Ioan Paul al II-lea la cinci ani de la moarte

Un papă împotriva curentului

de Bernard Lecomte

Ne amintim de ultima imagine pe care Ioan Paul al II-lea a lăsat-o oamenilor din timpul său: aceea a unui bătrân bolnav, epuizat, incapabil să meargă, abia în măsură să vorbească. O imagine şocantă, aproape scandaloasă, dar destinată să transmită un mesaj puternic, împotriva curentului faţă de epoca noastră: măreţia omului este şi aceea a omului bolnav, suferind sau infirm. Tulburătoare, aproape impudice, ultimele apariţii ale celui care fusese un timp supranumit "sportivul lui Dumnezeu" au hrănit amintirea contrastată a unui personaj neobişnuit şi a unui papă excepţional.

Excepţional, înainte de toate, prin itinerarul său personal. În timp ce toţi predecesorii lui erau italieni, provenind din familii numeroase, şi-şi formaseră vocaţia lor încă din seminarul mic, Karol Wojtyla era polonez, a pierdut toată familia sa şi a avut o "vocaţie adultă": major fiind, pasionat de teatru, acest om crede încă să devină un actor profesionist! Numai la moartea tatălui el alege, în septembrie 1942, preoţia. După cincisprezece ani, nevoia de a reconstrui Biserica în ţara sa după un război teribil determină episcopatul polonez să facă din el, la 38 de ani, unul dintre cei mai tineri episcopi din timpul său.

Apoi, excepţional prin longevitatea sa. Din 262 de papi, numai Pius al IX-lea (1846-1878) a domnit mai mult decât el, dacă se exclude, conform tradiţiei, apostolul Petru în persoană. Dincolo de simplul primat, e suficient de amintit că acest papă a avut ca interlocutori cinci preşedinţi succesivi ai Statelor Unite şi şase lideri ruşi istorici! Între alegerea şi dispariţia lui Ioan Paul al II-lea, Biserica Catolică a trebuit să înfrunte descreştinarea accelerată a Europei, o mare mutare a credinţei spre sudul planetei, concurenţa crescândă a sectelor, trezirea integralismelor religioase şi refuzarea generală a oricărui magisteriu, mai ales moral, în societăţile noastre ale bunăstării.

Deci Ioan Paul al II-lea a condus Biserica între mari schimbări, uneori înspăimântătoare, timp de peste douăzeci şi şase de ani: prăbuşirea comunismului, Europa lărgită la douăzeci şi cinci de ţări, globalizarea, intensificarea terorismului, ridicarea islamismului, progresele bioeticii, şi aşa mai departe. Atâtea schimbări inimaginabile în acea zi de 16 octombrie 1978, când membrii colegiului de cardinali, tulburaţi de moartea neaşteptată a lui Albino Luciani după treizeci şi trei de zile de domnie, l-au ales ca papă pe Karol Wojtyla, de 58 de ani, un polonez aproape necunoscut cu un mers sportiv şi în acelaşi timp ordonat. Primul său mesaj, rostit în ziua începutului solemn al magisteriului său, avea să dea tonul acelui pontificat care se năştea a cărui intensitate nimeni nu şi-o putea imagina: "Nu vă fie frică!".

În sfârşit, Ioan Paul al II-lea a fost excepţional prin ceea ce a spus şi ceea ce a făcut. Începând de la ceea ce va rămâne în toate manualele de istorie: rolul lui în prăbuşirea sistemului comunist din estul Europei. Dacă un eveniment de o asemenea însemnătate are desigur multiple cauze, nimeni nu pune la îndoială rolul fundamental desfăşurat de "papa slavul". E suficient să amintim vizita extraordinară a arhiepiscopului emerit de Cracovia în ţara sa natală, în iunie 1979, călătorie care rămâne, pentru mulţi istorici, prima breşă deschisă în "cortina de fier", şi care a conferit o dimensiune inedită, după un an, revoltei muncitoreşti pe ţărmurile Mării Baltice. Cine altcineva avea să susţină aşa de activ sindicatul Solidarnosc şi, mai mult încă, pe toţi dizidenţii şi pe ceilalţi apărători ai drepturilor omului în ţările din Est? "Acest papă este un dar al lui Dumnezeu", a spus atunci la BBC scriitorul Aleksandr Solgenitsin.

În timpul "destinderii" între Est şi Vest, şi în timp ce marxism-leninismul continua să se răspândească (în Laos, în Mozambic, în Afganistan), numai un papă venit din Polonia putea îndrăzni să afirme că în viaţa acestor ţări comunismul era o "paranteză" şi că împărţirea Europei în două era un "accident" al istoriei. Desigur, Ioan Paul al II-lea nu era un conducător militar şi nici nu era un om politic, şi cu atât mai puţin un cruciat al anticomunismului. Armele lui au fost cuvintele: în orice ocazie, acest papă umanist şi poliglot predica drepturile omului, libertatea religioasă, demnitatea umană, dreptul la adevăr. Toate aceste valori deosebit de subversive în ţările "socialismului real", dar şi în alte tipuri de dictatură, ca în Haiti, în Filipine, în Paraguay. Ioan Paul al II-lea subliniază în enciclica Centesimus annus (1991) că liberalismul ar putea fi şi el condamnat dacă ar comite aceeaşi greşeală a socialismului: să uite primatul omului.

Însă memoria colectivă, pe acest plan, nu-şi va aminti numai acţiunea lui îndârjită în favoarea drepturilor omului. Papa polonez, care n-a uitat niciodată trecutul său personal, a fost şi apărătorul pasionat al acelei comunităţi naturale care este naţiunea: "Drepturile omului nu pot fi respectate acolo unde drepturile naţiunii sunt batjocorite", a amintit el într-o zi la Naţiunile Unite. A fost şi un apărător îndârjit al păcii: de la acţiunea sa personală în controversa pe canalul Beagle, care pusese faţă în faţă din punct de vedere militar Chile şi Argentina în anul 1979, până la tentativele lui disperate pentru a împiedica intervenţia militară americană în Irak în anul 2003, Ioan Paul al II-lea nu a încetat niciodată să explice că "războiul este întotdeauna o înfrângere a umanităţii".

La graniţa dintre politic şi religios, amintirea lui Ioan Paul al II-lea va rămâne strâns legată de apropierea extraordinară de lumea ebraică. Nici un papă nu făcuse atâtea eforturi pentru a risipi ura, neîncrederea sau dispreţul care au caracterizat aşa de des, în aceşti două mii de ani, relaţiile dintre evrei şi creştini. De la vizita lui la templul major din Roma în anul 1986 - unde i-a definit pe evrei "fraţi mai mari" - la instaurarea de relaţii diplomatice normale între Sfântul Scaun şi Israel în 1993-1994, Ioan Paul al II-lea a schimbat, în acest domeniu, cursul istoriei. Desigur, nu a risipit neîncrederea pe care mulţi evrei o aveau faţă de catolici, aşa cum s-a văzut în cursul "problemelor" care au presărat pontificatul său, de la construirea unui convent carmelit al Auschwitz la strângerea de mână cu Kurt Waldheim, trecând prin numirea monseniorului Lustiger în fruntea arhidiecezei de Paris. Dar în drumul inedit de "căinţă" pe care l-a impus Bisericii în zorii celui de-al treilea mileniu, iertarea cerută de Ioan Paul al II-lea evreilor în numele creştinilor de ieri şi de astăzi a constituit o cotitură în relaţiile dintre cele două confesiuni. Dacă ar fi să rămână mâine o singură imagine a acestui papă, ar fi cu siguranţă aceea a bătrânului pontif cu mâna deja tremurândă care depune o rugăciune într-o crăpătură din Zidul Plângerii, la Ierusalim, în timpul "marelui jubileu" al anului 2000.

Amintirea se evaporă în timp. La cinci ani de la moartea lui Ioan Paul al II-lea, mass-media tind să contrapună imaginea lui la aceea a succesorului său. Înseamnă a uita că Ioan Paul al II-lea a fost, pe planul moralei, un papă legat de tradiţia Bisericii şi că a apărat cu pasiune convingerile sale în materie familiară şi sexuală. Inamovibil în faţa multiformei puneri în discuţie a valorilor familiare tradiţionale, mai ales în faţa căsătoriei homosexuale, şi susţinător al castităţii şi al fidelităţii în faţa răspândirii virusului sida, şi totuşi acest papă a fost primul care a celebrat frumuseţea actului sexual trăit ca un dar absolut al unui bărbat făcut unei femei (şi viceversa), condamnând în acelaşi timp tot ceea ce alterează caracterul absolut al acestui dar. Acesta este idealul de viaţă propus de Ioan Paul al II-lea.

Ceea ce a accentuat neînţelegerea dintre Ioan Paul al II-lea şi societăţile occidentale cu privire la contracepţie a fost amalgamul pe care adesea mass-media l-au făcut poziţia lui incontestabilă, fără rezerve şi fără compromisuri, cu privire la avort. De câte ori Ioan Paul al II-lea a condamnat, uneori cu rară violenţă verbală, ca la Kielce în anul 1991, eliminarea "copiilor care urmează să se nască"! După cincisprezece ani de pontificat, Ioan Paul al II-lea chiar a făcut din denunţarea "culturii morţii" o temă centrală a învăţăturii sale, apărând în cartea sa Să trecem pragul speranţei "dreptul de a se naşte şi cel de a muri de moarte naturală". În acelaşi timp, nu fără logică, Ioan Paul al II-lea a făcut ca Biserica să iasă din ambiguităţile sale trecute, condamnând definitiv pedeapsa cu moartea.

Ioan Paul al II-lea nu poate fi clasificat. Acest papă capabil de gesturi surprinzător de îndrăzneţe - ca acela de a invita toate religiile din lume la Assisi, în anul 1986, împotriva părerii câtorva dintre cardinalii săi - nu a ascuns niciodată preferinţa sa pentru păstrarea tradiţiilor sacramentale şi liturgice. Entuziasmat de dezbaterile la care a luat parte la Conciliul Vatican II, când era încă un tânăr episcop, Ioan Paul al II-lea nu a forţat "actualizarea" îndrăgită de depărtatul său predecesor Ioan al XXIII-lea. Astfel, în domeniul hirotonirii bărbaţilor căsătoriţi şi al divorţaţilor recăsătoriţi, a ales să rămână fidel disciplinei Bisericii. Aşa cum a apărat mereu tradiţii antice - de la spovada individuală la recitarea Rozariului - care făceau parte din cotidianitatea credincioşilor în perioada tinereţii lui. În acelaşi mod a dezvoltat cultul sfintei Fecioare Maria - a vizitat foarte multe sanctuare mariane din lume - şi pe cel al sfinţilor: oare nu a beatificat peste 1.300 de persoane şi a canonizat aproape 500 de fericiţi, mai mulţi decât oricare alt pontif înainte de el? În ziua în care i s-a reproşat această inflaţie hagiografică, acest papă cu mare simţ al umorului a răspuns: "Adresaţi-vă Duhului Sfânt!".

În sfârşit, despre Ioan Paul al II-lea se va păstra amintirea alipirii lui de "responsabilitatea principală" a episcopului de Roma: unitatea Bisericii. Dincolo de câteva măsuri energice faţă de Societatea lui Isus din anumite centre universitare americane, faţă de "teologia eliberării" sau faţă de epigonii monseniorului Lefebvre, Ioan Paul al II-lea s-a angajat mai ales să "recentreze" o Biserică zdruncinată, la sfârşitul anilor şaptezeci, între o aripă progresistă care flirta cu marxismul şi o aripă conservatoare ispitită de integralism. După un sfert de secol, noţiunile de "creştini de stânga" şi "creştini de dreapta" aproape că au dispărut. Biserica, în bună parte graţie lui, a depăşit vechile diviziuni înăsprite de punerea în practică a Conciliului Vatican II şi de impactul social al anului 1968. Neîncrederea viscerală a lui Ioan Paul al II-lea faţă de ideologii l-a repus pe om în centrul a toate: "Omul este calea Bisericii" a repetat el de sute de ori.

În sfârşit, două imagini ilustrează şi completează această evocare prea rapidă. Prima este cea a enormelor adunări la Liturghiile pe care Ioan Paul al II-lea le-a celebrat în cele patru colţuri ale pământului: în decursul celor 250 de călătorii ale lui (dintre care peste 100 în afara Italiei), cel care s-a definit "păstor universal" nu s-a mulţumit să internaţionalizeze Curia, ci a şi "globalizat" o Biserică Catolică ce rămăsese, până în acel moment, foarte "romană". A doua imagine este cea a mulţimilor imense de tineri adunate în timpul Zilei Mondiale a Tineretului pe care papa a convocat-o, în general la fiecare doi ani, începând din anul 1985. Câte milioane de adolescenţi şi de tineri părinţi s-au adunat la Czestochowa, Paris, Roma şi Toronto pentru a-l asculta pe cel mai exigent, pe cel mai puţin demagog dintre toţi gânditorii epocii?

Această extraordinară şi emoţionantă complicitate între bătrânul papă şi tinerii din lume, împotriva curentului faţă de toate stereotipurile mediatice din epoca noastră, va rămâne, fără îndoială, cel mai frumos mister al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. Şi garanţia perpetuării sale în viitorul care, la cinci ani de la moartea sa, nu face decât să înceapă.

(După L'Osservatore romano, 29-30 martie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.