Benedict al XVI-lea: Biserica promovează o lume care să-i primească pe bolnavi

Omilia în A XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului

Prezentăm în continuare omilia ţinută de papa Benedict al XVI-lea în timpul Liturghiei celebrată în bazilica "Sfântul Petru" în A XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie 2010) şi aniversarea a 25 de ani de la întemeierea Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Lucrătorilor Sanitari. În timpul celebrării erau prezente rămăşiţele pământeşti ale sfintei Bernadeta Soubirou, martoră a apariţiilor Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, a cărei comemorare liturgică s-a celebrat în aceeaşi zi.

* * *

Domnilor cardinali,

Veneraţi fraţi întru episcopat,

Iubiţi fraţi şi surori!

Evangheliile, în descrierile sintetice ale scurtei dar intensei vieţi publice a lui Isus, atestă că el vesteşte Cuvântul şi săvârşeşte vindecări de bolnavi, semn prin excelenţă a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu. De exemplu, Matei scrie: "Isus străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor" (Mt 4,23; cf. 9,35). Biserica, fiindu-i încredinţată misiunea de a prelungi în spaţiu şi în timp misiunea lui Cristos, nu poate să nu se îngrijească de aceste două opere esenţiale: evanghelizarea şi îngrijirea bolnavilor în trup şi în spirit. De fapt, Dumnezeu vrea să vindece omul întreg şi în evanghelie vindecarea trupului este semn al însănătoşirii mai profunde care este iertarea păcatelor (cf. Mc 2,1-12). Aşadar, nu uimeşte faptul că Maria, mamă şi model al Bisericii, este invocată şi venerată ca "Salus infirmorum", "Tămăduitoarea bolnavilor". Ca prima şi perfecta ucenică a Fiului său, ea a arătat mereu, însoţind drumul Bisericii, o grijă specială faţă de cei suferinzi. Dau mărturie despre asta miile de persoane care merg la sanctuarele mariane pentru a o invoca pe Mama lui Cristos şi găsesc în ea forţă şi alinare. Relatarea evanghelică a vizitării Elisabetei (cf. Lc 1,39-56) ne arată că Fecioara, după vestirea îngerului, nu a ţinut pentru ea darul primit, ci a pornit imediat ca să meargă s-o ajute pe verişoara Elisabeta în vârstă, care de şase luni îl purta în sân pe Ioan. În sprijinul oferit de Maria acestei rude care trăieşte, la vârstă înaintată, situaţia delicată cum este sarcina, vedem prefigurată toată acţiunea Bisericii în sprijinul vieţii care are nevoie de îngrijire.

Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Sănătăţii, instituit în urmă cu 25 de ani de venerabilul Ioan Paul al II-lea, este fără îndoială o expresie privilegiată a acestei griji. Gândul se îndreaptă cu recunoştinţă către cardinalul Fiorenzo Angelini, primul preşedinte al dicasterului şi din totdeauna animator pasionat al acestui domeniu de activitate eclezială; precum şi către cardinalul Javier Lozano Barragán, care până în urmă cu puţine luni a dat continuitate şi creştere acestei slujiri. Cu vie cordialitate adresez, apoi, actualului preşedinte, Mons. Zygmunt Zimowski, care a asumat această moştenire semnificativă şi importantă, salutul meu, pe care-l extind la toţi oficialii şi personalului care în acest sfert de secol au colaborat în mod lăudabil în acest oficiu al Sfântului Scaun. În afară de asta, doresc să salut asociaţiile şi organismele care se îngrijesc de organizarea Zilei Bolnavului, îndeosebi UNITALSI şi Opera Romana Pellegrinaggi. Bun-venitul cel mai afectuos se îndreaptă desigur spre voi, iubiţi bolnavi! Mulţumesc că aţi venit şi mai ales pentru rugăciunea voastră, îmbogăţită de oferirea trudelor şi suferinţelor voastre. Şi salutul se îndreaptă apoi către bolnavii şi către voluntarii aflaţi în legătură cu noi de la Lourdes, Fatima, Cz?stochowa şi de la alte sanctuare mariane, către cei care urmăresc prin radio şi televiziune, în special din casele de îngrijire sau din propriile locuinţe. Domnul Dumnezeu, care veghează în mod constant asupra fiilor săi, să dea tuturor întărire şi consolare.

Două sunt temele principale pe care le prezintă astăzi liturgia cuvântului: prima este cu caracter marian şi leagă evanghelia şi prima lectură, luată din capitolul final al Cărţii lui Isaia, precum şi psalmul responsorial, luat din cântarea de laudă adusă Iuditei. Cealaltă temă, pe care o găsim în textul din Scrisoarea lui Iacob, este cea a rugăciunii Bisericii pentru cei bolnavi şi, îndeosebi, a sacramentului rezervat lor. În comemorarea apariţiilor de la Lourdes, loc ales dinainte de Maria pentru a manifesta grija sa maternă faţă de cei bolnavi, liturgia proclamă în mod potrivit Magnificat, cântarea Fecioarei care preamăreşte minunăţiile lui Dumnezeu în istoria mântuirii: cei umili şi cei lipsiţi, precum şi toţi cei care se tem de Dumnezeu, experimentează milostivirea lui, care răstoarnă destinele pământeşti şi demonstrează astfel sfinţenia Creatorului şi Răscumpărătorului. În Magnificat auzim glasul atâtor sfinţi şi sfinte ale carităţii, mă gândesc îndeosebi la cei care şi-au consumat viaţa lor printre bolnavi şi suferinzi, cum ar fi Camil de Lellis şi Ioan al lui Dumnezeu, Damian de Veuster şi Benedict Menni. Cel care rămâne îndelung aproape de persoanele suferinde cunoaşte neliniştea şi lacrimile, dar şi miracolul bucuriei, rod al iubirii.

Maternitatea Bisericii este reflexie a iubirii grijulii a lui Dumnezeu, despre care vorbeşte profetul Isaia: "Aşa cum îşi mângâie o mamă copilul, aşa vă voi mângâia eu; în Ierusalim veţi fi mângâiaţi" (Is 66,13). O maternitate care vorbeşte fără cuvinte, care trezeşte în inimi mângâierea, o bucurie intimă, o bucurie care în mod paradoxal convieţuieşte cu durerea, cu suferinţa. Biserica, asemenea Mariei, păstrează înlăuntrul ei dramele omului şi mângâierea lui Dumnezeu, le ţine împreună, de-a lungul pelerinajului istoriei. De-a lungul secolelor, Biserica arată semnele iubirii lui Dumnezeu, care continuă să facă lucruri mari în persoanele umile şi simple. Suferinţa acceptată şi oferită, împărtăşirea sinceră şi gratuită, oare nu sunt miracole ale iubirii? Curajul de a înfrunta răul dezarmaţi - asemenea Iuditei - numai cu forţa credinţei şi a speranţei în Domnul, nu este o minune pe care harul lui Dumnezeu o trezeşte încontinuu în atâtea persoane care oferă timp şi energii pentru a-l ajuta pe cel care suferă? Pentru toate acestea noi trăim o bucurie care nu uită suferinţa, dimpotrivă, o înţelege. În felul acesta bolnavii şi toţi cei suferinzi sunt în Biserică nu numai destinatari ai atenţiei şi îngrijirii, ci mai înainte încă şi mai ales protagonişti ai pelerinajului credinţei şi speranţei, martori ai minunilor iubirii, ai bucuriei pascale care înfloreşte din crucea şi din învierea lui Cristos.

În textul din Scrisoarea lui Iacob, tocmai proclamat, apostolul invită să aşteptăm cu statornicie venirea de acum apropiată a Domnului şi, în acest context, adresează un îndemn deosebit referitor la cei bolnavi. Această situare este forte interesantă, deoarece oglindeşte acţiunea lui Isus, care vindecându-i pe bolnavi arăta apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. Boala este văzută în perspectiva ultimelor timpuri, cu realismul speranţei tipic creştin. "Este cineva dintre voi în suferinţă? Să se roage! Este cineva bine dispus? Să cânte psalmi" (Iac 5,13). Pare că auzim cuvinte asemănătoare ale sfântului Paul, atunci când invită să trăim orice lucru în relaţie cu noutatea radicală a lui Cristos, cu moartea şi învierea lui (cf. 1Cor 7,29-31). "Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Iar rugăciunea făcută cu credinţă îl va mântui" (Iac 5,14-15). Aici este evidentă prelungirea lui Cristos în Biserica lui: tot el e cel care acţionează, prin intermediul preoţilor, este însuşi Duhul său cel care acţionează prin semnul sacramental al uleiului; spre el se îndreaptă credinţa, exprimată în rugăciune; şi, aşa cum se întâmpla persoanelor vindecate de Isus, oricărui bolnav i se poate spune: credinţa ta, susţinută de credinţa fraţilor şi a surorilor, te-a salvat.

Din acest text, care conţine fundamentul şi practica sacramentului Ungerii bolnavilor, reiese în acelaşi timp o viziune despre rolul bolnavilor în Biserică. Un rol activ în "a provoca", pentru a spune aşa, rugăciunea făcută cu credinţă. "Cine este bolnav, să-i cheme pe preoţi". În acest An al Sfintei Preoţii, îmi place să subliniez legătura dintre bolnavi şi preoţi, un fel de alianţă, de "complicitate" evanghelică. Ambii au o misiune: bolnavul trebuie "să-i cheme" pe preoţi, iar aceştia trebuie să răspundă, pentru a atrage asupra experienţei bolii prezenţa şi acţiunea Celui Înviat şi a Duhului său. Şi aici putem vedea toată importanţa pastoraţiei bolnavilor, a cărei valoare este într-adevăr incalculabilă, pentru binele imens pe care-l face în primul rând bolnavului şi preotului însuşi, dar şi rudelor, celor cunoscuţi, comunităţii şi, prin căi necunoscute şi misterioase, întregii Biserici şi lumii. De fapt, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de vindecare, de mântuire, de sănătate a bolnavului, înţelege aceste concepte în sens integral, fără să separe vreodată sufletul şi trupul: un bolnav vindecat de rugăciunea lui Cristos, prin intermediul Bisericii, este o bucurie pe pământ şi în cer, este o primiţie de viaţă veşnică.

Iubiţi prieteni, aşa cum a scris în enciclica Spe salvi, "măsura umanităţii se determină în mod esenţial în raportul cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru individ ca şi pentru societate" (nr. 30). Instituind un dicaster dedicat pastoraţiei sanitare, Sfântul Scaun a voit să ofere propria contribuţie şi pentru a promova o lume mai capabilă să-i primească şi să-i îngrijească pe bolnavi ca persoane. De fapt, a voit să-i ajute să trăiască experienţa infirmităţii în mod uman, nu renegând-o, ci oferindu-i un sens. Aş vrea să închei aceste reflecţii cu un gând al venerabilului Ioan Paul al II-lea, pe care el a mărturisit-o cu viaţa sa. În scrisoarea apostolică Salvifici doloris el a scris: "Cristos l-a învăţat pe om în acelaşi timp să facă bine cu suferinţa şi să facă bine celui care suferă. În acest dublu aspect el a dezvăluit până la capăt sensul suferinţei" (nr. 30). Să ne ajute Fecioara Maria să trăim pe deplin această misiune. Amin!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.