Omilia Sfântului Părinte la Liturghia Crismei (1 aprilie 2010)

Iubiţi fraţi şi surori!

Centrul cultului Bisericii este sacramentul. Sacrament înseamnă că în primul rând nu noi oamenii facem ceva, ci Dumnezeu cu anticipaţie ne vine în întâmpinare cu acţiunea lui, ne priveşte şi ne conduce către el. şi există încă ceva singular: Dumnezeu ne atinge prin intermediul realităţilor materiale, prin darurile creaţiei pe care el le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii dintre noi şi el însuşi. Sunt patru elemente ale creaţiei cu care este construit cosmosul sacramentelor: apa, pâinea de grâu, vinul şi uleiul de măsline. Apa ca element fundamental şi condiţie fundamentală a oricărei vieţi este semnul esenţial al actului în care, la Botez, se devine creştini, al naşterii la viaţa nouă. În timp ce apa este elementul vital în general şi deci reprezintă accesul comun al tuturor la noua naştere ca şi creştini, celelalte trei elemente aparţin culturii din ambientul mediteranean. Ele fac trimitere astfel la ambientul istoric concret în care s-a dezvoltat creştinismul. Dumnezeu a acţionat într-un loc bine determinat al pământului, a făcut într-adevăr istorie cu oamenii. Aceste trei elemente, pe de o parte, sunt daruri ale creaţiei şi, pe de altă parte, sunt totuşi şi indicaţii ale locurilor istoriei lui Dumnezeu cu noi. Sunt o sinteză între creaţie şi istorie: daruri ale lui Dumnezeu care ne leagă mereu cu acele locuri din lume, în care Dumnezeu a voit să acţioneze cu noi în timpul istoriei, să devină unul dintre noi.

În aceste trei elemente există din nou o gradaţie. Pâinea face trimitere la viaţa zilnică. Este darul fundamental al vieţii zi de zi. Vinul face trimitere la sărbătoare, la gustul deosebit al creaţiei, în care, în acelaşi timp, se poate exprima în mod special bucuria celor răscumpăraţi. Uleiul de măsline are o semnificaţie amplă. Este hrană, este medicament, dă frumuseţe, antrenează pentru luptă şi dăruieşte vigoare. Regii şi preoţii sunt unşi cu ulei, care astfel este semn de demnitate şi de responsabilitate, precum şi de forţă care vine de la Dumnezeu. În numele nostru "creştini" este prezent misterul uleiului. De fapt, cuvântul "creştini", cu care discipolii lui Cristos sunt numiţi deja la începutul Bisericii care provenea din păgâni, derivă de la cuvântul "Cristos" (cf. Fap 11,20-21) - traducerea greacă a cuvântului "Mesia", care înseamnă "Uns". A fi creştini înseamnă: a proveni de la Cristos, a aparţine lui Cristos, Unsului lui Dumnezeu, Celui căruia Dumnezeu i-a dăruit regalitatea şi preoţia. Înseamnă a aparţine Celui pe care însuşi Dumnezeu l-a uns - nu cu un ulei material, ci cu Acela care este reprezentat de ulei: cu Duhul său Sfânt. Uleiul de măsline este astfel în mod cu totul deosebit simbol al întrepătrunderii Omului Isus din partea Duhului Sfânt.

La Liturghia Crismei din Joia Sfântă uleiurile sfinte stau în centrul acţiunii liturgice. Sunt consacrate în catedrală de către episcop pentru tot anul. Exprimă astfel şi unitatea Bisericii, garantată de Episcopat, şi fac trimitere la Cristos, adevăratul "păstor şi păzitor al sufletelor noastre", aşa cum îl numeşte sfântul Petru (cf. 1Pt 2,25). Şi, în acelaşi timp, ţin împreună întregul an liturgic, ancorat de misterul Joii Sfinte. În sfârşit, fac trimitere la Grădina Măslinilor, în care Isus a acceptat în interior Pătimirea sa. Grădina Măslinilor este însă şi locul din care el s-a înălţat la Tatăl, este deci locul răscumpărării: Dumnezeu nu l-a lăsat pe Isus în moarte. Isus trăieşte pentru totdeauna la Tatăl, şi tocmai pentru aceasta este omniprezent, mereu lângă noi. Acest dublu mister al Grădinii Măslinilor este şi mereu "activ" în uleiul sacramental al Bisericii. În patru sacramente uleiul este semn al bunătăţii lui Dumnezeu care ne atinge: la Botez, la Mir ca sacrament al Duhului Sfânt, în diferitele grade ale sacramentului Preoţiei şi, în sfârşit, la Ungerea bolnavilor, în care uleiul ne este oferit, pentru a spune aşa, ca medicament al lui Dumnezeu - aşa cum medicamentul care acum ne face siguri de bunătatea lui, trebuie să ne întărească şi să ne consoleze, dar care, în acelaşi timp, dincolo de momentul bolii, face trimitere la vindecarea definitivă, la înviere (cf. Iac 5,14). Astfel uleiul, în diferitele sale forme, ne însoţeşte de-a lungul întregii vieţi: începând de la catecumenat şi de la Botez până în momentul în care ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeul Judecător şi Mântuitor. În sfârşit, Liturghia Crismei, în care semnul sacramental al uleiului ne este prezentat ca limbaj al creaţiei lui Dumnezeu, ni se adresează, în mod deosebit, nouă preoţilor: ea ne vorbeşte despre Cristos, pe care Dumnezeu l-a uns Rege şi Preot - despre el care ne face părtaşi de preoţia sa, de "ungerea" sa, în hirotonirea noastră sacerdotală.

Aş vrea deci să încerc să explic tot pe scurt misterul acestui sfânt semn în referinţa sa esenţială la vocaţia sacerdotală. În etimologii populare s-a legat, deja în antichitate, cuvântul grec "elaion" - ulei - cu cuvântul "eleos" - milostivire. De fapt, în diferitele Sacramente, uleiul consacrat este mereu semn al milostivirii lui Dumnezeu. Ungerea pentru preoţie înseamnă de aceea mereu şi misiunea de a duce oamenilor milostivirea lui Dumnezeu. În candela vieţii noastre n-ar trebui să lipsească niciodată uleiul milostivirii. Să ni-l procurăm mereu din timp de la Domnul - în întâlnirea cu Cuvântul său, în primirea sacramentelor, în rămânerea în rugăciune la el.

Prin istoria porumbelului cu ramura de măslin, care vestea sfârşitul potopului şi astfel noua pace a lui Dumnezeu cu lumea oamenilor, nu numai porumbelul, ci şi ramura de măslin şi uleiul însuşi au devenit simbol al păcii. Creştinilor din primele secole le plăcea să împodobească mormintele răposaţilor lor cu coroana victoriei şi cu ramura de măslin, simbol al păcii. Ştiau că Isus Cristos a învins moartea şi că răposaţii lor se odihneau în pacea lui Cristos. Se ştiau, ei înşişi, aşteptaţi de Cristos, care le promisese pacea pe care lumea nu este în stare să o dea. Îşi aminteau că primul cuvânt al Celui Înviat adresat discipolilor săi a fost: "Pace vouă!" (In 20,19). El însuşi poartă, ca să spunem aşa, ramura de măslin, introduce pacea sa în lume. Vesteşte bunătatea mântuitoare a lui Dumnezeu. El este pacea noastră. Deci creştinii ar trebui să fie persoane de pace, persoane care recunosc şi trăiesc misterul Crucii ca mister al reconcilierii. Cristos nu învinge prin sabie, ci prin intermediul Crucii. Învinge depăşind ura. Învinge prin forţa iubirii sale mai mari. Crucea lui Cristos exprimă "nu"-ul spus violenţei. Şi tocmai aşa ea este semnul victoriei lui Dumnezeu, care vesteşte noua cale a lui Isus. Cel suferind a fost mai puternic decât deţinătorii puterii. În autodăruirea pe Cruce, Cristos a învins violenţa. Ca preoţi suntem chemaţi să fim, în comuniunea cu Isus Cristos, oameni de pace, suntem chemaţi să ne opunem violenţei şi să ne încredem în puterea mai mare a iubirii.

Aparţine simbolismului uleiului şi faptul că el ne face puternici pentru luptă. Asta nu contrastează cu tema păcii, ci este o parte a ei. Lupta creştinilor consta şi constă nu în folosirea violenţei, ci în faptul că ei erau şi încă sunt gata să sufere pentru bine, pentru Dumnezeu. Constă în faptul că creştinii, ca buni cetăţeni, respectă dreptul şi fac ceea ce este drept şi bun. Constă în faptul că refuză să facă ceea ce în orânduirile juridice în vigoare nu este drept, ci nedreptate. Lupta martirilor consta în "nu"-ul lor concret spus nedreptăţii: respingând participarea la cultul idolatric, la adorarea împăratului, au refuzat să se plece în faţa falsităţii, în faţa adorării persoanelor umane şi a puterii lor. Cu "nu"-ul lor spus falsităţii şi tuturor consecinţelor sale au înălţat puterea dreptului şi a adevărului. Astfel au slujit adevărata pace. Şi astăzi este important pentru creştini să urmeze dreptul, care este fundamentul păcii. Şi astăzi este important pentru creştini să nu accepte o nedreptate care este ridicată la rang de drept - de exemplu, când e vorba de uciderea pruncilor nevinovaţi încă nenăscuţi. Tocmai aşa slujim pacea şi tocmai aşa mergem pe urmele lui Isus Cristos, despre care sfântul Petru spune: "Insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate" (1Pt 2,23 ş.u.).

Părinţii Bisericii erau fascinaţi de un cuvânt din Psalmul 45 (44) - conform tradiţiei Psalmul nupţial al lui Solomon - care era recitit de creştini ca Psalm pentru nunta noului Solomon, Isus Cristos, cu Biserica sa. Acolo se spune Regelui, Cristos: "Ai iubit dreptatea şi ai urât fărădelegea; de aceea, te-a uns Dumnezeu, Dumnezeul tău cu untdelemnul bucuriei ca pe nimeni altul dintre semenii tăi" (v. 8). Ce este acest untdelemn al bucuriei cu care a fost uns adevăratul Rege, Cristos? Sfinţii Părinţi nu aveau nici o îndoială în această privinţă: untdelemnul bucuriei este însuşi Duhul Sfânt, care a fost revărsat asupra lui Isus Cristos. Duhul Sfânt este bucuria care vine de la Dumnezeu. De la Isus această bucurie se revarsă asupra noastră în Evanghelia sa, în vestea cea bună că Dumnezeu ne cunoaşte, că el este bun şi că bunătatea lui este o putere mai presus de toate puterile; că noi suntem voiţi şi iubiţi de el. bucuria este rod al iubirii. Untdelemnul bucuriei, care a fost revărsat asupra lui Cristos şi de la el vine la noi, este Duhul Sfânt, darul iubirii care ne face bucuroşi de existenţă. Deoarece îl cunoaştem pe Cristos şi în Cristos pe Dumnezeu, ştim că este ceva bun a fi om. Este ceva bun a trăi, pentru că suntem iubiţi. Pentru că însuşi adevărul este bun.

În Biserica antică uleiul consacrat a fost considerat, în mod deosebit, ca semn al prezenţei Duhului Sfânt, care pornind de la Cristos ni se comunică nouă. el este uleiul bucuriei. Această bucurie este ceva diferit de distracţie sau de veselia exterioară pe care societatea modernă şi le doreşte. Distracţia, în locul său corect, este desigur ceva bun şi plăcut. Este bine să putem râde. Însă distracţia nu e totul. Este numai o mică parte din viaţa noastră, şi acolo unde ea vrea să fie totul devine o mască în spatele căreia se ascunde disperarea sau cel puţin îndoiala dacă viaţa este într-adevăr bună, sau dacă n-ar fi mai bine poate să nu existăm în loc să existăm. Bucuria, care de la Cristos ne vine în întâmpinare, este diferită. Ea ne dă veselia, e adevărat, dar cu siguranţă poate să meargă împreună şi cu suferinţa. Ne dă capacitatea de a suferi şi, în suferinţă, să rămânem totuşi intim bucuroşi. Ne dă capacitatea de a împărtăşi suferinţa altuia şi astfel să facem perceptibilă, în disponibilitatea reciprocă, lumina şi bunătatea lui Dumnezeu. Mi face mereu să reflectez relatarea din Faptele Apostolilor conform căreia Apostolii, după ce Sinedriul a poruncit să fie biciuiţi, erau "bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui Isus" (Fap 5,41). Cine iubeşte este gata să sufere pentru cel iubit şi din cauza iubirii faţă de el şi tocmai aşa experimentează o bucurie mai profundă. Bucuria martirilor era mai puternică decât chinurile la care erau supuşi. Această bucurie, la sfârşit, a învins şi i-a deschis lui Cristos porţile istoriei. Ca preoţi, noi suntem - aşa cum spune sfântul Paul - "colaboratori ai bucuriei voastre" (2Cor 1,24). În rodul măslinului, în uleiul consacrat, ne atinge bunătatea Creatorului, iubirea Răscumpărătorului. Să ne rugăm ca bucuria lui să ne pătrundă tot mai în profunzime şi să ne rugăm să fim capabili s-o ducem din nou într-o lume care are nevoie aşa de urgentă de bucuria care provine din adevăr. Amin.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.