Staţiune de Postul Mare prezidată de Sfântul Părinte în bazilica "Sfânta Sabina" de pe Aventino

În Miercurea Cenuşii, ziua de început al Postului Mare, a avut loc o adunare de rugăciune în forma "Staţiunilor" romane, prezidată de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. La ora 16.30, în biserica "Sfântul Anselm" de pe Aventino, s-a ţinut un moment de rugăciune după care a urmat procesiunea penitenţială către bazilica "Sfânta Sabina". La procesiune au luat parte cardinali, arhiepiscopi, episcopi, călugării benedictini de la "Sfântul Anselm", părinţii dominicani de la "Sfânta Sabina" şi câţiva credincioşi. La sfârşitul procesiunii, în bazilica "Sfânta Sabina", Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat celebrarea euharistică împreună cu ritul de binecuvântare şi de impunere a cenuşii. Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o după proclamarea sfintei Evanghelii.

* * *

"Tu iubeşti toate creaturile tale, Doamne,
şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai creat;
tu uiţi păcatele celor care se întorc şi îi ierţi,
pentru că tu eşti Domnul Dumnezeul nostru" (Antifona de la intrare).

Veneraţi fraţi întru episcopat,
Iubiţi fraţi şi surori!

Cu această invocaţie emoţionantă, luată din Cartea Înţelepciunii (cf. 11,23-26), liturgia introduce la celebrarea euharistică din Miercurea Cenuşii. Sunt cuvinte care, într-un fel, deschid întregul itinerar al Postului Mare, punând la baza lui atotputernicia de iubire a lui Dumnezeu, domnia lui absolută asupra oricărei creaturi, care se traduce în indulgenţă infinită, animată de voinţa constantă şi universală de viaţă. De fapt, a ierta pe cineva înseamnă a-i spune: nu vreau ca tu să mori, ci ca tu să trăieşti; vreau mereu şi numai binele tău.

Această certitudine absolută l-a susţinut pe Isus în timpul celor patruzeci de zile petrecute în deşertul Iudeii, după botezul primit de la Ioan în Iordan. Acel lung timp de tăcere şi de post a fost pentru el o abandonare completă în voinţa Tatălui şi în planul său de iubire; a fost el însuşi un "botez", adică o "scufundare" în voinţa sa, şi în acest sens o anticipare a Pătimirii şi a Crucii. A intra în deşert şi a rămâne acolo îndelung, singur, însemna a se expune în mod voluntar asalturilor duşmanului, ispititorul care l-a făcut pe Adam să cadă şi prin invidia căruia moartea a intrat în lume (cf. Înţ 2,24); însemna a angaja bătălia cu el în câmp deschis, a-l sfida fără alte arme decât încrederea nemărginită în iubirea atotputernică a Tatălui. Îmi este suficientă iubirea ta, mă hrănesc cu voinţa ta (cf. In 4,34): această convingere sălăşluia în mintea şi în inima lui Isus în timpul acelei "părezimi" a lui. Nu a fost un act de orgoliu, o acţiune titanică, ci o alegere de umilinţă, coerentă cu Întruparea şi botezul în Iordan, în aceeaşi linie de ascultare faţă de iubirea îndurătoare a Tatălui, care "atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut" (In 3,16).

Toate acestea Domnul Isus le-a făcut pentru noi. A făcut asta pentru a ne mântui şi în acelaşi timp pentru a ne arăta calea ca să-l urmăm. De fapt, mântuirea este dar, este har al lui Dumnezeu, însă pentru a avea efect în existenţa mea cere asentimentul meu, o primire demonstrată în fapte, adică în voinţa de a trăi asemenea lui Isus, de a merge în urma lui. A-l urma pe Isus în deşertul părezimal este aşadar condiţie necesară pentru a participa la Paştele său, la "exodul" său. Adam a fost alungat din paradisul pământesc, simbol al comuniunii cu Dumnezeu; acum, pentru a ne întoarce la această comuniune, deci la viaţa adevărată, viaţa veşnică, trebuie străbătut deşertul, încercarea credinţei. Nu singuri, ci cu Isus! El - ca întotdeauna - ne-a precedat şi deja a învins în lupta împotriva spiritului răului. Iată sensul Postului Mare, timp liturgic care în fiecare an ne invită să reînnoim alegerea de a-l urma pe Cristos pe calea umilinţei pentru a participa la victoria lui asupra păcatului şi asupra morţii.

În această perspectivă se înţelege şi semnul penitenţial al cenuşii, care este impusă pe capul celor care încep cu bunăvoinţă itinerarul Postului Mare. Este esenţialmente un gest de umilinţă, care înseamnă: mă recunosc ceea ce sunt, o creatură fragilă, făcută din pământ şi destinată pământului, dar făcută şi după imaginea lui Dumnezeu şi destinată Lui. Praf, da, dar iubit, plăsmuit de iubirea lui, animat de suflul lui vital, capabil să recunoască glasul lui şi să-i răspundă; liber şi, pentru asta, capabil şi să nu asculte de El, cedând ispitei orgoliului şi autosuficienţei. Iată păcatul, boala mortală intrată foarte repede ca să polueze pământul binecuvântat care este fiinţa umană. Creat după imaginea celui sfânt şi a celui drept, omul a pierdut propria nevinovăţie şi acum poate să redevină drept numai graţie dreptăţii lui Dumnezeu, dreptatea iubirii care - aşa cum scrie sfântul Paul - "s-a arătat prin credinţa în Cristos" (Rom 3,22). Din aceste cuvinte ale Apostolului am luat ideea pentru Mesajul meu, adresat tuturor credincioşilor cu ocazia acestui Post Mare: o reflecţie asupra temei dreptăţii în lumina Sfintelor Scripturi şi a împlinirii lor în Cristos.

Şi în lecturile biblice din Miercurea Cenuşii este foarte prezentă tema dreptăţii. Înainte de toate, pagina din profetul Ioel şi Psalmul responsorial - Miserere - formează un diptic penitenţial, care scoate în evidenţă faptul că la originea oricărei nedreptăţi materiale şi sociale este ceea ce Biblia numeşte "fărădelege", adică păcatul, care constă în mod fundamental într-o neascultare faţă de Dumnezeu, adică o lipsă de iubire. "Da - mărturiseşte psalmistul - recunosc fărădelegea mea, / şi păcatul meu stă pururi înaintea mea. / Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit / şi ce-i rău înaintea ta am făcut" (Ps 50/51,5-6). Primul act de dreptate este aşadar a recunoaşte propria fărădelege, şi a recunoaşte că aceasta este înrădăcinată în "inimă", în însuşi centrul persoanei umane. "Posturile", "plângerile", "tristeţile" (cf. Ioel 2,12) şi orice expresie penitenţială au valoare în ochii lui Dumnezeu numai dacă sunt semn al unor inimi sincer căite. Şi Evanghelia, luată din "predica de pe munte", insistă asupra exigenţei de a practica propria "dreptate" - pomana, rugăciunea, postul - nu în faţa oamenilor, ci numai în faţa ochilor lui Dumnezeu, care "vede în ascuns" (cf. Mt 6,1-6.16-18). Adevărata "răsplată" nu este admiraţia altora, ci prietenia cu Dumnezeu şi harul care rezultă din ea, un har care dăruieşte pace şi forţă de a face binele, de a iubi chiar şi pe cel care nu merită, de a ierta pe cel care ne-a ofensat.

A doua lectură, apelul lui Paul de a ne lăsa împăcaţi cu Dumnezeu (cf. 2Cor 5,20), conţine unul din celebrele paradoxuri pauline, care conduce toată reflecţia despre dreptate la misterul lui Cristos. Scrie sfântul Paul: "Pe cel care nu a cunoscut păcatul - adică pe Fiul său făcut om - Dumnezeu l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el" (2Cor 5,21). În inima lui Cristos, adică în centrul Persoanei sale divino-umane, s-a jucat în termeni decisivi şi definitivi toată drama libertăţii. Dumnezeu a dus la consecinţele extreme propriul plan de mântuire, rămânând fidel faţă de iubirea sa chiar şi cu preţul de a-l da pe Fiul unul-născut la moarte, şi încă la moartea pe cruce. Aşa cum am scris în Mesajul de Postul Mare, "aici se dezvăluie dreptatea divină, profund diferită de cea umană... Graţie acţiunii lui Cristos, noi putem intra în dreptatea "mai mare", care este cea a iubirii (cf. Rom 13,8-10)".

Iubiţi fraţi şi surori, Postul Mare lărgeşte orizontul nostru, ne orientează spre viaţa veşnică. Pe acest pământ suntem în pelerinaj, "nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină" spune Scrisoarea către Evrei (Ev 13,14). Postul Mare ne face să înţelegem relativitatea bunurilor de pe acest pământ şi astfel ne face capabili la renunţările necesare, liberi pentru a face binele. Să deschidem pământul la lumina cerului, la prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 35.