Reflecţie: Nu-mă-uita

Triste cifre: 30 de preoţi, două măicuţe, doi seminarişti, trei voluntari - în total, 37 de misionari au fost ucişi în anul 2009 - cel mai mare număr din ultimele decenii şi aproape dublu faţă de anul precedent.

"Să nu te uiţi niciodată în urma celui care pleacă" - îi răsări în minte netam-nesam. "Ce mai superstiţie!", îşi răspunse tot ea. Dac'ar fi aşa, atunci - pe bune - chiar n-ar mai trebui să faci nimic pe lumea asta. Numai şi numai interdicţii de tot soiul. Şi cu cât le dai atenţie, cu atât apar altele şi altele. Şi totuşi... superstiţiile nu-s decât ruinele unor învăţături vechi de când lumea îi spusese mai demult cineva... sau... îşi spuse ea singură, "super-sto" (ceva care stă deasupra - ca vârful unui munte peste care s-au abătut apele oceanului şi doar el se mai zăreşte, fără să mai ştie cineva de unde se înalţă şi cum... ) - sau, poate, ceva care depăşeşte puterea noastră de cunoaştere raţională - "stă deasupra minţii noastre"... Poate vin de undeva, din adâncul inimii, ca un strigăt al tuturor experienţelor lumii...

- Ei, bine c-am ajuns, că tocmai lunecam pe câmpii... (nu-i plăcea să spună, mai ales când era vorba de ea, că "bate câmpii"... )

Se aşeză în bancă. Ora de adoraţie a sfântului sacrament. O aştepta toată săptămâna. În liniştea asfinţitului, când lumina se face dulce şi blândă şi lunecă departe, în cerul tot mai adânc, tot mai albastru, rămâne pe altar doar sfântul sacrament, răspândind propria-i lumină, cea nevăzută şi eternă ca viaţa însăşi. Să sorbi viaţa de la izvor, fără să poţi seca izvorul ca să poţi bea mereu, săturându-te iar şi iar, fără să te saturi vreodată... şi bucuria, care dizolvă şi recompune totul, clipa dintâi a Creaţiei... bucuria...

Şi totuşi, mai era ceva. De data asta se întâmplase ceva. Cu ochii închişi, zărea iar şi iar un câmp de nu-mă-uita presărat din loc în loc cu lalele albe... "Of! Bine că nu-s galbene, ca asfodelul de pe câmpiile lui Hades! Uite cum nu mă pot concentra - şi pe măsură ce mă înverşunez, orice brumă de concentrare dispare. Dispare calmul, dispare lumina... de bucurie, nici vorbă! Halal meditaţie!" Deschise ochii - "luăm totul de la început" îşi spuse.

Şi atunci... l-a văzut. Stătea acolo, în dreapta, departe, drept ca o coloană, nemişcat, în veşmântul lui alb care unduia uşor - nu se făcea să întoarcă privirea - dar îl vedea aşa, cu privirea laterală, fiindcă îşi ţinea mai departe ochii aţintiţi asupra sfântului sacrament. Era el. Îi promisese că va veni când îl va chema. Nici nu-şi dăduse seama că-l chemase, îi era dor de el, ce-i drept - dar mereu îi era dor de el. Îl văzuse plecând peste pajiştea aceea, presărată cu nu-mă-uita şi lalele albe - aşa-i rămăsese în minte - în seara când plecase. Şi undeva, mai departe, în aerul călduţ şi dulce de primăvară, magnolia roz de la casa bunicilor... îşi păstrase neobişnuit de mult florile, ca şi cum l-ar fi condus şi ea. Un candelabru roz înmiresmat, pe cerul asfinţitului... Abia a doua zi, dimineaţa, când deschise ochii, văzu presărate pe pajişte, florile roz de magnolie... căzuseră tăcut, care-n asfinţit, care peste noapte, cine ştie... celelalte dăinuiseră cât le fusese scris şi totuşi, mereu, chipul fratelui ei se asocia ciudat cu florile de nu-mă-uita şi lumina albă a lalelelor...

Iar acum, el părea acolo. Surâse gândului. Probabil, tot acum, fratele ei începe adoraţia sfântului sacrament. Şi rămase aşa, împăcată, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru toate harurile pe care le primise, dar mai ales pentru fratele ei, preotul.

- Nu, fratele meu n-a fost ucis atunci - îşi continuă ea povestirea. Dar a fost ultima dată când a celebrat adoraţia sfântului sacrament. Asta avea să se întâmple câteva zile mai târziu. L-au străpuns cu suliţa. În coliba care-i servea ca adăpost. Acolo l-au găsit a doua zi. Şi din coasta lui curgea încă sânge... sânge şi apă, peste vasul cu sfânta ostie, pe care o apărase cu trupul lui... Iar drumul până la colibă era presărat cu trupurile credincioşilor care-l apăraseră pe el. Fiindcă ştiţi, preotul este cu adevărat pentru ei, Cristos - profet, rege şi Dumnezeu. Şi trebuie apărat, chiar cu preţul vieţii.

... tăcu un timp.

O priveam cum stătea aşa, uşor adusă de spate, cu părul alb-auriu-roşcat în lumina sângerie a asfinţitului - vorbea ca de altcineva şi cuvintele veneau nu-ştiu-cum, de tare departe, de parcă ea însăşi nu era decât durerea ei, făcută om... Ne gândeam la fratele ei, chiar şi la ea, cealaltă - de dincolo de durere, care cred că-l vedea încă pe fratele ei, trecând printr-un câmp înmiresmat, alb-albastru, de nu-mă-uita şi lalele albe, iar departe, ca nişte lumânări aprinse-n asfinţit, magnolia roz de la casa bunicilor...

- Ştiţi, continuă ea, oamenii de acolo au învăţat încetul cu încetul să se roage. Să fie plini de bucurie şi să se roage. Şi-n biserica aceea, care s-a înălţat acolo, păstrează încă ostia pe care fratele meu a apărat-o. Şi întotdeauna, la Paşti, o arată mulţimii. Dar mâinile acelui preot tremură şi-n ochi îi lucesc lacrimi. Iar când mulţimea o adoră, buzele lui şoptesc, de fiecare dată: "Iartă-l, Doamne, pe tatăl meu".

Da, fiul celui care l-a ucis pe fratele meu s-a creştinat. Împreună cu tot tribul lui.

Şi s-a făcut preot. Un preot plin de har. Îi ştiu numele.

Ştiu şi numele tatălui lui.

Şi am învăţat să mă rog pentru el. E greu să-i ierţi şi să-i iubeşti pe toţi copiii Tatălui nostru din cer...

După un timp, adăugă aşa, ca pentru ea:

- Şi vouă vi se pare greu?! Chiar aşa e... Dar atunci, la ce bun rugăciunea?! Şi biserica noastră? Şi sărbătorile noastre?

Credinţa noastră valorează cât iubirea noastră.

Doar atât: cât iertarea şi iubirea noastră.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 16.