În comemorarea liturgică a doctorului angelic

Micul Toma şi "apetitul" pentru cărţi

de Sandra Isetta

Este dificil a prezenta o scurtă biografie a lui Toma. Izvoarele sunt adesea contradictorii şi sfântul, contrar lui Augustin, nu vorbeşte aproape niciodată despre sine, în afară de câteva aluzii. Însă răsfoind izvorul principal şi altele mai târzii (Guglielmo di Tocco, Historia beati Thomae de Aquino; Raimondo Spiazzi, Vita di san Tommaso d'Aquino. Biografia documentata, 1995), apare o constelaţie de semne ale sfinţeniei sale viitoare. Începem de la naşterea sa: patria, neamul, educaţia sunt cele trei elemente nodale ale biografiilor păgâne, ale căror valori sunt destructurate în viaţa unui sfânt, al cărui model, cum era deja cel al martirului, este Isus, fiul unui tâmplar, care a înnobilat şi ales ca popor al lui Dumnezeu tocmai pe cei dezmoşteniţi şi cei umili. Toma este însă călugăr şi nobil, unind vechiul exemplu cenobitic cu cel târziu şi celebrativ din epoca merovingiană şi carolingiană.

S-a născut sub papa Honoriu al III-lea (1216-1227), când Friedrich al II-lea, fiul lui Henric al II-lea, împărat german din dinastia de Hohenstaufen, şi a lui Constanza d'Altavilla, normandă, era împărat al Germaniei şi Italiei şi rege al Siciliei. Exponent al nobilimii germanice era tatăl lui Toma, fiul lui Francesca de Suavia, sora lui Federico Barbarossa, în timp ce dintr-o casă de principi normanzi din Sicilia provenea mama Teodora.

Împletirea german/normand uneşte pe reprezentantul puterii supreme şi pe cel al teologiei supreme: Eusebiu din Cezareea ar fi citit această coincidentia ca semn al providenţei divine, asemănător cu cel al naşterii lui Isus sub August, la apariţia acelui imperiu pe care Constantin avea să-l sacralizeze. "Semne" ale viitorului său apar deja înainte de naşterea sa: un eremit o îndeamnă pe Teodora, aproape de naştere, să se bucure pentru că pruncul care se va naşte avea să strălucească în viaţă de o atare înţelepciune şi sfinţenie încât nimeni n-avea să-l egaleze: "Bun de nume dar şi mai bun prin viaţa sfântă". Este al doisprezecelea copil - şi numerologia are o importanţă - ca Beniamin, fiul cel mai iubit de Iacob, din tribul căruia a provenit Apostolul neamurilor. Vom găsi analogie între câteva episoade din viaţa lui Paul şi cea a lui Toma. Un semn în cer, după un izvor târziu, face să coincidă naşterea sfântului în aceeaşi zi cu a lui Ambroziu de Siena şi Iacopo de Bevagna: în plină zi la Bevagna s-au văzut trei semiluni cu cei trei doctori aşezaţi în timp ce copiii strigau ad scholas, vestindu-le măreţia. Semnul, de factură cristologică asemenea cometei de deasupra Betleemului, este prezicere că Toma avea să abandoneze ordinul benedictin pentru a intra în cel dominican.

De asemenea, Toma are puţine luni şi o furtună se abate asupra castelului de la Roccasecca. Un fulger loveşte turnul gros, chiar în camera în care doarme micuţul împreună cu o femeie din casă şi cu surioara lui, care este ucisă, în timp ce Toma este nevătămat. Apoi fulgerul ajunge în grajd ucigând caii. Tatăl lui Toma, citind evenimentul ca pe un semn divin, încredinţează pe copil ca oblat benedictinilor din mănăstirea apropiată din Montecassino. Simbologia este dublă, nevătămarea care-l fereşte pe omul lui Dumnezeu şi semnul complex al cailor ucişi. Mergând spre Damasc pentru a-i persecuta pe creştini, Paul este lovit de fulger şi cade de pe cal devenind din soldat în armată cavaler spiritual al lui Cristos. Şi lui Toma îi este indicată calea unei armate mistice şi de înţelepciune împreună cu renunţarea la mândria şi la onoarea umană, pentru care calul este figură, conform lui Augustin. Asta o confirmă câteva episoade. Pentru a-l face să îmbrace hainele de călugăr benedictin sau de nobil cavaler şi a împiedica adeziunea lui la ordinul dominican, tată va sfâşia haina lui, însă Toma se va îmbrăca din nou în hainele sale sfâşiate bucuros să îndure acea injurie în numele lui Cristos.

Va renunţa şi la consacrarea ca arhiepiscop de Napoli oferită lui de Clement al IV-lea, preferând viaţa monahală în locul onorurilor şi bogăţiilor. Invitat la cină de sfântul rege Ludovic împreună cu priorul, în perioada luptei sale împotriva maniheismului, în timpul ospăţului a bătut în mod repetat cu mâna în masă, continuând să se gândească şi să vorbească despre erezie, uitând, noul sfânt Martin, că este la curtea unui rege.

De altfel, intrarea în ultima sa locuinţă, abaţia din Fossanova, are loc nu călare pe cal, ci călare pe un măgar, ca imitare perfectă a lui Cristos, care intră triumfal în Ierusalim pentru a fi răstignit acolo, aşa cum martirul şi episcopul Policarp călare pe un măgar este condus la martiriu. Toma avea să rostească aceste cuvinte: "Dacă Domnul va veni să mă ia, este mai bine ca să mă găsească într-o casă de călugări decât într-un castel". Calul are şi simbologie pozitivă: Ieronim şi Ambroziu reprezintă cvadriga virtuţii care conduce la cer, virtuţile cardinale cu care Orcagna îl personifică pe sfânt (Santa Maria Novella, Florenţa).

În istoria lui Toma apare şi "semnul" cărţii înghiţite. Fiind încă în scutece, se află la băile publice din Napoli, unde l-a dus mama pentru că trupele papale au invadat Roccasecca. Toma strânge în mânuţă o bucăţică de pergament şi-o duce la gură. În zadar încearcă dădaca să-i deschidă pumnul închis şi trebuie să-l scufunde în apă cu hârtia aceea în mână. Atunci când mama reuşeşte să-l facă să-i dea pergamentul vede că pe el este scrisă rugăciunea Ave Maria. Izvoare mai târzii povestesc că pruncul a înghiţit pergamentul.

Toma, ca Ioan în Apocalipsă, înghite cartea, dulce ca mierea în gură şi amară ca fierea în stomac. În el intră înţelepciunea Cuvântului întrupat în Maria, cu adevărurile dulci pentru cel care crede şi amare pentru cei necredincioşi. Cu binecuvântarea Fecioare, ca şi cum ar primi un al doilea botez, Toma este cufundat în apă în mod miraculos. Sfântul este sfânt încă de la naştere, este puer senex, copil fără copilărie, conform definiţiei lui Curtius: Toma refuză distracţia apei pentru a ţine strâns pergamentul, aşa cum Anton nu-i frecventa pe cei de-o vârstă cu el pentru a merge la biserică, aşa cum Ilariu din leagăn ridica cele două degete mici pentru a binecuvânta şi aşa cum Ambrozie, fiind mic, se juca de-a episcopul. Încă de copil, Toma ar fi dat dovadă de caritate. Familia era obişnuită să meargă la Chieti în anotimpul de toamnă. O tradiţie locală îl descrie în timp ce împarte pâine săracilor. Ieşind din cămară cu sânul plin de provizii, s-a întâlnit cu tatăl care în mod sever îi impune să desfacă haina, din care pâinea dispăruse în mod miraculos pentru a lăsa loc petalelor şi florilor, aceeaşi minune atribuită sfintei Zita contemporană. Pâinea este simbolul carităţii, al euharistiei, al lui Isus viaţa coborâtă din cer (In 6,15) născut de Maria, conform apocrifelor hrănită când era copilă de hrană îngerească, iar în Cântarea Cântărilor mireasa lui Cristos în grădina înflorită. Pergamentul înghiţit şi pâinea schimbată în flori se clarifică în simbologia mariană.

Vocaţiei sfinţilor adesea se opun una sau ambii părinţi, încă din primele Acte ale Martirilor, atunci când creştinismul era asuprit de păgânism şi apoi în următoarele realităţi istorico-geografice în fază de evanghelizare. Este cazul lui Martin şi al ostilităţii tatălui care voia pentru fiul său succesul carierei militare. Este asemănător cazul lui Toma, care însă alege să părăsească un ordin, cel benedictin filoimperial, pentru cel al mendicanţilor-predicatori. Sfântul este figură excepţională şi existenţa sa extraordinară apare în primul rând din modul în care iese în evidenţă într-un grup de apartenenţă: Martin este un soldat, Benedict este student, Ambrozie este magistrat. Atunci când creşte dorinţa de virtute, sfântul părăseşte acest grup, se va întoarce după ce a trecut peste o încercare. Anton deschide uşa mormântului în care se închisese şi se întoarce în lume, Martin şi Ambrozie sunt chemaţi la episcopat, Benedict intră într-o nouă comunitate, asemenea lui Toma, după încercarea detenţiei. Se simţea bine în abaţia de Montecassino, dar, pe la paisprezece ani, a fost constrâns s-o părăsească, pentru că în anul 1239 a fost ocupată de trupele lui Friedrich al II-lea, pe atunci în contrast cu papa Grigore al IX-lea, care i-a alungat pe toţi călugării. Abatele l-a însoţit personal pe adolescentul Toma la părinţi, recomandându-le să-l dea ca să studieze la Universitatea din Napoli, pe atunci sub jurisdicţia împăratului.

La Napoli, i-a cunoscut, în conventul apropiat al sfântului Dominic, pe fraţii predicatori şi a fost cucerit de stilul lor de viaţă şi de profunzimea lor doctrinală; în vârstă de aproape douăzeci de ani, a hotărât să intre în Ordinul dominican, în anul 1244; superiorii lui, intuind talentul tânărului, au hotărât să-l trimită la Paris pentru a completa studiile. Alegerea a provocat mânia rudelor sale, mai ales a mamei Teodora, rămasă văduvă, care-şi punea în Toma speranţele pentru a gestiona afacerile castelului.

Teodora a cerut împăratului să-i ajute pe fii, oficiali în armată, pentru ca aceştia să-l poată bloca pe Toma, aflat deja în drum spre Paris, cu părintele general al Ordinului, Ioan de Wildeshausen numit Teutonicul. Este oprit şi practic răpit de fraţi pe lângă Acquapendente; este regăsit pe o pajişte, lângă un izvor, este smuls din locus coelestic al vieţii monastice pentru a fi închis în locus horridus din castelul Monte San Giovanni, proprietate a familiei.

Sechestrarea durează un an, în timpul căruia familia încearcă în toate modurile să-l facă să renunţe la o alegere considerată nepotrivită demnităţii neamului: ajunge să introducă în chilia lui o tânără îmbrăcată în haine provocatoare. Toma o dă afară din cameră pe prostituată cu un tăciune aprins şi desenează semnul crucii pe perete cu vârful înnegrit. Prosternat la pământ, îl roagă pe Domnul să păstreze castitatea sa: apar doi îngeri care îi leagă o curea strânsă la rinichi. Asemenea lui Isus, sfântul este asaltat şi rezistă ispitelor; arhetipul seducţiei feminine este, în Vita Antonii, unul din multele travestiri ale diavolului.

După doi ani, temându-se de mânia Domnului, mama cedează în sfârşit, în acelaşi timp cu depunerea lui Friedrich al II-lea (17 iulie 1245), şi le permite dominicanilor să-l ia înapoi pe Toma, care este furat, coborât pe fereastră într-un coş. Este condus la Napoli unde ia voturile monastice şi de aici la Roma.

Fuga este un topos paulin: apostolul, aflând despre complotul organizat împotriva lui de către evreii din Damasc, în timpul nopţii este coborât de pe ziduri de către creştinii prieteni ai lui, într-un coş (2Cor 11,32-33). Precedentele veterotestamentare sunt în fuga celor doi evrei trimişi de Iosue ca iscoade la Ierihon, ajutaţi de prostituata Rahab, şi în David, căutat de Saul pentru a fi ucis, scăpat de Mikal.

Student la Köln, la şcoala lui Albert cel Mare (Dante, Paradisul, X, 97-99, "frate şi maestru-mi fu"; Beato Angelico, Şcoala lui Albert cel Mare, portret la picioarele maestrului), trezeşte curiozitatea colegilor.

Exista o anumită aşteptare de la acest tânăr din sud care luptase pentru a deveni dominican. Relatează Guglielmo de Tocco că a devenit extraordinar de tăcut, zelos în studiu, evlavios în rugăciune. Confraţii au început să-l numească "bou mut", neştiind încă mugetul puternic şi armonia cântării teologice a învăţăturii sale. Este un caz de nomen/omen. Referinţa testamentară este 1Cor 9,9 (Dt 25,4): să nu pui botniţă boului care treieră, care deja în primii părinţi ai Bisericii înseamnă că nu se pot reduce la tăcere Apostolii şi toţi cei care vestesc adevărul. S-a încercat să fie redus la tăcere atunci când la Paris, din cauza contestării ordinelor mendicante, a fost alungat din universitate împreună cu sfântul Bonaventura. Toma a continuat să predice şi să scrie până când papa Alexandru nu a rezolvat controversa. "Bou mut" este aşadar nomen al mugetului tăcut al logosului din partea lui Toma (pergamentul înghiţit) care avea să spună unul din cele mai înalte cuvinte teologice. Conversa cu apostolii, aşa mărturiseşte un alt episod. Cufundat în înţelegerea unui text dificil din Isaia, a rămas timp de trei zile în post şi în rugăciune. Apoi a început să dicteze comentariul său cu o rapiditate excepţională, în timp ce părea că vorbeşte cu cineva: a spus că Petru şi Paul şi Sfânta Fecioară i-au sugerat interpretarea textelor obscure.

Aşadar epitetul indică sfinţenia cuvântului său inspirat: sfântul Bonaventura, intrând în biroul lui Toma în timp ce scria, a văzut porumbelul Duhului alături de chipul său. După ce a terminat tratatul despre euharistie, l-a depus pe altar în faţa crucifixului pentru a primi de la Domnul un semn. Imediat a fost ridicat de la pământ şi a auzit cuvintele: Bene scripsisti, Thoma, de me quam ergo mercedem accipies? Şi a răspuns: Non aliam nisi te, Domine. Şi Paul a fost răpit până la al treilea cer, şi apoi Anton şi o întreagă serie de sfinţi până la Ecaterina; zborul, ridicarea în aer indică apropierea de cer şi de Dumnezeu, cu arhetip în figurile lui Enoh şi Ilie.

În pofida condiţiilor precare de sănătate, Toma a primit porunca să meargă la Conciliu care avea să se deschidă la Lyon pentru reconcilierea dintre Biserica greacă din Orient şi Biserica Romei. A trebuit să se oprească la mănăstirea cistercină din Fossanova. Deja pe patul de moarte a voit să lase fraţilor o expositio asupra Cântării Cântărilor. Când a ajuns la comentarea versetului veni, dilecte mi, şi-a dat sufletul (7 martie 1274), ca Isus, ca toţi sfinţii, Toma moare recitând Scriptura. Un călugăr l-a văzut pe apostolul Petru ridicându-l la cer pe Toma (Zurbaran, Triumful sfântului Toma, Sevilla); sfântul Albert cel Mare, care se afla la masă în conventul din Köln, în lacrimi i-a anunţat moartea. Regăsim acelaşi episod în Vita Antonii: eremitul a perceput moartea călugărului Paul aflându-se la multe mile distanţă.

Recunoaşterile rămăşiţelor pământeşti ale lui Toma aduc la lumină un trup aproape intact care emană acel parfum de flori caracteristic deja primei literaturi hagiografice, simbol al virtuţilor, al sfinţeniei, al participării sfântului la spiritul divin. Inviolabilitatea este semnul vizibil al întâlnirii dintre divin şi uman, dimensiune sacrală care are ca referinţă centrală întruparea-moartea-învierea Cuvântului. Ca una din minunile în viaţă, vindecarea femeii care suferea de hemoragie, şi minunile lui Toma post mortem sunt cristologice (redă vederea orbului şi mortului îi redă viaţa, eliberează mulţi îndrăciţi). Guglielmo de Tocco, referindu-se la numeroasele minuni petrecute prin intermediul relicvei din mâna lui Toma, afirmă că mâna aceea, cu degetul intelectului, deschisese cartea primită de la Cel care şade la dreapta tronului: pergamentul înghiţit de micul Toma restituise Cuvântul divin.

(După L'Osservatore Romano, 28 ianuarie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.