Preotul în celebrarea triduum-ului pascal

Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea preotului Mauro Gagliardi

În apropierea Săptămânii Sfinte, pr. Nicola Bux, profesor de liturgie orientală şi consultant la diferite Dicasterii ale Sfântului Scaun, propune o frumoasă meditaţie liturgică despre principalele momente şi simboluri din celebrările proprii Duminicii Floriilor şi Sfântului Triduum. Reflecţiile părintelui Bux reprezintă un valoros ajutor - oferit atât preoţilor cât şi celorlalţi credincioşi, îndeosebi colaboratorilor în pastoraţia liturgică - pentru a se apropia de tainele dumnezeieşti, care vor fi celebrate în zilele următoare, cu spirit de credinţă contemplativă şi de rugăciune adoratoare, şi nu de simplu pragmatism organizator. Profităm de ocazie pentru a dori cititorilor noştri un Paşte binecuvântat, care să aducă roade de bucurie interioară şi de convertire (pr. Mauro Gagliardi).

* * *

Nicola Bux

Scrisoarea către Evrei este unicul text din Noul Testament care îi atribuie Domnului nostru Isus Cristos titlurile de "preot", "mare preot" şi "mijlocitor al noii alianţe", graţie oferirii sacrificiului trupului său, anticipat la cina de taină din Joia Sfântă, consumat pe cruce şi prezentat Tatălui cu învierea şi înălţarea la cer (cf. Evr 9,11-15). Acest text este meditat în Liturgia Orelor din săptămâna a cincea a Postului Mare - sau a Pătimirii, cum este în calendarul liturgic din forma extraordinară a Ritului Roman - şi în Săptămâna Sfântă.

Noi, preoţii catolici, trebuie să privim mereu la Isus Cristos şi să avem sentimentele lui, până la a ne configura lui; această asceză are loc prin convertirea permanentă. Cum se realizează convertirea în noi, preoţii? În ritul hirotonirii ne este cerut să învăţăm credinţa catolică, nu ideile noastre, să "celebrăm cu evlavie şi fidelitate tainele lui Cristos - adică liturgia şi sacramentele - conform tradiţiei Bisericii", şi nu după placul nostru; mai ales "să fim tot mai strâns uniţi cu Cristos marele preot, care, ca victimă curată, s-a oferit Tatălui pentru noi", adică să ne conformăm viaţa cu misterul crucii.

Sfânta Biserică îl cinsteşte pe preot şi preotul trebuie să cinstească Biserica prin sfinţenia vieţii - îşi propunea în ziua hirotonirii sfântul Alfons Maria de Liguori - cu zelul, cu truda şi cu frumuseţea. El îl oferă pe Isus Cristos Tatălui veşnic, de aceea trebuie să fie îmbrăcat cu virtuţile lui Isus Cristos şi să se pregătească pentru a-l întâlni pe Sfântul Sfinţilor. Cât este de importantă pregătirea interioară şi exterioară pentru Liturgia sacră, pentru sfânta Liturghie! E vorba de a-l glorifica pe marele şi veşnicul preot Isus Cristos.

Ori, toate acestea se realizează în cel mai mare grad în Săptămâna Sfântă, Marea şi Sfânta Săptămână, cum spun orientalii. Să vedem câteva acte principale pe baza Pontificalului episcopilor.

1. În Duminica Floriilor, preotul intră împreună cu Isus în Ierusalim în bucurie. Biserica în această duminică celebrează triumful Mântuitorului şi anticipă bucuria pentru victoria Celui Înviat. Procesiunea solemnă în cinstea lui Cristos Rege este ritul cel mai caracteristic al zilei: aminteşte de cortegiul triumfal care l-a însoţit pe Isus la intrarea lui în Ierusalim, exprimă întâlnirea actuală a Bisericii cu Mântuitorul în sfintele sale taine şi reprezintă, cu anticipaţie, intrarea celor aleşi în cetatea cerească, după cum spune Apostolul: "suferim cu el, ca împreună cu el să fim şi preamăriţi" (Rom 8,17).

Liturgia de Florii ne orientează, aşadar, spre Prezenţa definitivă a Domnului, în greacă parousia. Nu e vorba numai să comemorăm intrarea Domnului în Ierusalimul ceresc ci, apropiindu-ne de ospăţul euharistic, unde va fi frântă Pâinea, să vestim în mod simbolic ceea ce se va împlini în mod real la sfârşitul lumii.

2. Cu Missa in Cena Domini din Joia Sfântă, preotul intră în principalele mistere, instituirea Preasfintei Euharistii şi a preoţiei ministeriale, precum şi porunca iubirii fraterne, semnificată de spălarea picioarelor, gest pe care liturgia coptă îl îndeplineşte în mod obişnuit în fiecare duminică. Nimic mai bine nu exprimă asta decât cântarea Ubi caritas. După Împărtăşanie, preotul, după ce a luat vălul umeral, urcă la altar, îngenunchează şi, ajutat de diacon, ia pixida cu mâinile acoperite de vălul umeral. Este simbolul necesităţii unor mâini şi a unei inimi curate pentru a ne apropia de tainele dumnezeieşti şi a-l atinge pe Domnul!

3. În Vinerea Sfântă in Passione Domini, preotul este chemat să urce pe Calvar. La ora trei după-amiază, sau puţin mai târziu, are loc celebrarea Pătimirii Domnului, în trei momente: Cuvântul, Crucea, Împărtăşania. El merge în procesiune şi în tăcere la altar. După ce a venerat altarul, care-l reprezintă pe Cristos în dezbrăcarea austeră de pe Calvar, se prosternă la pământ: este proskynesis, ca în ziua hirotonirii. Astfel, el exprimă convingerea că este nimic în faţa maiestăţii Celui Atotputernic. Asemenea Fiului care s-a nimicit pe sine însuşi, preotul recunoaşte nimicul său şi începe mijlocirea lui sacerdotală între Dumnezeu şi popor, care culminează în rugăciunea solemnă universală.

Apoi are loc prezentarea şi adorarea sfintei Cruci: preotul merge la altar împreună cu diaconii, şi acolo, stând în picioare, o primeşte şi o dezveleşte în trei momente succesive, ori o arată deja dezvelită, şi îi invită de fiecare dată pe credincioşi la adoraţie cu cuvintele: Iată lemnul Crucii. În solemnitatea sa redusă, aici, în inima anului liturgic, tradiţia a rezistat cu tenacitate mai mult decât în alte momente ale anului. Preotul, după ce a dezbrăcat planeta, pe cât posibil cu picioarele desculţe, se apropie cel dintâi de cruce, îngenunchează în faţa ei şi o sărută. Teologia catolică nu se teme să dea aici cuvântului adoraţie adevărata sa semnificaţie. Adevărata cruce, udată de sângele Răscumpărătorului, formează, ca să spunem aşa, una cu Cristos şi primeşte adoraţia. De aceea, prosternându-ne în faţa lemnului sacru, noi ne adresăm Domnului: "Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea!"

4. Paştele împărăţiei lui Dumnezeu s-a împlinit în Isus: oferit şi consumat la cină, "în noaptea în care a fost vândut"; jertfit pe Calvar în Vinerea Sfântă, când "s-a făcut întuneric peste tot pământul", tot noaptea primeşte consacrarea aprobării divine, prin învierea lui Cristos Domnul: de la Ioan ştim că Maria Magdalena s-a dus la mormânt "când era încă întuneric"; deci a avut loc în ultimele ore ale nopţii după sâmbăta pascală.

În Novus Ordo, preotul, încă de la începutul Privegherii, îmbracă veşminte de culoare albă ca pentru Liturghie. Binecuvântează focul şi aprinde lumânarea pascală la focul nou, după ce a marcat pe ea, dacă o consideră oportun, ca în liturgia antică, o cruce. Apoi trasează deasupra liniei verticale a crucii litera greacă alfa şi dedesubt, în schimb, litera omega; între braţele crucii trasează patru cifre pentru a indica anul curent, spunând: Cristos ieri şi astăzi. Apoi, după ce a săpat semnul crucii şi celelalte semne, poate să înfigă în lumânare cinci boabe de tămâie, spunând: Prin rănile sale sfinte. Apoi, la cântarea Lumen Christi, conduce procesiunea spre biserică. Preotul este în fruntea poporului credincioşilor aici, pe pământ, pentru a-l putea conduce în cer.

Preotul e cel care intonează în mod solemn Aleluia. Îl cântă de trei ori ridicând treptat tonul vocii: poporul, de fiecare dată, îl repetă în acelaşi ton.

La liturgia Botezului, preotul, stând în picioare lângă izvor, binecuvântează apa cântând rugăciunea: Dumnezeule, prin semnele sacramentale; în timp ce invocă: Să coboare, Tată, în această apă, poate să cufunde în ea lumânarea pascală, o dată sau de trei ori. Semnificaţia este profundă: preotul este organul fecundător al sânului eclezial, simbolizat de vasul pentru Botez. Într-adevăr, în persoana lui Cristos Capul, el naşte fii pe care, ca tată, îi întăreşte cu crisma şi îi hrăneşte cu Euharistia. Şi datorită acestor funcţii maritale faţă de Biserica mireasă, preotul nu poate să fie decât bărbat. Tot sensul mistic al Paştelui se manifestă în identitatea sacerdotală, ajungând la plinătate, pleroma, aşa cum spune Orientul. Cu el iniţierea sacramentală ajunge la apogeu şi viaţa creştină ajunge la centrul ei.

Aşadar, preotul, urcat împreună cu Isus pe cruce în Vinerea Sfântă şi coborât în mormântul lui în Sâmbăta Sfântă, în Duminica Paştelui poate să afirme realmente cu secvenţa: "Ştim că Cristos a înviat din morţi cu adevărat".

(După Zenit, 24 martie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.