Reflecţii pentru Anul Sfintei Preoţii

Credinţa mamei

de Eliana Versace

"Nu ştiu de ce, atunci când citesc o biografie (a lui Leonardo, a lui Goethe sau a sfintei Tereza de Avila) mă întreb mereu un lucru: cine era mama lor, ce persoană era, ce cuvinte spunea, cât de profunde erau tăcerile ei?". Aşa se exprima Jean Guitton în introducerea la Dialoguri cu Paul al VI-lea, conversaţii şi amintiri cu caracter confidenţial, adunate de filozoful francez în decursul anilor şi publicate în anul 1967.

În cadrul unei întâlniri de studii organizată la Modena pentru a aminti figura lui Ermanno Gorrieri, câţiva istorici italieni cunoscuţi au exprimat o consideraţie asemănătoare cu aceea destăinuită de Guitton, solicitându-i prin urmare pe cercetători să nu neglijeze, ci, dimpotrivă, să aprofundeze în studiile lor biografice raportul care-i leagă pe oamenii de credinţă de mamele lor. Pornind de la o idee care poate fi împărtăşită şi bine motivată, se afirma de fapt că credinţa, în decursul secolelor a fost transmisă aproape întotdeauna pe cale feminină, aşadar tocmai în acea legătură specială şi primară care se stabileşte între orice om şi mama sa ar trebui să se găsească vlăstarele celei mai intime spiritualităţi a fiecăruia.

O astfel de cercetare, care poate avea o valenţă istoriografică utilă şi fericită în reconstruirea evenimentelor biografie ale persoanelor publice, asumă o semnificaţie mai profundă şi de care aproape că nu se poate face abstracţie, dacă se doreşte cercetarea apariţiei şi formării unei vocaţii religioase. În acest An al Sfintei Preoţii, declarat de Benedict al XVI-lea în amintirea parohului de Ars, numeroase texte, articole şi cărţi au repropus tocmai figura umilă a parohului francez. În lumina observaţiilor precedente am putea deci să ne întrebăm: în ce context familiar s-a format credinţa lui? Şi, de asemenea - mergând mai în profunzime pentru a încerca să răspundem la acele întrebări care de obicei rămân fără răspuns în biografiile tradiţionale - cine era mama parohului de Ars?

Ioan Maria Vianney ne vorbeşte în mod indirect despre ea atunci când, adresându-se enoriaşilor săi constata - cu obişnuitele cuvinte simple care au făcut mare slujirea lui - că "virtutea trece din inima mamei în inima copiilor". Despre mama lui, Maria Beluse, soţie a ţăranului Matei Vianney, ştim puţine. Abatele Alfred Monnin, principalul biograf al parohului de Ars, în scrierile sale ne-a lăsat o imagine foarte simbolică a acestei femei necunoscute prezentându-ne-o - cu o evidentă intenţie pedagogică - alăturată de soţ într-o asemănare îndrăzneaţă cu sfânta Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. Scria Monnin că, "asemenea lui Zaharia şi Elisabeta", soţii Vianney, "doi drepţi în faţa Domnului", mergeau cu fidelitate şi fără pată pe căile lui. Aşa încât "au avut binecuvântarea patriarhilor şi, în zece ani, cerul le-a dat lor o coroană de şase copilaşi".

În Italia îi este dedicat doamnei Vianney capitolul unui mic volum, Mame de sfinţi, care aproape că nu mai poate fi găsit, publicat exact în urmă cu optzeci de ani de Uniunea Femeilor Catolice Italiene şi scris, cu un stil devoţional şi o proză edificatoare cu scop didactic clar, de Albina Henrion.

Printre portretele de femei care i-au condus pe copii la credinţă, însoţindu-i spre o vocaţie religioasă care avea să fie până la urmă glorificată de sfinţenie, în afară de exemplul principal şi strălucitor al lui Monica şi Augustin, cu care începea cartea, găsim deci diferite pagini dedicate evlavioasei ţărănci franceze Maria Vianney. Ştim că al patrulea copil al ei, botezat chiar în ziua naşterii, la 8 mai 1786, în mica bisericuţă din Dardilly a fost încredinţat de mama, deja cu alegerea pioasă a numelui, ocrotirii comune a sfântului Ioan Botezătorul şi a Fecioarei Maria. De la mama, micuţul, deşi a rămas aproape complet analfabet până la vârsta de 17 ani, a învăţat, aproape respirând-o în viaţa de familie, acea obişnuinţă cu rugăciunea asiduă şi cotidiană care va fi forţă şi întărire în toată viaţa lui. "După Dumnezeu - va spune parohul de Ars, oprindu-se asupra darului rugăciunii - el este opera mamei mele". Deoarece copiii - adăuga el cu înţelepciune - "fac cu plăcere ceea ce văd că se face". Şi atunci, regândindu-ne la extraordinara virtute a carităţii, la iubirea îmbătătoare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele care l-a animat pe sfântul paroh în fiecare moment al misiunii sale sacerdotale, nu uimeşte să descoperim că în casa soţilor Vianney, încă înainte de naşterea lui Ioan Maria, au găsit adesea primire şi adăpost, în lunile reci de iarnă, numeroşi săraci şi nevoiaşi, găzduiţi în podul modestei locuinţe, asistaţi de doamna Vianney şi invitaţi la aceeaşi masă a familiei. Este prezentat că şi Benedict Labre, sfântul "vagabond al lui Dumnezeu" care, peregrinând, predica Evanghelia în sărăcie absolută, a trecut pe la casa Vianney. Şi, "oriunde trec sfinţii - avea să spună într-o zi parohul de Ars - Dumnezeu trece împreună cu ei".

Înfruntând multiple dificultăţi şi depăşind scepticismul iniţial al soţului, doamna Vianney l-a încurajat pe fiu în formarea alegerii lui sacerdotale, obţinând în sfârşit consimţământul soţului pentru ca băiatul, trimis în apropiata localitate Ecully, să poată primi de la abatele Bailey instruirea necesară, pe care familia umilă nu a putut să i-o ofere. La exemplul mamei - decedată în februarie 1811 - care nu a ajuns să asiste la hirotonirea fiului, Ioan Maria Vianney va recurge adesea în exercitarea neobosită şi caritabilă a slujirii sale şi "regândindu-se la mama lui - se relatează - plângea de duioşie".

Diferite aspecte de asemănare cu viaţa parohului de Ars are biografia lui Pius al X-lea, evlavios intim faţă de parohul francez, care a voit şi beatificarea lui. Papa Sarto, care, tânăr fiind, a fost şi el un simplu paroh în micul târg Salzano din provincia Veneto, l-a ridicat pe Ioan Maria Vianney la gloria altarelor la 8 ianuarie 1905, în bazilica "Sfântul Petru", recunoscându-l, cel dintâi, ca model şi referinţă pentru preoţi.

De la mama lui, Margherita Sanson, acel papă, Giuseppe Sarto, nu moştenise numai o impresionantă asemănare fizică. Margherita, o croitoare autodidactă de la ţară, avea să-i transmită fiului, viitorul sfânt Pius al X-lea, şi o educaţie spirituală intensă. Şi Giovanni Sarto în vârstă de patruzeci de ani, tatăl pontifului, care se căsătorise cu soţia - mai tânără decât el cu peste douăzeci de ani - la o vârstă care odinioară era considerată matură, i-a primit pe cei unsprezece copii ai săi - ultimul a venit când bărbatul avea circa şaizeci de ani - consimţind la misterioasele şi providenţialele planuri divine.

Îşi va aminti un prieten al familiei: "Ziua se termina cu rugăciunea şi cercetarea cugetului în familie; fiecare îşi mărturisea greşelile sale şi cerea iertare de la cel pe care l-a ofensat; obicei admirabil care exista în familia Sarto, ca în familiile primare ale creştinismului" - adăugând - "de aceea oare trebuie să ne uimim că un suflet sfânt a ieşit de acolo?". Cu sacrificiu enorm, după moartea soţului, Margherita a luat asupra ei familia numeroasă, care trăia într-o situaţie de extremă lipsă economică, reluându-şi vechea muncă de croitoare. Cu toate acestea, Margherita Sanson Sarto împreună cu copiii săi "dimineaţa era în picioare la ora cinci, făcea rugăciuni lungi, asista la sfânta Liturghie, se împărtăşea, recita oficiul Fecioarei, citea în genunchi un capitol din Noul Testament". Vocaţia sacerdotală a fiului a fost aşadar primită de femeie ca un har pe care Domnul cu generozitate l-a acordat ca răspuns la rugăciunile ei. Margheritei i-a fost dat şi timpul şi bucuria de a vedea pe al doilea copil al ei slujind Biserica în misiunea de episcop de Mantova şi apoi în misiunea de patriarh de Veneţia. Un veche anecdotă - transmisă de vechii locuitori din Riese, satul natal al viitorului papă, şi pe care poate că merită s-o amintim pentru că ne explică acea spiritualitate simplă şi trăită în mod concret cu care s-a hrănit Giuseppe Sarto - povesteşte că atunci când fiul ei, abia numit episcop de Mantova, a mers s-o viziteze pe bătrâna mamă bolnavă şi să-i mulţumească, Margherita, după ce a sărutat inelul episcopal i-a arătat verigheta de la căsătorie exclamând: "Este foarte frumos inelul tău, Giuseppe; dar tu nu l-ai fi avut dacă n-aş fi avut eu verigheta aceasta". Căsătoria tardivă, şi providenţială, a lui Giovanni Sarto cu tânăra lui soţie, trăită cu o credinţă de neclintit şi aproape biblică, între trude şi lipsuri, avea să dăruiască de fapt Bisericii un pontif şi un sfânt. Însă Margherita Sanson nu putea să ştie acest lucru. "Mama unui papă nu a ştiut niciodată că este" - va afirma, mulţi ani după aceea, Paul al VI-lea gândindu-se la mama, bresciana Giuditta Alghisi, cu expresii de mare duioşie - "însă fiul ştie asta. Şi suferă că nu poate să-i exprime recunoştinţa sa, că nu poate să îngenuncheze în faţa ei, pentru a primi o binecuvântare". Răspunzând curiozităţii lui Guitton, papa Montini admitea o datorie de recunoştinţă imposibil de restituit faţă de mama lui. "Cred că datorez mult din ceea ce sunt mamei mele, modului ei de a gândi şi de a simţi". De asemenea, într-un alt colocviu povestea: "Mamei mele îi datorez simţul reculegerii, al vieţii interioare, al meditaţiei care este rugăciune, al rugăciunii care este meditaţie. Toată viaţa ei a fost un dar". Şi continua, amintindu-i pe părinţi, indispensabili unul altuia, că au murit amândoi în anul 1943, la puţine luni distanţă: "Iubirii tatălui meu şi a mamei mele, unirii lor le datorez iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni". Nu uimeşte deci că a fost un papă, şi tocmai Paul al VI-lea, în ultima sa enciclică - atât de contestata Humanae vitae - cel care a găsit cuvintele cele mai frumoase şi adevărate pentru a vorbi despre iubirea dintre bărbat şi femeie, despre acea "iubire totală" care uneşte în manieră exclusivă soţul şi soţia şi care este realmente "o formă cu totul specială de prietenie personală", o iubire "pe deplin umană", deci în acelaşi timp "sensibilă şi spirituală".

Şi, în sfârşit, tot un dialog al lui Paul al VI-lea ne oferă un prim, esenţial răspuns la întrebările care au provocat aceste răspunsuri: "Noi - ne este spus - trăim cu toţii mai mult sau mai puţin (admitea asta şi Renan) din ceea ce o femeie ne-a învăţat în dimensiunea sublimului. Şi fiii simt asta mai mult decât fiicele, din cauza diversităţii naturilor. Şi fiii preoţi încă şi mai puternic, pentru că sunt destinaţi singurătăţii". Însă, în lumina experienţelor semnificative amintite aici, chiar şi în cea mai intimă şi insondabilă formare a unei vocaţii sacerdotale - şi în orice altă misiune pe care oricine, laic sau călugăr - este chemat de Voinţa divină s-o împlinească, în slujba lui Cristos şi a Bisericii sale - putem vedea ecoul cuvintelor lui Isus, prezentate de Ioan, care răsună în sufletul nostru ca o nepieritoare şi rodnică promisiune de fidelitate: "Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduce rod, iar rodul vostru să rămână" (In 15,16).

(După L'Osservatore Romano, 28 februarie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.