna în Dumnezeu, Cel Viu. Însăşi redactarea evanghelică a acelor minuni de înviere are în filigran învierea lui Cristos, aşa încât le transformă în "semne" pascale (în această privinţă, este explicit Ioan cu evenimentul lui Lazăr). Această lumină învăluie în plinătate moartea lui Cristos. De fapt, evanghelistul Luca înlocuieşte abandonarea Tatălui, descrisă de Matei şi Marcu, cu abandonarea lui Isus în Tatăl: "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu! Şi spunând acestea, a murit" (23,46). Şi Ioan, aşa cum se ştie, prezintă moartea pe cruce nu ca nadir-ul omenităţii lui Isus, ci ca zenit-ul epifanic al divinităţii sale: "Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu Sunt" (8,28) şi nu este nevoie să amintim că "Eu Sunt" este auto-definiţia divină de la Sinai (Ex 3,14).

Pe de o parte, Cristos cu greutatea reală a omenităţii sale nu minimalizează, nici nu elimină scandalul morţii, dimensiunea ei de întuneric, strălucirea ei întunecată de durere. Însă, pe de altă parte, divinitatea lui, străbătând regiunea întunecoasă a morţii, o iradiază cu lumina veşniciei sale. Vinerea Sfântă a răstignirii şi Sâmbăta Sfântă a înmormântării, semne decisive ale întrupării, se deschid spre Duminica de Pa?ti, care este - pentru a folosi o faimoasă frază a profetului Zaharia - "o unică zi, nu va mai fi nici zi, nici noapte, ci spre seară va străluci din nou lumina" (14,7), metaforă evidentă a veşniciei. Aşa cum scria în mod sugestiv în Rezistenţă şi renunţare, jurnalul "pătimirii" sale în lagărul nazist, Dietrich Bonhoeffer, "a veni la începutul momentului morţii nu înseamnă încă a veni la începutul morţii (...) Nu din ars moriendi, ci din învierea lui Cristos poate să sufle în lumea prezentă un nou vânt purificator".

Un vânt pe care sfântul Paul l-a simţit suflând aşa de puternic, încât l-a făcut să devină nu numai axa cristologiei sale, încă de la prima sa scriere care mărturiseşte "moartea pentru noi" a Fiului lui Dumnezeu (1Tes 5,10), ci şi a antropologiei creştine. De fapt, trecerea reală a lui Cristos prin regiunea morţii transformă moartea tuturor: el "a murit pentru toţi, pentru ca aceia care trăiesc (...) să trăiască pentru cel care a murit şi a înviat pentru ei" (2Cor 5,15). În această perspectivă moartea lui Isus este eliberarea de prima şi a doua noastră moarte, pentru a folosi limbajul din Apocalips. De fapt, pe de o parte, "dacă am murit cu Cristos, credem că vom şi trăi cu el, ştiind că Cristos, înviat din morţi, nu mai moare (...) El a murit o dată pentru totdeauna, acum trăieşte şi trăieşte pentru Dumnezeu" (Rom 6,8-10). Aşadar, el fecundează sânul morţii cu divina sa "rouă luminoasă", voind să recurgem la o imagine a lui Isaia (26,19) şi ne face să înviem nu la o viaţă tranzitorie, ci la viaţa veşnică a lui Dumnezeu.

Însă, pe de altă parte, el ne eliberează şi de "a doua moarte, lacul de foc" (Ap 20,14), adică de moartea spirituală a păcatului: "Cristos a murit pentru păcatele noastre (...) Voi consideraţi că sunteţi morţi pentru păcat şi că trăiţi pentru Dumnezeu, în Cristos Isus" (1Cor 15,3; Rom 6,11). În afară de învierea din moartea fizică, Cristos ne dăruieşte justificarea care eliberează de moartea spirituală. Puternică şi destul de îndrăzneaţă este fraza din Scrisoare a doua către Corinteni: "Pe cel care nu a cunoscut păcatul, Dumnezeu l-a făcut păcat în favoarea noastră, pentru ca în el noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu" (5,21). Tocmai datorită acestui dublu efect, evenimentul pascal - aşa cum se spunea - este capital fie în cristologie, fie în antropologia creştină. În această privinţă, Paul este explicit în celebra sa afirmaţie: "Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este predica noastră, zadarnică este şi credinţa voastră" (1Cor 15,14). Desigur, reflecţia teologică paulină este mult mai complexă, însă inima gândirii lui bate tocmai în moartea-învierea lui Cristos ca început şi izvor al morţii-învierii noastre integrale (fizice şi morale) şi botezul este reprezentarea ei "sacramentală" eficace.

O ultimă notă cu privire la tema morţii lui Cristos. Acel eveniment este desigur o umilire extremă pentru un Dumnezeu. Sfântul Paul, în imnul celebru cuprins în Scrisoarea către Filipeni, vorbeşte despre o "kenoză" (ekčnosen), un termen care indică o golire: "deşi din fire Dumnezeu..., s-a golit pe sine însuşi, luând firea de sclav..., s-a umilit pe sine însuşi făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce" (2,6-8). Ori, această alegere de solidaritate faţă de omenire este expresie de iubire. Cine nu-şi aminteşte începutul emoţionant al relatării pătimirii lui Isus după sfântul Ioan: "Ştiind că a venit ora de a trece din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit" (13,1)?

Mai mult, în acea dăruire supremă se poate întrevedea iubirea Tatălui: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (3,16). Este un act de iubire liberă şi genuină, aşa cum afirmă Paul: "Cu greu este dispus cineva să moartă pentru un drept; poate că ar îndrăzni cineva să moară pentru o persoană bună. Dar Dumnezeu demonstrează iubirea sa faţă de noi prin faptul că, în timp ce eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,7-8). În acest moment începe o lecţie pentru credincios, este calea imitării care trebuie urmată.

Filozoful danez din secolul al XIX-lea Soeren Kierkegaard, în Exerciţiul creştinismului, scria: "Ce diferenţă există între un admirator şi un imitator? Imitatorul este, adică vrea să fie cel pe care-l admiră; în schimb, admiratorul îl laudă pe celălalt, dar rămâne personal afară". Ei bine, sfântul Ioan în prima sa Scrisoare, în faţa morţii lui Cristos din iubire (acel "a-ţi da viaţa pentru persoana pe care o iubeşti", cum spusese însuşi Isus) ne invită nu atât la admiraţie, cât la imitare: "În aceasta am cunoscut iubirea, în faptul că Cristos şi-a dat viaţa pentru noi. Deci, şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi" (3,16).

(După L'Osservatore romano, 12-13 aprilie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.