Preotul la riturile Împărtăşaniei de la sfânta Liturghie

Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea părintelui Mauro Gagliardi

Părintele Paul Gunter, profesor la Institutul Liturgic Pontifical şi consultant al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Sfântului Părinte, ne oferă în acest articol o panoramă asupra riturilor Împărtăşaniei de la sfânta Liturghie (forma obişnuită şi forma extraordinară), concentrându-şi atenţia asupra preotului celebrant. Din expunerea lui reiese semnificaţia liturgică şi spirituală a acestor rituri, care îl dispun pe preot şi pe credincioşi să primească trupul şi sângele lui Cristos cu dispoziţiile sufleteşti cuvenite, în aşa fel încât Împărtăşania euharistică să aducă roade de convertire şi de sfinţenie în vieţile lor (pr. Mauro Gagliardi)

* * *

Paul Gunter, O.S.B.

Preotul care se pregăteşte pentru riturile Împărtăşaniei de la sfânta Liturghie este predispus de Rugăciunea euharistică, pe care tocmai a terminat-o, să recunoască faptul că "în relatarea instituirii, puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental, sub chipul pâinii şi al vinului, trupul şi sângele lui, jertfa lui oferită pe cruce o dată pentru totdeauna"¹. Pe de altă parte, atunci când vine momentul în care preotul şi credincioşii primesc sfânta Euharistie, adică atunci când se pregătesc să mănânce trupul Domnului şi să bea sângele lui, trebuie să-şi amintească de discursul lui Isus la Cafarnaum, care prezintă primirea sfintei Euharistii atât ca o venire, cât şi ca o întâlnire².

Cât priveşte tema venirii, Evanghelia după Ioan spune: "Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii"³. Cu privire la întâlnire, Euharistia este concepută chiar ca expresie a relaţiei interne din Preasfânta Treime, mărturisită în relaţia filială a lui Isus cu Tatăl său ceresc. Isus o explică prin cuvintele: "Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii"⁴. "Aşa cum Tatăl care m-a trimis este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine"⁵. Prin urmare, pregătirea personală şi publică pentru a primi sfânta Euharistie, pe care riturile o favorizează în mod aşa de intens atât în forma obişnuită, cât şi în cea extraordinară a Liturghiei, nu-l pregătesc pe preot şi pe credincioşi să primească un lucru, ci o Persoană. Aşa cum rezumă Romano Guardini: "Nu el, ci El, Persoana supremă lăudată în toată veşnicia"⁶.

Forma obişnuită a Ritului roman

În forma obişnuită (sau Liturghia lui Paul al VI-lea), la începutul riturilor Împărtăşaniei, condus de preot, poporul stă în picioare. La nivel simbolic, imaginea preotului care stă în centrul altarului, înconjurat de adunarea care stă în picioare, reprezintă o anticipare a Bisericii care va fi cu Cristos în cer la sfârşitul timpurilor. Preotul face introducerea la Pater noster folosind una din formulele prevăzute, înainte de a se recita sau a se cânta împreună rugăciunea Domnului. Cuvintele pe care Isus ni le-a învăţat ca să ne rugăm cu încredere şi pe care noi le folosim înainte de a ne apropia de sfânta Euharistie, au fost comentate de numeroşi autori. De exemplu, unele texte luate din comentariul sfântului Ciprian de Cartagina despre rugăciunea Domnului au fost inserate în Oficiul lecturilor de la Liturgia Orelor, în săptămâna a unsprezecea din Timpul de peste an, pentru a ne educa la o apreciere mai mare a semnificaţiei acestor cuvinte⁷. Textele sfântului Ciprian amintesc preotului că fiecare recitare a lui Pater noster este un act eclezial, care are consecinţe în viaţa celorlalţi. Sfântul Ciprian a scris:

"Înainte de toate, Învăţătorul păcii şi Maestrul unităţii nu a voit ca rugăciunea să fie doar individuală şi privată, ca şi cum cineva s-ar ruga numai pentru sine. Noi nu spunem: «Tatăl meu, care eşti în ceruri», şi nici «Pâinea mea dă-mi-o mie astăzi» [...] Rugăciunea noastră este publică şi universală, şi atunci când ne rugăm, noi nu ne rugăm doar pentru unul, ci pentru tot poporul, pentru că tot poporul este una"⁸.

Rugăciunea Libera nos continuă să răspândească în mod dulce rezonanţele lui Pater noster şi descrie nevrednicia umană şi nevoia de eliberare de rău cu care ne apropiem de Euharistie. Preotul, care se roagă în favoarea cuiva, recunoaşte, pe de o parte, evenimentele care au incidenţă asupra păcii noastre, în vieţi pătate de păcate şi nelinişti; şi, pe de altă parte, speranţa fericită pe care o aduce venirea Domnului. Poporul completează rugăciunea cu o doxologie, care exprimă aşteptarea că Domnul va împlini promisiunea lui de a fi glorificat în noi. Rugăciunea Domine Iesu Christe se concentrează asupra păcatelor şi neliniştilor noastre şi se sprijină pe credinţa Bisericii care aşteaptă pacea şi unitatea împărăţiei, ca împlinire a voinţei lui Dumnezeu. După aceea, preotul întinde mâinile şi schimbă salutul cu adunarea: Pax Domini sit semper vobiscum. Se răspunde: Et cum spiritu tuo.

Schimbarea efectivă a păcii nu reprezintă o componentă obligatorie a liturgiei: diaconul sau preotul pot, dacă este oportun, să-i invite pe cei prezenţi să-şi ofere unul altuia semnul păcii. Discuţiile cu privire la momentul cel mai potrivit pentru a-şi schimba pacea în cadrul liturgiei rămân distincte de cele care se referă la modul de a schimba pacea. Liturghierul menţine distincţiile ecleziologice cuvenite. Desigur, schimbarea păcii nu este un moment în care de la o atitudine formală se trece la una mai informală, ci un moment în care raporturile umane, care sunt parte intrinsecă a ordinii lucrurilor, se revelează în proporţiile corecte. "E vorba de un rit de schimb, nu de un salut oarecare"⁹. Sfântul Toma de Aquino a exprimat această relaţie între raporturile umane şi buna ordine în frumosul imn în cinstea preasfântului Sacrament cu titlul Pange lingua, cântat în Joia Sfântă şi în ziua de Corpus Domini în liturgia romană¹⁰. Strofa a treia recită: "În noaptea Cinei, / şezând la masă cu fraţii lui, / după ce a respectat pe deplin prescrierile legii..."¹¹.

Preotul schimbă pacea cu diaconul sau cu slujitorul asistent. Nu este prevăzut să părăsească prezbiteriul pentru a-i saluta pe credincioşii din navată. Aceştia îşi schimbă pacea numai cu aceia care sunt mai aproape. Rubrica distinge aceste două gesturi (adică al celebrantului şi al credincioşilor), ceea ce împiedică să existe o înţelegere ecleziologică greşită, care ar putea să provină dintr-o viziune pur orizontală.

Frângerea pâinii, care urmează, are un aspect practic şi unul simbolic. Din punct de vedere ritual, în multe cazuri celebrantul frânge Ostia mare, pe care el o consumă personal. Pe de altă parte, acest rit permite să se folosească şi o Ostie mai mare decât de obicei, care să fie frântă în bucăţi care să fie împărţite credincioşilor. O particulă din ea este inserată în potir în timp ce preotul spune în taină: "Această unire a trupului şi sângelui Domnului nostru Isus Cristos să ne fie nouă care le primim pentru viaţa cea veşnică".

Agnus Dei care însoţeşte această acţiune cere iertare şi se adresează lui Isus care este Mielul pascal, al cărui trup sacrificat a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor. Imaginea lui Isus ca Miel este reprezentată în mod extraordinar de o pală de altar din Catedrala "Sfântul Bavon a Gand", în care se vede un miel care stă în picioare pe altar, care îşi varsă sângele într-un potir¹². Agnus Dei face referinţă la cartea Apocalipsului, care proclamă demnitatea Mielului care a fost jertfit¹³ şi binecuvântarea celor care sunt invitaţi la ospăţul de nuntă al Mielului¹⁴. Vechimea lui Agnus Dei în Ritul Roman este aşa de mare încât mulţi cercetători consideră că papa Sergiu I (687-701) l-a introdus în Liturghie. A treia invocaţie de la Agnus Dei cere pacea pentru că preasfânta Euharistie este sacrament al păcii, deoarece este mijlocul prin care toţi cei care-l primesc sunt uniţi într-o legătură de unitate şi de pace¹⁵.

Preotul se roagă în taină o rugăciune pregătitoare personală pentru sfânta Împărtăşanie, dintre cele două care sunt propuse în Liturghier. În prima, el cere să fie eliberat de fărădelegile sale şi de toate relele, prin trupul şi sângele lui Cristos, şi cere harul de a rămâne în poruncile Domnului aşa încât nimic să nu-l poată despărţi vreodată de el. În a doua, preotul se roagă ca primirea trupului şi sângelui lui Cristos să nu aducă asupra lui o judecată de condamnare, ci dimpotrivă să reprezinte o apărare şi o îngrijire pentru suflet şi pentru trup. Împărtăşirea preotului, care precede întotdeauna pe cea a credincioşilor, se face sub cele două specii, pentru a completa acţiunea liturgică a Liturghiei. El se roagă ca trupul şi sângele lui Cristos să-l conducă la viaţa cea veşnică. În schimb, la purificarea vaselor sfinte, el se roagă în favoarea celor care s-au împărtăşit (deci, inclusiv el însuşi), pentru ca ceea ce au primit cu buzele să fie primit de o inimă curată şi pentru ca din simplu dar oferit în timp, Împărtăşania euharistică să devină un remediu care să dureze pentru viaţa cea veşnică. Ansamblul acestor cuvinte şi acţiuni revelează că aici a fost celebrată o mare taină: Celebrarea euharistică este un kairos - timp favorabil al Domnului - care a interceptat chronos-ul, adică timpul care este simplă succesiune de evenimente care se desfăşoară în jurul nostru. De aceea aici, în faţa lui Dumnezeu, tăcerea reprezintă în fond singurul răspuns personal potrivit care provine din partea cea mai intimă a fiinţei noastre pentru a exprima credinţa, reverenţa şi comuniunea de iubire cu acela pe care l-am primit.

Acest moment de tăcere ar trebui să fie păstrat cu atenţie. Ar trebui să dureze câteva minute şi nu câteva secunde, pentru a da un spaţiu de rugăciune definit în mod clar. În rugăciunea după Împărtăşanie, care prevede şi ea o pauză de tăcere după Oremus, mai ales dacă ea n-a fost respectată anterior, preotul conduce mulţumirea Bisericii şi se roagă pentru ca darul Împărtăşaniei, care a fost împărţită, să aducă rod în noi. Amin-ul cu care credincioşii răspund la această rugăciune încheie riturile Împărtăşaniei, care începuseră cu invitaţia preotului de a se face rugăciunea Pater noster.

Forma extraordinară

Preotul în riturile Împărtăşaniei din forma extraordinară (sau Liturghia sfântului Pius al V-lea) face gesturi mai complexe, care indică identitatea şi funcţia sacerdotală, ca pregătire pentru sfânta Împărtăşanie. Urmând aceeaşi ordine folosită pentru a expune riturile din forma obişnuită, să vedem acum forma extraordinară, începând de la introducerea la Pater noster până la încheierea rugăciunii de după Împărtăşanie. Se observă desigur diferenţe între cele două forme care compun Ritul Roman. De vreme ce Liturghierul tridentin prevede celebrări cu grade diferite de solemnitate, în aceste cazuri slujitorii asistenţi desfăşoară acţiuni care, în schimb, sunt făcute de preotul însuşi atunci când celebrează Liturghia joasă (nesolemnă). Preotul recită Pater noster singur şi slujitorul asistent răspunde: sed libera nos a malo. Libera quaesumus include mijlocirile tuturor sfinţilor şi, în afară de a o menţiona pe Fecioara Maria şi pe sfinţii Petru şi Paul, îl include şi pe sfântul Andrei, probabil ca semn de evlavie deosebită faţă de apostol.

Atunci când preotul se roagă pentru a dobândi pacea zilelor noastre¹⁶, face semnul crucii asupra lui însuşi cu patena şi o sărută pe marginea de sus, înainte de a o pune sub Ostie, în aşa fel încât să pregătească desfăşurarea frângerii pâinii. În explicaţia pe care o dă rugăciunilor şi ceremoniilor de la sfânta Liturghie, Guéranger oferă un comentariu care descrie scopul formulei Haec commixtio, care se spune în momentul când se inserează particula din Ostie în potir - comentariu care, în acelaşi timp, revelează tendinţa acestui autor spre alegorism:

"Preotul după aceea lasă să cadă particula pe care o avea în mână în interiorul potirului, amestecând astfel trupul şi sângele Domnului, spunând în acelaşi timp: Haec commixtio et consecratio Corporis et Sanguinis Domini nostri Iesu Christi fiat accipientibus nobis in vitam aeternam. Amen. Care este semnificaţia acestui rit? Ce este semnificat în amestecul particulei cu sângele care este în potir? Acest rit nu este dintre cele mai vechi, deşi are circa o mie de ani. Scopul său este de a arăta că, în momentul învierii Domnului nostru, sângele lui a fost unit din nou cu trupul său, curgând în venele lui ca înainte. N-ar fi fost suficient să se reunească numai sufletul lui cu trupul lui; trebuia să se întâmple acelaşi lucru pentru sângele lui, în aşa fel încât Domnul să fie integru şi complet. De aceea, Mântuitorul nostru, la înviere şi-a reluat sângele care fusese vărsat anterior pe Calvar, în Pretoriu şi în Grădina Măslinilor"¹⁷.

După Agnus Dei, sunt trei rugăciuni pe care preotul le spune înainte de sfânta Împărtăşanie, cu ochii îndreptaţi spre Ostia sacră şi al căror conţinut se regăseşte pe larg în riturile Împărtăşaniei din forma obişnuită. După aceea, ţinând Ostia, el spune formula Domine, non sum dignus de trei ori şi, în acelaşi timp, îşi bate pieptul. Atunci când purifică patena în potir înainte de a consuma preţiosul sânge, el citează psalmul 115: "Ce-i voi da Domnului pentru tot ce mi-a dat? Voi ridica potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului" şi adaugă: "Lăudând îl voi invoca pe Domnul şi voi fi mântuit de duşmanii mei"¹⁸. În timpul purificării potirului, după Quod ore sumpsimus, preotul se roagă ca să nu rămână în el nici o pată a relelor sale şi ca trupul şi sângele lui Cristos pe care le-a primit să transforme întreaga lui fiinţă.

Se vede că emfaza pusă pe caracterul sacerdotal şi pe acţiunile liturgice ale preotului în riturile Împărtăşaniei sunt extrem de încurajatoare. În timp ce nu ascund conştiinţa pe care o are preotul despre propria nevrednicie, subliniază totuşi demnitatea lui unică şi-i amintesc cum trebuie să lupte pentru a deveni curat şi sfânt asemenea lui Cristos. De aceea aceste rituri invită - şi invită în mod nemijlocit - preotul care săvârşeşte sacrificiul să intre într-o unire mai strânsă cu Isus Cristos, Mare Preot şi Victimă. În afară de asta, îi invită pe credincioşi să recunoască slujirea Preoţiei cu bucurie, al cărei mister este esenţial pentru Euharistie, ca "Izvor şi culme a vieţii şi a misiunii Bisericii"¹⁹. În aceste aspecte distincte ale aceleiaşi invitaţii, Biserica întrevede minunăţiile iubirii lui Dumnezeu, care s-a umilit pe sine însuşi pentru a împărtăşi omenitatea noastră; iubire care reînnoieşte invitaţia sa de fiecare dată când alianţa lui de iubire se face prezentă pe altar, când Cristos atrage existenţa noastră umană tot mai profund în viaţa sa înviată. Aşa cum mărturiseşte autorul Apocalipsului: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine"²⁰.

(După Zenit, 10 martie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1353.
² In 6.
³ In 6,33.
⁴ In 6,46-48.
⁵ In 6,57.
⁶ R. Guardini, Meditations Before Mass, tr. engl. E. Castendyk, Sophia Institute, Manchester (NH) 1993 (retip.), 174.
⁷ Ciprian de Cartagina, De Oratione dominica, 4-30, PL 3A, 91-113.
⁸ Ciprian de Cartagina, De Oratione dominica, 8.
⁹ J. Driscoll, What happens at Mass, Gracewing, Leominster 2005, 123.
¹⁰ În timpul mutării solemne a preasfântului sacrament din Joia Sfântă şi ca imn la Vesperele din ziua de Corpus Domini.
¹¹ "In supremae nocte caenae recumbens cum fratribus, observata lege plene...".
¹² J. Van Eyck, Adoraţia Mielului, amănunt de pe pala de altar, 1432, Catedrala "Sfântul Bavone", Gand, Belgia.
¹³ Ap 5,11-12.
¹⁴ Ap 19,7.9. Preotul face introducerea la Domine, non sum dignus, formulă bazată pe Mt 8,8 şi Lc 7,6-7 la care, în Liturghierul lui Paul al VI-lea, a fost adăugată imaginea sărbătorii Mielului.
¹⁵ "O, semn de unitate, o, legătură de caritate": Augustin de Hippona, In Joannis evangelium tractatus, 26, 13: PL 35, 1613; cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Sacrosanctum Concilium, nr. 47.
¹⁶ "Da propitius pacem in diebus nostris".
¹⁷ P. Guéranger, Explanation of the Prayers and Ceremonies of Holy Mass, tr. engl. L. Shepherd, Stanbrook Abbey, Worcestershire, 1885, 61.
¹⁸ "Laudans invocabo Dominum et ab inimicis meis salvus ero".
¹⁹ Benedict al XVI-lea, Sacramentum caritatis, nr. 3.
²⁰ Ap 3,19-20.

lecturi: 13.