Cum au relatat "vaticaniştii" moartea şi funeraliile lui Wojtyla

2000 de articole analizate, scrise de peste 650 de ziarişti prezenţi la faţa locului

de Jesús Colina

La cinci ani de la moartea şi de la funeraliile lui Ioan Paul al II-lea (aprilie 2005), o carte parcurge din nou etapele comunicative cele mai semnificative ale acelor momente, dând cont de modul în care ziariştii vaticanişti italieni au relatat ultimele momente de viaţă ale papei polonez.

Publicată de Libreria Editrice Vaticana, Moartea şi funeraliile lui Ioan Paul al II-lea în presa italiană, a fost scrisă după ce s-a asistat la marea mobilizare a oamenilor care proveneau din toată lumea. Scopul era acela de a înţelege motivele unui eveniment planetar cu totul neaşteptat până în acel moment, al doilea numai după tragedia de la 11 septembrie în termeni de atenţie mediatică.

E vorba fără îndoială de indiciile celei care a devenit după aceea devoţiunea populară cea mai extinsă din toate timpurile, faţă de unul din personajele care au făcut istoria ultimului secol. Deci, motivele pentru care astăzi oamenii aşteaptă cu nerăbdare beatificarea lui Ioan Paul al II-lea trebuie căutate tocmai în evenimentele din aprilie 2005, pornind de la neuitatul strigăt Sfânt imediat, când ceva s-a schimbat, sau mai bine zis s-a consolidat în raportul dintre Wojtyla şi poporul său.

Agenţia Zenit l-a intervievat pe autor, Giovanni Tridente, profesor de etică informativă şi legislaţia presei la Universitatea Pontificală "Sfânta Cruce".

Profesore, care sunt rezultatele cele mai interesante pe care cartea le transmite?

Tridente: Aş spune înainte de toate totalul articolelor analizate, care este de circa 2000 de unităţi subîmpărţite între cele mai importante 14 titluri italiene (Avvenire, Corriere della sera, Il Foglio, il Giornale, il Manifesto, Il Messaggero, Il Sole 24 Ore, Il Tempo, la Repubblica, La Stampa, Liberazione, Libero, L'Osservatore romano, l'Unitŕ). Cele două cotidiene care au dedicat mai multe articole şi au rezervat spaţiu mai mare diferitelor evenimente şi celebrări sunt La Repubblica şi Il Corriere della sera, care depăşesc 14% din materialul analizat.

Apoi este marea cantitate de autori care în toată perioada au semnat cel puţin un articol. E vorba de o armată de peste 650 de persoane dintre "vaticanişti" - majoritatea -, politicieni, ecleziastici şi exponenţi din lumea culturii. Între acestea este şi cea mai tânără autoare, Maria Vittoria din Viterbo, care la vârsta de numai 9 ani, la 14 aprilie 2005 publică pe prima pagină din Il Tempo scrisoarea adresată Pontifului răposat.

Pe planul strict redacţional, există 7% dintre reportaje realizate printre oameni, ca demonstraţie că ziaristul a fost în contact direct cu persoanele şi locurile de la eveniment, fără a pierde acele detalii cu siguranţă emoţionante, care putea fi asumate apoi de respectivele articole.

Un alt dat semnificativ este că 22% dintre texte vorbeşte despre papa şi despre Biserică într-o cheie complet pozitivă, ţesând într-un anumit sens "laudele" lor, în timp ce numai un procent infim de 2% prezintă imaginea pontifului sub o lumină negativă criticând în mod expres Biserica. E vorba de simple texte de background scrise de exemplu de opinatori dintr-o orientare ideologică determinată care n-au împărtăşit niciodată liniile şi particularităţile magisteriului papal.

Ce reflecţii se pot trage în privinţa comportamentului presei înregistrat în zilele acelea?

Tridente: Uimeşte fără umbră de îndoială capacitatea presei, cea aşa-numită "laică", de a se opri asupra temei suferinţei lui Ioan Paul al II-lea, detaliind graniţele a ceea ce s-a dovedit a fi o adevărată "evanghelie a durerii", pe care mass-media înseşi o recunosc ca atare.

Graţie şi atenţiei ziarelor şi televiziunilor, mărturia şi sclavia bolii papei Wojtyla n-au rămas literă moartă: au dat viaţă unui climat de propuneri bune, cu miile de persoane care după ce au ascultat şi au văzut ce se întâmpla, s-au simţit mânate de afecţiune, milă, compasiune şi solidaritate faţă de Sfântul Părinte.

În această linie, nu trebuie neglijată nici abilitatea şi voinţa ziarelor de a încadra mobilizarea maselor care invadau "Sfântul Petru" în contextul unui pelerinaj de credinţă. De fapt, nu puţine cronici au vorbit despre Biserică în mişcare, vie şi tânără!

Chiar şi aşa-numiţii "mari de pe pământ", delegaţia foarte mare a şefilor de stat, au rămas întunecaţi de enormitatea puterii adevărate a persoanelor, provenită din forţa iubirii lor, din curajul ideilor lor, al credinţei lor şi al speranţei sufletelor lor pe care presa n-a putut face altceva decât să le constate şi să le relanseze.

Apoi, cât priveşte funeraliile, uimeşte nu numai mulţimea, ci şi solemnitatea ritului, cu toate simbolurile sale, de la crucifix la cartea Evangheliilor. Sunt interesante în acest sens interpretările dat tocmai imaginii dureroase a cărţii evangheliei răsfoită de un vânt puternic, năvalnic, aşa cum năvalnică avea să fie "pentru Biserică şi pentru lume întregul pontificat abia încheiat".

Aşadar, cine a impus agenda mijloacelor mass-media?

Tridente: Putem afirma cu certitudine absolută că diferitele organe de presă n-au neglijat nici un amănunt din seria de evenimente şi celebrări din aprilie 2005, şi nu putea fi altfel, dată fiind popularitatea lui Wojtyla şi faptul că el n-a evitat niciodată mijloacele de comunicare, nici măcar atunci când puteau să-i fie nefavorabile, conştient că prin intermediul lor putea să ajungă direct la persoane.

Cel care a dictat agenda mijloacelor mass-media a fost fără îndoială Ioan Paul al II-lea, care cu mărturia sa - într-o societate care priveşte la succes, la frumuseţe şi la distracţie - a permis tuturor să reflecteze asupra valorii suferinţei şi a morţii. Prin intermediul ziarelor şi televiziunilor a reafirmat deci că durerea însăşi şi moartea însăşi, dacă sunt bine trăite, pot "chiar" să dobândească demnitate.

Un rol cheie l-au avut şi oamenii obişnuiţi, fiecare persoană care a venit la Roma încărcată cu istoria sa personală şi neliniştile sale spirituale. Mulţimea a fost protagonista neaşteptată care în timp ce se întreba cu privire la sensul existenţei şi onora măreţia omului Wojtyla a făcut ca mijloacele de comunicare să-şi pună noi întrebări şi să redea loc în ziare religiei, mărturiilor de credinţă, rugăciunilor, semnificaţiei Liturghiei...

Îmi place să spun că a fost vorba de o sărbătoare a comunicării, atât umană cât şi religioasă, ale cărei protagonişti au fost persoanele, începând de la Papa, cu mulţimea şi cu ziariştii, şi din care a ieşit beneficiată religia, simţul sacrului şi imaginea papalităţii.

Se poate spune că moartea şi funeraliile lui Ioan Paul al II-lea au fost cel mai important act de evanghelizare din viaţa Pontifului?

Tridente: Privind la cele întâmplate şi la ecoul pe care şi astăzi îl păstrează momentele acelea, de asemenea la exprimările tot mai crescânde de devoţiune populară, se poate afirma fără teamă de a greşi că moartea şi funeraliile papei polonez au fost rezultatul natural al mărturiei sale de viaţă şi au confirmat, dacă mai existau încă îndoieli, spiritul misionar de slujire adusă Bisericii şi dăruirea încrezătoare, totală şi filială Domnului a Slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea.

E vorba de imagini şi sentiment încă vii în sufletul milioanelor de indivizi din lume care "în ziua aceea era acolo", şi suntem singuri că, numai gândindu-se, inimile lor încă vibrează într-o tresăltare personală şi secretă.

(După Zenit, 31 martie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.