Dreptatea şi pacea în lumina enciclicei "Caritas in veritate"

Responsabilitatea de a fi fraţi

Publicăm fragmente din lectio magistralis a episcopului secretar al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace ţinută cu ocazia lui dies academicus la Şcoala Superioară Internaţională de Ştiinţe ale Formării, la Veneţia-Mestre, sâmbătă 10 aprilie.

de Mario Toso

Dreptatea şi pacea nu se obţin numai punând la dispoziţie toate bunurile materiale sau oportunităţile de alegere, cât mai ales făcând accesibil ceea ce permite realizarea unei vieţi virtuoase, "viaţa bună" a tuturor popoarelor, adică binele uman universal, care este binele comun al familiei umane. Educaţia nu poate să ignore acest adevăr fundamental, pentru că însăşi dreptatea şi însăşi pacea ar fi lipsite de sufletul lor etic. Angajarea de astăzi în favoarea dreptăţii şi a păcii adesea se foloseşte de etici neo-utilitariste şi relativiste, din cauza acelor dihotomii pe care Caritas in veritate le prezintă cu precizie şi cu conştiinţa lucidă a mizei puse în joc. În această privinţă merită de amintit că binele comun universal, dreptatea şi pacea nu se pot afirma atunci când acţiunea socială este dominată şi pătrunsă de orientări consumiste şi nihiliste care induc atitudini şi stiluri de viaţă egoiste şi prădătoare. Tocmai pe acest front, Caritas in veritate oferă culturii de astăzi şi responsabilităţii pedagogice un aport sapienţial şi umanist decisiv.

Cotitura istorică pe care Benedict al XVI-lea intenţionează s-o dea începutului celui de-al treilea mileniu îl pune pe Dumnezeu la baza moralei şi a pedagogiei, contrar proiectului groţian care tindea la elaborarea unei etici etsi Deus non daretur. Ordinea morală este mai întâi descoperită în elementele sale de bază - să ne gândim la regulile de aur: "fă binele şi evită răul"; "nu face nimănui ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie" - prezente în conştiinţa oricărui om şi, apoi, este "construită" finalizând-o spre Binele suprem şi spre Adevărul suprem. Pe aceste premise teoretico-practice, politica şi educaţia socială sunt regândite şi reconfigurate înainte de toate în termenii proprii ai unui umanism teocentric, care este inclus, pătruns şi posedat din înălţimea unei plinătăţi de iubire şi de adevăr, aceea a Fiului lui Dumnezeu, care iubeşte până la nebunie crucea şi care inaugurează umanismul creştin.

Conform împărţirii unei scheme culturale teo-antropocentrice, politica şi angajarea pentru dreptate şi pace sunt orientate de o conştiinţă unde Dumnezeu este considerat ca bine şi scop ultim; iar unirea inimii şi a minţii cu Dumnezeu este criteriul adevăratei ordini a scopurilor în acţiunea constructivă a unei societăţi drepte şi paşnice şi în acţiunea de formare a conştiinţelor.

Pentru Caritas in veritate, lipsa de fraternitate este motiv de subdezvoltare mai înainte decât lipsa de gândire (20). Acelaşi lucru se poate spune cu referinţă la dreptate, la pace şi la acţiunea educativă corespunzătoare. Tocmai pentru aceasta, Benedict al XVI-lea dă fraternităţii universale un rol de care nu se poate face abstracţie în dobândirea dezvoltării integrale a familiei umane, în realizarea dreptăţii, a binelui comun şi a păcii, în împlinirea umană a fiecărui om şi a grupurilor. Motivul acestei orientări morale nu este arbitrar sau apriorist. Fraternitatea nu trebuie urmărită ca ceva care se adaugă din exterior angajării creşterii umane, căutării relaţiilor drepte, a unei ordini sociale paşnice. De fapt, ea marchează şi caracterizează intim persoanele în dinamismul lor relaţional de auto-transcendere.

Fraternitatea asumată şi trăită cu responsabilitate alimentează o viaţă de comuniune şi de împărtăşire, susţine dăruirea de sine pentru alţii, pentru binele lor, pentru binele tuturor. Şi asta în timp ce sunt desfăşurate activităţile normale ale cotidianului.

Spus în alt mod, fraternitatea la care face referinţă Caritas in veritate nu este un sentiment vag sau o perspectivă etică ce alimentează forme de solidaritate de tip scurt, doar asistenţialiste, inspirate de compasiune. În schimb, e vorba de un comportament virtuos, care însufleţeşte şi informează cu sine orice activitate, atât caritativă cât şi instituţională, prin care se urmăreşte binele comun al comunităţii politice naţionale şi mondiale. De aceea, fraternitatea ajunge să califice din punct de vedere moral fie oferirea unei pomeni săracului, fie schimbul de bunuri şi de servicii, fie business-ul, fie distribuirea egală a veniturilor.

Fenomenul actual al globalizării, precum şi marile fluxuri migratoare, populează societăţile noastre cu multiple culturi şi religii care proclamă fraternitatea şi pacea, bunuri strâns interdependente cu dezvoltarea integrală. Şi astfel, posibilităţile mărite de interacţiuni între culturi şi religii dau spaţiu la noi perspective de dialog intercultural şi interreligios, în vederea dreptăţii şi a păcii. Pentru Benedict al XVI-lea, în special din partea celui care educă, trebuie exercitat totuşi un discernământ prudent şi constant fie faţă de acel "eclectism cultural" care se apropie pur şi simplu şi în mod necritic de religii şi de culturi, considerându-le în mod substanţial echivalente şi interschimbabile între ele (26), fie faţă de acele religii şi faţă de acele atitudini religioase şi culturale care nu asumă pe deplin principiul iubirii şi al adevărului. "Lumea de astăzi - punctează Pontiful - este străbătută de unele culturi de nuanţă religioasă, care nu-l angajează pe om la comuniune, ci îl izolează în căutarea bunăstării individuale, limitându-se să-i satisfacă aşteptările psihologice. Chiar şi o anumită proliferare a itinerarelor religioase ale unor mici grupuri sau chiar ale fiecărei persoane, şi sincretismul religios pot să fie factori de dispersare şi de neangajare. (...) În acelaşi timp, rămân încă moşteniri culturale şi religioase care înţepenesc societatea în caste sociale statice, în credinţe magice care nu respectă demnitatea persoanei, în atitudini de supunere faţă de forţe oculte" (55).

Criteriul pentru a evalua şi pentru a purifica religiile şi culturile de relativisme, fanatisme, fundamentalisme, dăunătoare pentru dezvoltarea autentică este, după părerea lui Benedict al XVI-lea, "omul întreg şi toţi oamenii". Un astfel de criteriu - asta nu trebuie să scape educatorilor - ia formă în orizontul sapienţial al "carităţii în adevăr", unde se desfăşoară un dialog rodnic între credinţă şi raţiune. Tocmai contextul sapienţial al carităţii în adevăr, care în sânul său face să crească o sinteză ordonată între ştiinţele naturale şi ştiinţele supranaturale, este garanţie a purificării reciproce şi utile între raţiune şi religie, în folosul dreptăţii şi păcii.

Într-o societate care primeşte multiple culturi şi religii, în vederea convieţuirii lor şi a aportului lor convergent la binele comun, cel care educă la o socialitate egală şi ordonată poate să se bazeze nu numai pe lucrarea de purificare de mai sus, ci îndeosebi pe faptul că în toţi cetăţenii, la orice religie ar aparţine, este sădită o capacitate comună de adevăr, de bine şi de Dumnezeu. Pe această bază se pot stimula comuniunea într-un bine uman universal, colaborarea fraternă dintre credincioşi şi necredincioşi în perspectiva comună de a lucra pentru dreptatea şi pacea umanităţii (57). Graţie acestei structuri antropologice şi etice comune se poate recunoaşte ceea ce-i uneşte pe toţi într-o platformă de bunuri-valori împreună-participate şi se pot "analiza amănunţit şi valoriza diferenţele ca bogăţie expresivă a uneia şi aceleiaşi naturi". Caritas in veritate este încrezătoare în capacitatea de cunoaştere şi de bine a bărbaţilor şi femeilor, mai ales când ea se bucură de aportul carităţii şi al credinţei.

(După L'Osservatore romano, 11 aprilie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 24.