O antologie de scrieri ale lui Giovanni Battista Montini

Îi revine preotului să se mişte, nu poporului

"Iubiţi preoţi. Culegere antologică" este titlul volumului care adună scrierile despre preoţie ale lui Giovanni Battista Montini. Volumul, îngrijit de părintele Leonardo Sapienza, a fost publicat pentru prima dată în anul 2001 şi a fost retipărit din iniţiativa ambasadorului Italiei pe lângă Sfântul Scaun, Antonio Zanardi Landi, cu ocazia Anului Sfintei Preoţii şi concomitent cu vizita lui Benedict al XVI-lea la Brescia şi Concesio (8 noiembrie 2009). Culegerea începe cu o scriere - pe care o publicăm aici - luată din prefaţa pe care în anul 1954 pro-secretarul de stat Montini, cu puţin înainte de numirea lui ca arhiepiscop de Milano, a dedicat-o volumului Monseniorului Pierre Veuillot, "Notre sacerdoce. Documents pontificaux de Pie X ŕ nos jours", publicat în acel an la Paris.

Din Vatican, 23 august 1954.

Literatura s-a distrat să-l aducă din nou în scenă pe preot, însă nu ca un personaj convenţional, un picuţ comic şi gentil, deprins să evite certuri şi tulburări, şi destinat să greşească lovitura care ar fi a lui, aceea de a ghici ora şi drama spiritelor; ci mai degrabă ca fiinţă exotică şi misterioasă, care are o experienţă despre lume şi despre oameni în întregime a lui, ţesută din suferinţe şi din misticism, destinat şi el să nu aibă succes practic, însă nu din vină proprie, ci datorită surzeniei sau ostilităţii lumii profane care-l înconjoară.

Şi concomitent cu această ilustrare psihologică şi narativă, lumea modernă a privit la preot cu ochi înfocaţi de sarcasm ostil şi orbiţi de mentalitatea utilitară: moştenitorul unui ev mediu terminat, aliatul egoismului conservator, persoană care-şi dă aere dintr-o litanie stinsă, străinul faţă de viaţă, iată preotul.

Clerul a simţit acest val de interes literar perfid faţă de secretele sufletului său şi de antipatie respingătoare a societăţii faţă de rămânerea lui în mijlocul noilor evenimente ale secolului; a simţit şi s-a concentrat cu privire la el însuşi: trebuie - a spus el în sine - să conştientizăm din nou, să verificăm propriile puteri şi propriile obligaţii, să adaptăm propria misiune la condiţiile lumii înconjurătoare, profund schimbată.

Mişcarea instinctivă, desigur înţeleaptă, a fost de apărare; şi nu a carismelor preoţiei, care, ignorate de lume, sufereau contraste minore, cât mai ales a formelor canonice sociale şi exterioare, care în mod obişnuit definesc viaţa preotului, haina, limba, stilul. Şi unor educatori li s-a părut că totul se află aici, sau măcar acesta este punctul cel mai ameninţat, şi de aceea are nevoie de ocrotire şi de exerciţiu.

Alţii au recurs la efortul minunat de a reanima interior exprimarea culturală, în care preotul, mai mult decât în alte lucruri, este angajat: mişcarea liturgică a redat sens şi poeziei rugăciunii obosite, ritul a reapărut în veşmintele sale genuine de austeritate şi de frumuseţe, celebrarea tainelor a reaprins sensul căsătoriei divine şi umane a acţiunii sacramentale; un freamăt de bucurie misterioasă, de prezenţă divină şi de caritate umană a invadat adunările evlavioase adunate în jurul altarului; şi preotul s-a bucurat: primăvara Bisericii înflorea din nou.

Dar adesea adunările erau mai degrabă grupuri alese; mulţimile lipseau. Poporul, în cea vastă mulţime, părea în mod inexorabil absent. Se va întoarce? Nu se va întoarce. Trebuie mers ca să fie căutat. Îi revine preotului să se mişte, nu poporului; e inutil ca preotul să tragă clopotul; nimeni nu-l ascultă; e nevoie ca el să înţeleagă sirenele care vin din ateliere, templele tehnicii din care trăieşte şi palpită lumea modernă; îi revine lui să redevină misionar dacă vrea ca creştinismul să rămână şi să fie din nou ferment viu al civilizaţiei. Şi preotul s-a mişcat. Trebuie înţeles: apostolul este păstor, este pescar; adică se adaptează la toate exigenţele scopului care trebuie obţinut, care este acela de a relua sufletele şi a le conduce la Cristos. Un anumit relativism apostolic a intrat în geniul artei pastorale. Şi de aici un reformism nou a invadat sufletul preotului: e bun principiul; dar cât de dificilă, cât de periculoasă este aplicarea! Cui îi revine reforma? Şi care trebuie să fie? Câţiva neatenţi nu au ţinut cont de aceste limite elementare şi mari, pe care numai autoritatea Bisericii are dreptul de a le păzi şi a le trasa şi pe care, acolo unde este vorba de depozitul divin al credinţei şi al legii lui Cristos, ea însăşi nu poate decât să le apere.

În această multiplă şi agitată căutare a adevăratului concept de preoţie spiritualitatea din timpul nostru s-a străduit mai mult şi spre preoţie s-au îndreptat speranţele, nu numai ale credincioşilor, ci şi ale atâtor spirite clarvăzătoare din domeniul laic şi civil: o adevărată, o bună, o umană, o sfântă preoţie ar salva lumea. Misiunea spiritului este incontestabilă. Chiar şi ateismul îşi creează proprii activişti, dedicaţi în mod ideal cauzei. Dedicarea fraţilor pentru binele fraţilor este singura pârghie care poate să ridice din nou lumea; ideea de sacrificiu şi de răscumpărare este încă astăzi, în profanitatea materialistă triumfătoare, farul de orientare al oricărui efort moral şi social autentic. Arta de a profesa doctrinele cele mai înalte şi mai universale şi de a şti să te apleci, în virtutea doctrinelor înseşi, asupra fiecărei suferinţe umane, asupra săracului, asupra orfanului, asupra delincventului, asupra celui disperat, este şi astăzi considerată cea mai excelentă pentru a da umanismului timpurilor noi un sens autentic de viaţă, de nobleţe, de speranţă: este arta preoţiei. Şi da; şi capacitatea de a exprima adevărurile inefabile care ne înconjoară, de a ne apropia, fără a-l profana, de misterul în care este cufundat universul, de a da sens lucrurilor şi limbaj interior spiritelor, şi glas răsunător oboselii, durerii, iubirii omului, adică rugăciune, care să fie adevărată ca lumina, şi ca lumina să fie poezie şi viaţă, şi ea poate să fie preoţie, şi ea este în inima încă vie a secolului al douăzecilea.

Aşadar, ce este preoţia?

Nu răspund eu; răspunde cartea, care începe aici.

Pentru mine este suficient să amintesc că tocmai întrebarea este vie şi că porneşte, în exprimare foarte diferită, şi de la Biserică şi de la lume. Astfel va veni dorinţa, plină de respect şi de atenţie, de a răsfoi aceste pagini magistrale.

Cel care ar avea plăcerea să descopere în ele un plan metodic şi să clasifice în capitole generale vasta materie, nu va trebui să facă mult efort ca să-şi dea seama că aparenta sa discontinuitate şi inegalitatea sa pot fi reduse cu uşurinţă la trei puncte principale, sub care este se rezumă în mod logic. Adică: mai întâi - spun în sens estimativ - Preotul este considerat ca omul lui Dumnezeu. Este o fiinţă umană care face din viaţa lui un cult adus lui Dumnezeu, o căutare a lui Dumnezeu, o îmbătare cu Dumnezeu, o studiere a lui Dumnezeu, o vorbire cu Dumnezeu, o vorbire despre Dumnezeu, o slujire a lui Dumnezeu.

Este omul religios; este omul sacru. Este intermediarul dintre Dumnezeu şi oameni, este puntea; îl reprezintă pe Dumnezeu oamenilor şi pe oameni lui Dumnezeu. Aceasta este prima vână din care provin învăţături şi comentarii, care au prospeţimea minunată a lucrurilor mereu vii, şi niciodată explorate şi înţelese îndeajuns.

Apoi din specificarea religioasă se ajunge la cea morală. Preotul trebuie să fie un om cu totul special: desigur, eficacitatea esenţială a slujirii sale nu depinde de calităţile lui, de virtuţile lui, ci aşa sunt funcţiile lui, aşa sunt obligaţiile lui, încât toată psihologia lui, tot sufletul lui, toate acţiunile lui trebuie să le corespundă. Preotul trebuie să fie sfânt. Apoi care este sfinţenia care se potriveşte exercitării preoţiei este o problemă de mare importanţă şi de complexitate la fel de mare. Exortaţii, învăţături, sfaturi, avertizări se înmulţesc pentru a da figurii preotului cea mai bună evidenţiere morală a lui. Imitarea, ba chiar asemănarea cu Cristos, îmbogăţeşte cu valoare mistică această parte a formării sacerdotale.

Vine a treia, foarte bogată, şi se referă la specificarea socială a preoţiei. Preoţia este un serviciu social. Este pentru alţii. Este organul trupului mistic destinat să distribuie harul şi învăţătura şi călăuzirea mântuitoare.

Preoţia şi egoismul sunt termeni antitetici.

Preoţia şi caritatea coincid.

Termenii apar încât nu se termină: apostol, misionar, părinte, păstor, învăţător, frate, slujitor şi victimă. Cea mai atrăgătoare şi cea mai dificilă dintre activităţi, aceea de a-i forma pe alţii, de a le da lor un mod de a gândi, de a se ruga, de a simţi, aceasta este misiunea preotului. Deci o extremă capacitate de a se distinge şi de a se amesteca, de a influenţa şi de a avea răbdare, de a vorbi şi de a asculta. Este lumină, este sare. Adică element activ, operant; intră în suflete, cu reverenţă infinită, pentru a le elibera, pentru a le alipi, pentru a le alătura unităţii lui Cristos. Dacă nu face asta, ce este? Şi de aceea el trebuie să fie imens de abil. Un artist, un muncitor specializat, un medic indispensabil, un iniţiat în fenomenologiile subtile şi profunde ale spiritului: om al studiului, om al cuvântului, om al gustului, om al tactului, al sensibilităţii, al fineţei, al forţei. Câtă muncă trebuie să exercite preotul cu sine însuşi pentru a se abilita ca să lucreze asupra altora! Şi toate acestea în simplitatea adevărului, în umilinţa iubirii, fără simulări artificiale, fără timidităţi leneşe! Eventual temător să fie, sau să apară interesat, să primească fără a da, să poruncească fără a sluji. Artă dificilă, foarte dificilă, care sugerează magisteriului suprem nenumărate, inegalabile învăţături.

Aşa cum se întâmplă adesea la examinarea aprofundată a diferitelor aspecte ale creştinismului, şi la această analiză a preoţiei va exista impresia că nu se poate ajunge: idealul este prea înalt; omul a îndrăznit prea mult; va eşua semnul. Da, este posibil; şi este teribil: nimic nu este mai aproape de perfect ca ridicolul, nimic nu-i corespunde, contrazicându-l, ca monstruosul; şi, din păcate, pentru a cădea de sus este suficient puţin. Însă cadrul n-ar fi complet dacă forţele capabile să producă o asemenea minune, cum este preoţia, n-ar fi şi ele indicate; una, umilă şi curajoasă, care se numeşte vocaţie, adică suferinţă interioară, iubire care nu dă pace, siguranţă în slăbiciune, poruncă eliberatoare. Cealaltă, inefabilă şi puternică, ce cuprinde lutul uman şi-i imprimă un sigiliu nou, îl ridică la puteri transcendente; şi se numeşte harul, acel har pe care un sacrament special, ordinul sacru, îl conferă în mod solemn.

Omul nu mai este el, este un instrument, este un organ. Biserica îl posedă. Preotul este omul Bisericii; este slujitorul ei; îi păzeşte şi-i împarte învăţătura; face să apară comorile de har şi le împarte; intonează rugăciunea, pentru ca poporul să repete şi să răspundă.

Şi cu privire la acest aspect învăţăturile pontifilor sunt îmbelşugate şi frumoase; un accent de paternitate le face misterioase şi patetice, emoţionante uneori.

De aceea, lectura acestor pagini va fi interesantă. Pentru cel care va înţelege în profunzime semnificaţia incomparabilă va fi o lectură sugestivă. Pentru că va produce încă o dată - colecţia operelor clasice şi populare despre preoţie este foarte bogată - surpriza minunată de a descoperi sub tunica neagră, dispreţuită şi marcată de suferinţă, a preoţiei catolice o lume foarte singulară, lumea sublimului şi a eroicului; o lume mereu în devenire, aşa cum este perfecţiunea în această viaţă pământească, şi de aceea deficitară şi care renaşte: o lume supraumană şi foarte umană; o lume extrem de ideală şi extrem de concretă.

Şi cu această minunăţie o alta: aceea de a întâlni veşnic fidel pe Învăţătorul, pe papa, care spune, aşa cum foloseşte stilul roman, cuvinte înalte şi grave cu accent simplu şi încet, şi care invită suflete curate şi generoase de tineri ca să-l urmeze, să-l ajute, să continue opera sa de mântuire în cinica, dar înfometata lume modernă.

(După L'Osservatore Romano, 18 februarie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.