Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Cea de-a 47-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

25 aprilie 2010

Mărturia trezeşte vocaţii

Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori!

Cea de-a 47-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care se va celebra în duminica a IV-a a Paştelui - Duminica Bunului Păstor - la 25 aprilie 2010, îmi oferă oportunitatea de a propune reflecţiei voastre o temă care se intonează bine cu Anul Sfintei Preoţii: Mărturia trezeşte vocaţii. De fapt, rodnicia propunerii vocaţionale depinde în primul rând de acţiunea gratuită a lui Dumnezeu, dar, aşa cum confirmă experienţa pastorală, este favorizată şi de calitatea şi de bogăţia mărturiei personale şi comunitare a celor care au răspuns deja la chemarea Domnului în slujirea preoţească şi în viaţa consacrată, deoarece mărturia lor poate să trezească în alţii dorinţa de a corespunde, la rândul lor, cu generozitate la apelul lui Cristos. Aşadar, această temă este strâns legată de viaţa şi de misiunea preoţilor şi a persoanelor consacrate. De aceea, aş vrea să-i invit pe toţi cei pe care Domnul i-a chemat să lucreze în viaţa lui să reînnoiască răspunsul lor fidel, mai ales în acest An al Sfintei Preoţii, pe care l-am convocat cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la moartea sfântului Ioan Maria Vianney, parohul de Ars, model mereu actual de preot şi de paroh.

Deja în Vechiul Testament profeţii erau conştienţi că sunt chemaţi cu existenţa lor să mărturisească ceea ce vesteau, gata să înfrunte chiar şi neînţelegerea, refuzul, persecuţia. Misiunea încredinţată lor de Dumnezeu îi implica în mod total, ca un "foc care arde" în inimă, care nu se poate conteni (cf. Ier 20,9), şi de aceea erau gata să încredinţeze Domnului nu numai glasul, ci orice element al existenţei lor. La împlinirea timpurilor, Isus, trimisul Tatălui (cf. In 5,36), va mărturisi cu misiunea sa iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, fără deosebire, cu atenţie specială faţă de cei din urmă, faţă de păcătoşi, faţă de cei marginalizaţi, faţă de cei săraci. El este marele martor al lui Dumnezeu şi al dorinţei lui pentru mântuirea tuturor. În zorii noilor timpuri, Ioan Botezătorul, cu o viaţă trăită în întregime pentru a pregăti lui Cristos calea, mărturiseşte că în Fiul Mariei din Nazaret se împlinesc promisiunile lui Dumnezeu. Atunci când îl vede venind la râul Iordan, unde boteza, îl arată discipolilor săi ca "mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatul lumii" (In 1,29). Mărturia lui este atât de rodnică, încât doi dintre discipolii săi, "auzindu-l vorbind astfel, l-au urmat pe Isus" (In 1,37).

Şi chemarea lui Petru, după cum scrie evanghelistul Ioan, trece prin mărturia fratelui Andrei, care, după ce l-a întâlnit pe Învăţătorul şi a răspuns la invitaţia lui de a rămâne cu el, simte nevoia de a-i comunica imediat ceea ce a descoperit în "locuirea" lui cu Domnul: "L-am găsit pe Mesia - care, tradus, înseamnă Cristos - şi l-a adus la Isus" (In 1,41-42). Aşa s-a întâmplat pentru Natanael, Bartolomeu, graţie mărturiei unui alt discipol, Filip, care-i comunică marea sa descoperire cu bucurie: "L-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi profeţii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret" (In 1,45). Iniţiativa liberă şi gratuită a lui Dumnezeu întâlneşte şi interpelează responsabilitatea umană a celor care primesc invitaţia lui de a deveni, cu propria mărturie, instrumente ale chemării divine. Asta se întâmplă şi astăzi în Biserică: Dumnezeu se foloseşte de mărturia preoţilor, fideli faţă de misiunea lor, pentru a trezi noi vocaţii sacerdotale şi călugăreşti în slujba poporului lui Dumnezeu. Pentru acest motiv doresc să amintesc trei aspecte din viaţa preotului, care mi se par esenţiale pentru o mărturie sacerdotală eficace.

Element fundamental şi de recunoscut al oricărei vocaţii la preoţie şi la consacrare este prietenia cu Cristos. Isus trăia în unire constantă cu Tatăl, şi acest lucru trezea în discipoli dorinţa de a trăi aceeaşi experienţă, învăţând de la el comuniunea şi dialogul neîntrerupt cu Dumnezeu. Dacă preotul este "omul lui Dumnezeu", care îi aparţine lui Dumnezeu şi care ajută la cunoaşterea lui şi la iubirea lui, nu poate să nu cultive o profundă intimitate cu el, să rămână în iubirea lui, dând spaţiu ascultării cuvântului său. Rugăciunea este prima mărturie care trezeşte vocaţii. Ca apostolul Andrei, care îi comunică fratelui că l-a cunoscut pe Învăţătorul, la fel cel care vrea să fie discipol şi martor al lui Cristos trebuie să-l fi "văzut" personal, trebuie să-l fi cunoscut, trebuie să fi învăţat să-l iubească şi să fie cu el.

Alt aspect al consacrării sacerdotale şi al vieţii călugăreşti este dăruirea totală de sine lui Dumnezeu. Scrie apostolul Ioan: "În aceasta am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi" (1In 3,16). Cu aceste cuvinte, el îi invită pe discipoli să intre în aceeaşi logică a lui Isus care, în toată existenţa sa, a împlinit voinţa Tatălui până la dăruirea supremă de sine pe cruce. Se manifestă aici milostivirea lui Dumnezeu în toată plinătatea ei; iubire milostivă care a învins întunericul răului, al păcatului şi al morţii. Imaginea lui Isus care la Ultima Cină se ridică de la masă, îşi lasă hainele, ia un ştergar, se încinge cu el şi se apleacă pentru a spăla picioarele apostolilor, exprimă sensul slujirii şi al darului manifestate în întreaga sa existenţă, în ascultare faţă de voinţa Tatălui (cf. In 13,3-15). În urmarea lui Isus, fiecare chemat la viaţa de consacrare specială trebuie să se străduiască să mărturisească dăruirea totală de sine lui Dumnezeu. De aici provine capacitatea de a se dărui apoi celor pe care providenţa îi încredinţează lui în slujirea pastorală, cu dedicare deplină, continuă şi fidelă, şi cu bucurie de a deveni însoţitor de călătorie al multor fraţi, pentru ca ei să se deschidă la întâlnirea cu Cristos şi cuvântul lui să devină lumină pentru drumul lor. Istoria oricărei vocaţii se împleteşte aproape întotdeauna cu mărturia unui preot care trăieşte cu bucuria dăruirea de sine fraţilor pentru împărăţia cerurilor. Aceasta pentru că apropierea şi cuvântul unui preot sunt capabile să facă să apară întrebări şi să conducă la decizii chiar definitive (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis, 39).

În sfârşit, un al treilea aspect care nu poate să nu-l caracterizeze pe preot şi persoana consacrată este trăirea comuniunii. Isus a indicat ca semn distinctiv al celui care vrea să fie discipolul său comuniunea profundă în iubire: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). În mod deosebit, preotul trebuie să fie om al comuniunii, deschis tuturor, capabil să facă să meargă unită turma pe care bunătatea Domnului i-a încredinţat-o, ajutând la depăşirea dezbinărilor, la refacerea rupturilor, la aplanarea contrastelor şi neînţelegerilor, la iertarea ofenselor. În iulie 2005, întâlnind Clerul din Aosta, am afirmat că dacă tinerii văd preoţi izolaţi şi trişti, nu se simt desigur încurajaţi să le urmeze exemplul. Ei rămân îndoielnici dacă sunt conduşi să considere că acesta este viitorul unui preot. În schimb, este importantă realizarea comuniunii de viaţă, care să le arate lor frumuseţea faptului de a fi preot. Atunci tânărul va spune: "Acesta poate să fie un viitor şi pentru mine, aşa se poate trăi" (Insegnamenti I, [2005], 354). Conciliul Vatican II, referindu-se la mărturia care trezeşte vocaţii, subliniază exemplul de caritate şi de colaborare fraternă pe care trebuie să-l ofere preoţii (cf. Decretul Optatam totius, 2).

Îmi place să amintesc ceea ce a scris veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea: "Însăşi viaţa preoţilor, dăruirea lor necondiţionată faţă de turma lui Dumnezeu, mărturia lor de slujire iubitoare faţă de Domnul şi faţă de Biserica sa - o mărturie semnată de alegerea crucii primită în speranţa şi în bucuria pascală - unitatea fraternă dintre ei precum şi zelul lor pentru evanghelizarea lumii sunt primul şi cel mai convingător factor al rodniciei vocaţionale" (Pastores dabo vobis, 41). S-ar putea spune că vocaţiile sacerdotale se nasc din contactul cu preoţii, aproape ca un patrimoniu preţios comunicat prin cuvânt, prin exemplu şi prin întreaga existenţă.

Acest lucru este valabil şi pentru viaţa consacrată. Însăşi existenţa călugărilor şi a călugăriţelor vorbeşte despre iubirea lui Cristos, atunci când ei îl urmează în fidelitate deplină faţă de evanghelie şi cu iubire asumă criteriile ei de evaluare şi de comportament. Devin "semn de contradicţie" pentru lume, a cărei logică adesea este inspirată de materialism, de egoism şi de individualism. Fidelitatea lor şi forţa mărturiei lor, pentru că se lasă cuceriţi de Dumnezeu renunţând la ei înşişi, continuă să trezească în sufletul multor tineri dorinţa de a-l urma, la rândul lor, pe Cristos pentru totdeauna, în mod generos şi total. A-l imita pe Cristos curat, sărac şi ascultător şi identificarea cu el: iată idealul vieţii consacrate, mărturie a primatului absolut al lui Dumnezeu în viaţa şi în istoria oamenilor.

Fiecare preot, fiecare consacrat şi fiecare consacrată, fideli faţă de vocaţia lor, transmit bucuria de a-l sluji pe Cristos şi îi invită pe toţi creştinii să răspundă la chemarea universală la sfinţenie. De aceea, pentru a promova vocaţiile specifice la slujirea sacerdotală şi la viaţa consacrată, pentru a face mai puternică şi incisivă vestirea vocaţională, este indispensabil exemplul celor care au spus deja "da"-ul lor lui Dumnezeu şi proiectului său de viaţă pe care el îl are pentru fiecare. Mărturia personală, formată din alegeri existenţiale şi concrete, îi va încuraja pe tineri să ia decizii angajante, la rândul lor, care cuprind propriul viitor. Pentru a-i ajuta este necesară acea artă a întâlnirii şi a dialogului capabilă să-i lumineze şi să-i însoţească, mai ales prin acea exemplaritate a existenţei trăită ca vocaţie. Aşa a făcut sfântul paroh de Ars, care, mereu în contact cu enoriaşii săi, "învăţa mai ales prin mărturia vieţii. Din exemplul lui, credincioşii învăţau să se roage" (Scrisoare pentru convocarea Anului Sfintei Preoţii, 16 iunie 2009).

Fie ca încă o dată această Zi Mondială să poată oferi o ocazie preţioasă multor tineri pentru a reflecta asupra propriei vocaţii, aderând la ea cu simplitate, încredere şi disponibilitate deplină. Fecioara Maria, Maica Bisericii, să păzească fiecare germen mai mic de vocaţie în inima celor pe care Domnul îi cheamă să-l urmeze mai îndeaproape; să facă în aşa fel încât să devină copac mare, încărcat de roade pentru binele Bisericii şi al întregii omeniri. Pentru aceasta mă rog, în timp ce împart tuturor binecuvântarea apostolică.

Vatican, 13 noiembrie 2009

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.