Meditaţia lui Benedict al XVI-lea cu privire la semnificaţia timpului Postului Mare

Publicăm în continuare discursul rostit miercuri, 17 februarie 2010, de papa Benedict al XVI-lea cu ocazia Audienţei generale în aula "Paul al VI-lea", unde a întâlnit grupuri de pelerini şi credincioşi veniţi din Italia şi din toate părţile lumii.

În discursul în limba italiană, papa a ţinut o meditaţie cu privire la semnificaţia timpului Postului Mare şi îndeosebi despre această Miercuri a Cenuşii.

* * *

Iubiţi fraţi surori!

Începem astăzi, în Miercurea Cenuşii, drumul Postului Mare: un drum care se întinde pe durata a patruzeci de zile şi care ne duce la bucuria Paştelui Domnului. În acest itinerar spiritual nu suntem singuri, deoarece Biserica ne însoţeşte şi ne susţine încă de la început cu Cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde un program de viaţă spirituală şi de angajare penitenţială, şi cu harul sacramentelor.

Cuvintele apostolului Paul ne oferă un program precis: "Vă îndemnăm să nu primiţi harul lui Dumnezeu în zadar... Iată, acum este momentul potrivit, iată acum este ziua mântuirii" (2Cor 6,1-2). Într-adevăr, în viziunea creştină a vieţii orice moment trebuie să fie numit potrivit şi orice zi trebuie să fie numită zi a mântuirii, însă liturgia Bisericii referă aceste cuvinte într-un mod cu totul deosebit la timpul Postului Mare. Şi faptul că cele patruzeci de zile de pregătire pentru Pa?ti sunt timp potrivit şi de har îl putem înţelege chiar în apelul pe care ritul auster al impunerii cenuşii ni-l adresează şi care se exprimă, în liturgie, cu două formule: "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!", "Aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!".

Prima chemare este la convertire, cuvânt care trebuie luat în seriozitatea lui extraordinară, percepându-i noutatea surprinzătoare care provine din ea. De fapt, apelul la convertire scoate în evidenţă şi denunţă superficialitatea uşoară care caracterizează foarte des viaţa noastră. A ne converti înseamnă a schimba direcţia în drumul vieţii: însă nu cu o mică ajustare, ci cu o adevărată schimbare de sens a direcţiei. Convertire înseamnă a merge împotriva curentului, unde "curentul" este stilul de viaţă superficial, incoerent şi iluzoriu, care adesea ne trage după el, ne domină şi ne face sclavi ai răului sau oricum prizonieri ai mediocrităţii morale. În schimb, prin convertire tindem spre măsura înaltă a vieţii creştine, ne încredinţăm Evangheliei vii şi personale, care este Cristos Isus. Persoana lui este ţinta finală şi sensul profund al convertirii, el este calea pe care toţi sunt chemaţi să meargă în viaţă, lăsându-se luminaţi de lumina lui şi susţinuţi de forţa lui care mişcă paşii noştri. În felul acesta convertirea manifestă chipul său cel mai strălucitor şi fascinant: nu este o simplă decizie morală, care corectează conduita noastră de viaţă, ci este o alegere de credinţă, care ne implică în întregime în comuniunea intimă cu persoana vie şi concretă a lui Isus. A ne converti şi a crede în evanghelie nu sunt două lucruri diferite sau într-un fel doar apropiate între ele, ci exprimă aceeaşi realitate. Convertirea este "da"-ul total al celui care-şi încredinţează propria existenţă evangheliei, răspunzând liber lui Cristos care cel dintâi se oferă omului ca şi cale, adevăr şi viaţă, ca acela care singur îl eliberează şi-l mântuieşte. Tocmai acesta este sensul primelor cuvinte cu care, conform evanghelistului Marcu, Isus începe predicarea "Evangheliei lui Dumnezeu". "Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape; convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15).

Acest "convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" nu se află numai la începutul vieţii creştine, ci îi însoţeşte toţi paşii, rămâne reînnoindu-se şi se răspândeşte ramificându-se în toate exprimările sale. În fiecare zi este moment potrivit şi de har, pentru că fiecare zi ne solicită să ne încredinţăm lui Isus, să avem încredere în el, să rămânem în el, să-i împărtăşim stilul de viaţă, să învăţăm de la el iubirea adevărată, să-l urmăm în împlinirea zilnică a voinţei Tatălui, singura mare lege a vieţii. În fiecare zi, chiar şi atunci când nu lipsesc dificultăţile şi trudele, oboselile şi căderile, chiar şi atunci când suntem tentaţi să părăsim calea urmării lui Cristos şi să ne închidem în noi înşine, în egoismul nostru, fără a ne da cont de necesitatea pe care o avem de a ne deschide iubirii lui Dumnezeu în Cristos, pentru a trăi aceeaşi logică de dreptate şi de iubire. În recentul Mesaj pentru Postul Mare am voit să amintesc că "E nevoie de umilinţă pentru a accepta că avem nevoie ca un altul să mă elibereze «al meu», pentru a-mi da gratuit acel «al său». Aceasta se întâmplă îndeosebi în sacramentele Pocăinţei şi Euharistiei. Graţie acţiunii lui Cristos, noi putem intra în dreptatea «mai mare», care este cea a iubirii (cf. Rom 13,8-10), dreptatea celui care se simte în orice caz tot mai debitor decât creditor, pentru că a primit mai mult decât se poate aştepta" (L'Osservatore romano, 5 februarie 2010, pag. 8).

Momentul potrivit şi de har al Postului Mare ne arată propria semnificaţie spirituală şi prin vechea formulă: Aminteşte-ţi că eşti pământ şi în pământ te vei întoarce, pe care preotul o rosteşte atunci când impune pe capul nostru un pic de cenuşă. Astfel suntem trimişi la începuturile istoriei umane, când Domnul i-a spus lui Adam după păcatul de la începuturi: "În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea, până când te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!" (Gen 3,19). Aici, cuvântul lui Dumnezeu ne aminteşte de fragilitatea noastră, ba chiar de moartea noastră, care este forma ei extremă. În faţa fricii înnăscute de sfârşit, şi încă şi mai mult în contextul unei culturi care în atâtea moduri tinde să cenzureze realitatea şi experienţa umană a morţii, liturgia din Postul Mare, pe de o parte, ne aminteşte de moarte invitându-ne la realism şi la înţelepciune, dar, pe de altă parte, ne face mai ales să percepem şi să trăim noutatea neaşteptată pe care credinţa creştină o eliberează în realitatea morţii însăşi.

Omul este pământ şi în pământ se va întoarce, dar este pământ preţios în ochii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om destinându-l la nemurire. Astfel formula liturgică "Aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" îşi află plinătatea semnificaţiei sale în referinţa la noul Adam, Cristos. Şi Domnul Isus a voit în mod liber să împărtăşească soarta fragilităţii cu fiecare om, îndeosebi prin moartea sa pe cruce; dar tocmai această moarte, plină de iubirea sa faţă de Tatăl şi faţă de omenire, a fost calea pentru învierea glorioasă, prin care Cristos a devenit izvor al unui har dăruit celor care cred în el şi sunt făcuţi părtaşi de însăşi viaţa divină. Această viaţă care nu va avea sfârşit este deja în desfăşurare în faza pământească a existenţei noastre, dar va fi dusă la împlinire după "învierea trupului". Micul gest al impunerii cenuşii ne dezvăluie bogăţia singulară a semnificaţiei sale: este o invitaţie de a parcurge drumul Postului Mare ca o cufundare mai conştientă şi mai intensă în misterul pascal al lui Cristos, în moartea şi învierea lui, prin participarea la Euharistie şi la viaţa de caritate, care se naşte din Euharistie şi în Euharistie în află împlinirea. Prin impunerea cenuşii noi reînnoim angajarea noastră de a-l urma pe Isus, de a ne lăsa transformaţi de misterul său pascal, pentru a învinge răul şi a face binele, pentru face să moară "omul vechi" din noi legat de păcat şi a face să se nască "omul nou" transformat de harul lui Dumnezeu.

Iubiţi prieteni! În timp ce ne pregătim să întreprindem drumul auster al Postului Mare, vrem să invocăm cu încredere deosebită ocrotirea şi ajutorul Fecioarei Maria. Ea, prima care a crezut în Cristos, să ne însoţească în aceste patruzeci de zile de rugăciune intensă şi de pocăinţă sinceră, pentru a ajunge să celebrăm, purificaţi şi complet reînnoiţi în minte şi în spirit, marele mister al Paştelui Fiului ei.

Vă doresc tuturor un Post Mare binecuvântat!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.