Rolul Bisericii în timpul reţelei

Comuniune şi conexiune

Între 22-24 aprilie 2010, Conferinţa Episcopilor din Italia a organizat la Roma o întâlnire cu tema "Martori digitali. Chipuri şi limbaje în era crossmedială". Publicăm o parte din intervenţia unuia dintre referenţi.

de Antonio Spadaro

Venirea Internetului a fost, desigur, o revoluţie. Şi totuşi este necesar să spulberăm imediat un mit: anume că reţeaua este o noutate absolută a timpului modern. Ea este, desigur, o revoluţie, dar pe care am putea-o defini "veche", adică una care are rădăcini puternice în trecut. Internetul reia vechi forme de transmitere a ştiinţei şi a trăirii comune, expune nostalgii, dă formă dorinţelor şi valorilor vechi cât fiinţa umană.

Atunci când se priveşte la reţea trebuie văzute nu numai perspectivele de viitor pe care le oferă, ci şi dorinţele şi aşteptările pe care omul le-a avut mereu şi la care încearcă să răspundă, adică: conexiune, relaţie, comunicare şi cunoaştere. Ştim bine că dintotdeauna Biserica are în vestirea unui mesaj şi în relaţiile de comuniune doi pilaştri care stau la baza existenţei sale. Internetul nu este, aşa cum se citeşte adesea, un simplu "instrument" de comunicare ce se poate folosi sau nu, ci un "ambient" cultural, care determină un stil de gândire şi contribuie şi la definirea unui nou mod de stabili relaţiile. Şi Biserica este, desigur, prezentă acolo unde omul îşi dezvoltă capacitatea sa cunoaştere şi de relaţie.

A fi "în reţea" este un mod de a locui în lume şi de a o organiza. Provocarea Bisericii nu trebuie să fie, de aceea, modul în care trebuie "folosită" bine reţeaua, aşa cum se crede adesea, ci modul cum "să se trăiască" bine în timpul reţelei. Internetul este o realitate destinată să fie tot mai transparentă şi integrată faţă de viaţa, să spunem aşa, "reală". Aceasta este adevărata provocare: a învăţa să fim wired, conectaţi, în manieră fluidă, naturală, etică şi chiar spirituală; să trăim reţeaua ca unul dintre ambientele de viaţă.

Aşadar, este evident că reţeaua cu toate "inovaţiile sale cu rădăcini antice" pune Bisericii o serie de întrebări relevante de ordin educativ şi pastoral. Totuşi, există câteva puncte critice care se refera la însăşi înţelegerea credinţei şi a Bisericii. Logica web-ului are un impact asupra logicii teologice? Desigur, internetul începe să facă provocări la adresa înţelegerii înseşi a creştinismului. Care sunt punctele de contact dialectic mai mari dintre credinţă şi reţea? Voi încerca deci să găsesc aceste puncte critice pentru a da curs unei discutări a lor şi în lumina connaturalităţilor clare, precum şi a incompatibilităţilor evidente.

În general, "navigarea" este astăzi o cale obişnuită pentru cunoaştere. Se întâmplă tot mai des că, atunci când avem nevoie de o informaţie, întrebăm reţeaua pentru a avea răspunsul de la motoarele de căutare cum ar fi "Google", "Bing" sau altele. Internetul pare să fie locul răspunsurilor. Însă ele rar sunt univoce: răspunsul este un ansamblu de linkuri care fac trimitere la texte, imagini şi video. Orice căutare poate să implice o explorare a unor teritorii diferite şi complexe, dând chiar impresia unei anumite exhaustivităţi.

Digitând într-un motor de căutare cuvântul God sau chiar religion, spirituality, obţinem o listă de sute de milioane de pagini. În reţea se simte o creştere a necesităţilor religioase pe care "tradiţia" religioasă cu greu le poate satisface. Omul în căutarea lui Dumnezeu astăzi începe o navigare. Care sunt consecinţele? Se poate cădea în iluzia că sacrul şi religiosul sunt la îndemâna mausului. Reţeaua, tocmai graţie faptului că este în măsură să conţină totul, poate să fie comparată cu uşurinţă cu un fel de mare supermarket de obiecte religioase. Aşadar, ne amăgim că sacrul este "la dispoziţia" unui "consumator" în momente de necesitate.

Însă, în acest context trebuie luat în considerare ceva extrem de interesant: posibila schimbare radicală în perceperea cererii religioase. Odinioară omul era puternic atras de religios ca de un izvor de sens fundamental. Omul era o busolă, şi busola implică o referinţă unică şi precisă: nordul. Apoi omul a înlocuit în propria existenţă busola cu radarul care implică o deschidere nediscriminată chiar şi la cel mai slab semnal şi asta, uneori, nu fără percepţia de "a merge în gol". Însă omul era înţeles oricum ca un "auditor al cuvântului", în căutarea unui mesaj după care simţea o nevoie profundă. Astăzi, aceste imagini, deşi mereu vii şi adevărate, "rezistă" mai puţin. Omul din busolă, mai întâi, şi, apoi, din radar se transformă într-un decoder, adică într-un sistem de decodificare a întrebărilor pe baza răspunsurilor multiple care ajung la el. Trăim bombardaţi de mesaje, îndurăm o suprainformaţie, aşa numita information overload. Desigur, se poate evita, însă e nevoie de acum de multă "educaţie bună", capacitate de selecţionare care nu este deloc sigură. Astăzi problema nu mai este aceea de a repera mesajul de sens, ci de a-l decodifica, de a-l recunoaşte pe baza multiplelor răspunsuri care se primesc. Deci, marele cuvânt care trebuie redescoperit este o cunoaştere veche a vocabularului creştin: "discernământul". Întrebările radicale nu vor lipsi niciodată, însă astăzi sunt mediate de răspunsurile care se primesc şi care cer filtrul recunoaşterii. Răspunsul este locul de emersiune a întrebării. Aşadar, revine omului de astăzi, şi mai ales formatorului, educatorului, să deducă şi să recunoască întrebările religioase adevărate pornind de la multele răspunsuri care i se oferă încontinuu. Este o lucrare complexă, care cere o mare pregătire şi o mare sensibilitate spirituală.

Aşadar este necesar astăzi ca persoanele să fie educate la faptul că există realităţi şi întrebări care scapă mereu şi oricum logicii "motorului de căutare", şi că "googlizarea" credinţei este imposibilă pentru că este falsă. Desigur, trebuie privilegiată, în schimb, logica proprie a motoarelor semantice spre care ne îndreptăm şi care-l ajută pe om să pună întrebări. Este cazul lui Wolfram|Alpha, un "motor socotitor de cunoaştere", adică un motor care interpretează cuvintele întrebării şi propune direct un singur răspuns. Dat fiind faptul că, deocamdată, singura limbă pe care o înţelege este engleza, este interesant de notat că răspunsul la întrebarea Does God exist? (Există Dumnezeu?) este: "Îmi pare rău, dar un sărman motor socotitor de cunoaştere, nu contează cât de puternic poate să fie, nu este în măsură să furnizeze un răspuns simplu la această întrebare". Acolo unde "Google" merge la sigur furnizând sute de mii de răspunsuri indirecte, Wolfram|Alpha face un pas înapoi. Desigur răspunsul său este unul scris de o persoană, care ar fi putut să scrie pur şi simplu "da" sau "nu". Aşadar, care este cel mai bun? Greu de spus. Poate că este o cale de mijloc. Însă diferenţa clară este că un motor "sintactic", cum este "Google", analizează cuvintele în afara contextului în care sunt folosite. Căutarea semantică încearcă, în schimb, să interpreteze semnificaţia logică a frazelor, analizând contextul. Modul în care se pune întrebarea poate influenţa eficacitatea răspunsului, aşadar ea trebuie să fie bine pusă. Căutarea lui Dumnezeu este mereu semantică şi semnificaţia ei se naşte şi depinde mereu de un context.

Începem să înţelegem că reţeaua "provoacă" credinţa în înţelegerea ei graţie unei "logici" care marchează tot mai mult modul de a gândi al oamenilor. Să explorăm câteva teritorii dând câteva exemple.

Primul ar putea să fie cel al Ecleziologiei, dat fiind faptul că reţeaua creează communities. Nu este posibil să ne imaginăm o viaţă eclezială esenţialmente de reţea: o "Biserică de reţea" în sine şi prin sine este o comunitate lipsită de orice referinţă teritorială şi de concretă referinţă reală de viaţă. "Apartenenţa" eclezială ar risca să fie considerată rodul unui "consens", deci "produs" al comunicării. În acest context paşii iniţierii creştine riscă să se rezolve într-un fel de "procedură de acces" (login) la informaţie, probabil şi pe baza unui "contract" care permite şi o deconectare rapidă (logoff).

Primul ordin de întrebări se naşte din faptul că internetul permite legătura directă cu centrul informaţiilor, sărind peste orice formă de mediere vizibilă. Ca să dăm un exemplu concret, cineva ar putea să se întrebe: de ce trebuie să citesc scrisoarea parohului dacă pot să realizez formarea mea luând materiale direct de pe situl Sfântului Scaun? De altfel, mulţi deja, graţie televiziunii, cunosc bine faţa Sfântului Părinte, dar nu l-ar recunoaşte pe episcopul propriei dieceze.

Însă există o problematică mai profundă decât aceasta, legată de recunoaşterea autorităţii "ierarhice". Reţeaua, prin natura sa, este întemeiată pe linkuri, adică pe legături în formă de reţea, orizontale. Unica ierarhie este dată de popularitatea lui page rank. Biserica trăieşte cu o altă logică, diferită de aceasta, adică aceea a unui mesaj dăruit, adică primit, care "găureşte" dimensiunea orizontală. Nu numai atât: odată găurită dimensiunea orizontală, ea trăieşte din mărturie autoritară, din tradiţie, din magisteriu: toate aceste cuvinte par să se lupte cu o logică de reţea. În fond, am putea spune că pare să prevaleze în web logica algoritmului page rank din "Google". Deşi în fază de depăşire, el determină astăzi pentru mulţi accesul la cunoaştere. El se întemeiază pe popularitate: în "Google" este mai accesibil ceea ce este mai mult linkat, deci paginile web cu privire la care există mai mult acord. Fundamentul său constă în faptul că, aşadar, cunoştinţele sunt moduri concordate de a vedea lucrurile.

Aceasta pare pentru mulţi logica mai bună pentru a înfrunta complexitatea. Însă Biserica nu poate să accepte această logică, care, în ultimele sale rezultate, este expusă dominării celui care ştie să manipuleze opinia publică. Autoritatea nu a dispărut în reţea, şi chiar riscă să fie încă şi mai ocultă. Şi, de fapt, cercetarea se îndreaptă astăzi în direcţia de a găsi alte metrici pentru motoarele de căutare, care să fie mai mult de "calitate" decât de "popularitate".

Însă al treilea şi cel mai decisiv şi general moment critic al acestei orizontalităţi este obişnuinţa de a nu mai ţine cont de transcendent. Punctul de referinţă al dinamicilor simbolice ale spaţiului digital nu mai este o alteritate transcendentă, ci sunt eu. Eu sunt în centrul lumii mele virtuale care devine unicul spaţiu de realitate, deşi nu este în stare să dea satisfacţie căutării mele de adevăr. Totuşi, în pofida celor trei ordine de probleme ilustrate aici, există şi un aspect important asupra căruia trebuie să reflectăm şi care apare astăzi de mare importanţă: societatea digitală nu poate fi imaginată şi înţeleasă numai prin intermediul conţinuturilor transmise, ci, mai ales, prin intermediul relaţiilor: schimbul de conţinuturi are loc în cadrul relaţiilor. Aşadar este necesar să nu confundăm "noua complexitate" cu "dezordinea" şi "agregarea spontană" cu "anarhia". Biserica este chemată să aprofundeze mai mult exercitarea autorităţii într-un context în mod fundamental în formă de reţea, deci orizontal. Apare clar că mărturia autoritară este cartea care trebuie jucată.

Astăzi omul reţelei are încredere în opinii în formă de mărturie. Să dăm un exemplu: dacă astăzi vreau să cumpăr o carte sau să-mi fac o opinie cu privire la valoarea ei, merg pe un network social cum ar fi aNobii sau vizitez o librărie on line cum ar fi Amazon sau Internetbookshop şi citesc opiniile altor cititori. Aceste păreri au mai mult caracteristica de mărturii decât de recenzii clasice: adesea fac apel la procesul personal de lectură şi la reacţiile pe care le-a provocat. Şi acelaşi lucru se întâmplă dacă vreau să cumpăr o aplicaţie sau un text muzical pe iTunes. Există şi mărturii despre credibilitatea persoanelor în cazul în care ele sunt cele care vând obiecte pe eBay. Însă exemplele se pot înmulţi: e vorba mereu şi oricum de acei user generated content care au avut "norocul" şi semnificaţia network-urilor sociale. Aşadar, în interiorul reţelelor participative, "mărturia" trebuie considerată un "conţinut generat de utilizator".

Aşadar, Biserica în reţea este chemată nu numai la o "emitere" de conţinuturi, ci mai ales la o "mărturie" într-un context de relaţii ample, compus din credincioşi de orice religie, necredincioşi şi persoane de orice cultură. Aşadar este chemată - scrie Benedict al XVI-lea - să "ţină cont şi de cei care nu cred, sunt descurajaţi şi au în inimă dorinţe de absolut şi de adevăr nu trecătoare". Pe acest teren se impune autoritatea mărturiei. Nu se mai poate scinda mesajul de relaţiile "virtuoase" pe care el este în măsură să le creeze. Se înţelege bine că unul dintre punctele critice ale reflecţiei noastre este în realitate conceptul de "dar", de un fundament extern. Reţeaua pentru Biserică este mereu şi oricum "găurită": Revelaţia este un dar nedeductibil şi acţiunea eclezială are în acest dar fundamentul său şi originea sa. Dar astăzi însuşi conceptul de "dar" se schimbă. De fapt, reţeaua este locul darului. Concepte precum file sharing, freeware, open source, creative commons, user generated content, social network au toate în interiorul lor, chiar dacă în manieră diferită, conceptul de "dar", de dărâmare a ideii de "profit".

(După L'Osservatore romano, 25 aprilie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.