Benedict al XVI-lea vorbeşte despre Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor

Cateheză la audienţa generală de miercuri, 20 ianuarie 2010

Iubiţi fraţi şi surori!

Suntem în centrul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, o iniţiativă ecumenică ce s-a structurat de acum de peste un secol şi care atrage atenţia în fiecare an asupra unei teme, cea a unităţii vizibile dintre creştini, care implică conştiinţa şi stimulează angajarea celor care cred în Cristos. Şi face asta înainte de toate cu invitaţia la rugăciune, imitându-l pe însuşi Isus, care îi cere Tatălui pentru discipolii săi "Să fie una, pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). Chemarea perseverentă la rugăciune pentru comuniunea deplină între ucenicii Domnului manifestă orientarea cea mai autentică şi mai profundă a întregii căutări ecumenice, deoarece unitatea, înainte de toate, este dar al lui Dumnezeu. De fapt, aşa cum afirmă Conciliul Vatican II: "Năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi capacitatea omului" (Unitatis redintegratio, 24). De aceea, în afară de efortul nostru de a dezvolta relaţii fraterne şi de a promova dialogul pentru a clarifica şi a rezolva divergenţele care despart Bisericile şi comunităţile ecleziale, este necesară invocarea încrezătoare şi unanimă către Domnul.

Tema din acest an este luată din Evanghelia după sfântul Luca, din ultimele cuvinte ale Celui Înviat adresate discipolilor săi: "Voi veţi martorii acestor lucruri" (Lc 24,48). Propunerea temei a fost cerută de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, în acord cu Comisia Credinţă şi Constituţie din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, de la un grup ecumenic din Scoţia. În urmă cu secol, Conferinţa Mondială pentru considerarea problemelor referitoare la lumea necreştină a avut loc tocmai la Edinburgh, în Scoţia, între 13 şi 24 iunie 2010. Printre problemele discutate atunci a fost cea a dificultăţii obiective de a propune cu credibilitate vestirea evanghelică lumii necreştine din partea creştinilor dezbinaţi între ei. Dacă unei lumi care nu-l cunoaşte pe Cristos, care s-a îndepărtat de el sau care se arată indiferentă faţă de evanghelie, creştinii se prezintă neuniţi, ba chiar adesea contrapuşi, va fi credibilă vestirea lui Cristos ca unic Mântuitor al lumii şi pacea noastră? Raportul dintre unitate şi misiune din acel moment a reprezentat o dimensiune esenţială a întregii acţiuni ecumenice şi punctul său de pornire. Datorită acestui aport specific acea conferinţă de la Edinburgh rămâne ca unul dintre punctele ferme ale ecumenismului modern. Biserica Catolică, în Conciliul Vatican II, a reluat şi a reafirmat cu vigoare această perspectivă, afirmând că dezbinarea dintre discipolii lui Isus "contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura" (Unitatis redintegratio, 1).

În acest context teologic şi ecleziologic se situează tema propusă în această săptămână pentru meditaţie şi rugăciune: exigenţa unei mărturii comune adusă lui Cristos. Textul scurt propus ca temă: "Voi veţi martorii acestor lucruri", trebuie citit în contextul întregului capitol 24 din Evanghelia după Luca. Amintim pe scurt conţinutul acestui capitol. Mai întâi femeile merg la mormânt, văd semnele Învierii lui Isus şi vestesc ceea ce au văzut apostolilor şi celorlalţi discipoli (v. 8); apoi însuşi Cel Înviat le apare discipolilor din Emaus de-a lungul drumului, îi apare lui Simon Petru şi după aceea celor "unsprezece şi celorlalţi care erau cu ei" (v. 33). El deschide mintea pentru înţelegerea Scripturilor cu privire la moartea sa răscumpărătoare şi la învierea sa, afirmând că "va fi predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor" (v. 47). Discipolilor care se află "adunaţi" împreună şi care au fost martori ai misiunii sale, Domnul Înviat le promite darul Duhului Sfânt (cf. v. 49), pentru ca împreună să-l mărturisească tuturor popoarelor. Din acest imperativ - "acestor lucruri", despre acestea voi sunteţi martori (cf. Lc 24,48) - care este tema acestei Săptămâni pentru Unitatea Creştinilor, se nasc pentru noi două întrebări. Prima: ce sunt "aceste lucruri"? A doua: cum putem fi noi martorii "acestor lucruri"?

Dacă vedem contextul capitolului, "aceste lucruri" înseamnă înainte de toate crucea şi învierea: discipolii au văzut răstignirea Domnului, îl văd pe Cel Înviat şi astfel încep să înţeleagă toate Scripturile care vorbesc despre misterul pătimirii şi despre darul învierii. "Aceste lucruri" sunt deci misterul lui Cristos, al Fiului lui Dumnezeu făcut om, mort pentru noi şi înviat, viu pentru totdeauna şi astfel garanţie a vieţii noastre veşnice.

Dar cunoscându-l pe Cristos - acesta este punctul esenţial - noi cunoaştem chipul lui Dumnezeu. Cristos este mai ales revelare a lui Dumnezeu. În toate timpurile, oamenii percep existenţa lui Dumnezeu, un Dumnezeu unic, dar care este departe şi nu se arată. În Cristos acest Dumnezeu se arată, Dumnezeul îndepărtat devine apropiat. "Aceste lucruri" sunt deci, mai ales cu misterul lui Cristos, Dumnezeu care s-a apropiat de noi. Asta implică o altă dimensiune: Cristos nu este niciodată singur; el a venit în mijlocul nostru, a murit singur, dar a înviat pentru a-i atrage pe toţi la sine. Cristos, aşa cum spune Scriptura, îşi creează un trup, reuneşte întreaga omenire în realitatea vieţii sale nemuritoare. Şi astfel, în Cristos care reuneşte omenirea, cunoaştem viitorul omenirii: viaţa veşnică. Toate acestea deci sunt foarte simple, în ultimă instanţă: îl cunoaştem pe Dumnezeu cunoscându-l pe Cristos, trupul său, misterul Bisericii şi promisiunea vieţii veşnice.

Să trecem acum la a doua întrebare. Cum putem noi să fim martorii "acestor lucruri"? putem fi martori numai cunoscându-l pe Cristos şi, cunoscându-l pe Cristos, cunoscându-l şi pe Dumnezeu. Dar a-l cunoaşte pe Cristos implică desigur o dimensiune intelectuală - a învăţa ceea ce cunoaştem de la Cristos -, dar este mult mai mult decât un proces intelectual: este un proces existenţial, este un proces al deschiderii eu-lui meu, al transformării mele de prezenţa şi de forţa lui Cristos, şi astfel este şi un proces de deschidere la toţi ceilalţi care trebuie să fie trup al lui Cristos. În felul acesta, este evident că a-l cunoaşte pe Cristos, ca proces intelectual şi mai ales existenţial, este un proces care ne face martori. Cu alte cuvinte, putem fi martori numai dacă îl cunoaştem pe Cristos la prima mână şi nu numai de la alţii, din viaţa noastră proprie, din întâlnirea noastră personală cu Cristos. Întâlnindu-l realmente în viaţa noastră de credinţă devenim martori şi putem contribui astfel la noutatea lumii, la viaţa veşnică. Catehismul Bisericii Catolice ne dă o indicaţie şi pentru conţinutul acestui "aceste lucruri". Biserica a reunit şi rezumat esenţialul a ceea ce Domnul ne-a dăruit în revelaţie, în "Simbolul numit niceno-constantinopolitan, care îşi trage marea sa autoritate din faptul că este rod al primelor două concilii ecumenice (325 şi 381)" (CBC, nr. 195). Catehismul precizează că acest Simbol "este comun încă tuturor marilor Biserici din Orient şi din Occident" (Ibid.). Deci în acest Simbol se găsesc adevărurile de credinţă pe care creştinii pot să le mărturisească împreună, pentru ca lumea să creadă, manifestând, cu dorinţa şi angajarea de a depăşi divergenţele existente, voinţa de a merge spre comuniunea deplină, unitatea trupului lui Cristos.

Celebrarea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ne face să luăm în considerare alte aspecte importante pentru ecumenism. Înainte de toate, marele progres realizat în relaţiile dintre Biserici şi comunităţi ecleziale după Conferinţa de la Edinburgh din urmă cu un secol. Mişcarea ecumenică modernă s-a dezvoltat în mod aşa de semnificativ încât a devenit, în ultimul secol, un element important în viaţa Bisericii, amintind de problema unităţii dintre toţi creştinii şi susţinând şi creşterea comuniunii între ei. Ea nu numai că favorizează raporturile fraterne dintre Biserici şi comunităţile ecleziale ca răspuns la porunca iubirii, ci stimulează şi cercetarea teologică. În afară de asta, ea implică viaţa concretă a Bisericilor şi a comunităţilor ecleziale cu tematici care ating pastoraţia şi viaţa sacramentală, cum ar fi, de exemplu, recunoaşterea reciprocă a Botezului, problemele referitoare la căsătoriile mixte, cazurile parţiale de communicatio in sacris în situaţii deosebite bine definite. Pe urma acestui spirit ecumenic, contactele s-au lărgit şi la mişcări penticostale, evanghelice şi carismatice, pentru o mai bună cunoaştere reciprocă, deşi nu lipsesc probleme grave în acest sector.

Biserica Catolică, de la Conciliul Vatican II, a intrat în relaţii fraterne cu toate Bisericile din Orient şi comunităţile ecleziale din Occident, organizând, îndeosebi, cu cea mai mare parte dintre ele, dialoguri teologice bilaterale, care au dus la găsirea de convergenţe sau şi de consensuri în diferite puncte, aprofundând astfel legăturile de comuniune. În anul care tocmai a trecut, diferitele dialoguri au înregistrat paşi pozitivi. Cu Bisericile Ortodoxe, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic a iniţiat, în Sesiunea plenară a XI-a desfăşurată la Paphos în Cipru, în octombrie 2009, studierea unei teme cruciale în dialogul dintre catolici şi ortodocşi: Rolul episcopului de Roma în comuniunea Bisericii în primul mileniu, adică în timpul în care creştinii din Orient şi din Occident trăiau în comuniunea deplină. Acest studiu se va extinde în continuare la al doilea mileniu. Am cerut deja de mai multe ori rugăciunea catolicilor pentru acest dialog delicat şi esenţial pentru întreaga mişcare ecumenică. Şi cu vechile Biserici Ortodoxe din Orient (coptă, etiopiană, siriană, armeană) Comisia Mixtă analogă s-a întâlnit (26-30 ianuarie 2009). Aceste iniţiative importante atestă că este în desfăşurare un dialog profund şi bogat în speranţe cu toate Bisericile din Orient care nu sunt în comuniune deplină cu Roma, în specificul lor propriu.

În cursul anului trecut, cu comunităţile ecleziale din Occident s-au examinat rezultatele obţinute în diferitele dialoguri din aceşti patruzeci de ani, oprindu-se, îndeosebi, asupra celor cu Comuniunea Anglicană, cu Federaţia Luterană Mondială, cu Alianţa Reformată Mondială şi cu Consiliul Mondial Metodist. În această privinţă, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a realizat un studiu pentru a explica punctele de convergenţă la care s-a ajuns în respectivele dialoguri bilaterale şi pentru a semnala, în acelaşi timp, problemele deschise asupra cărora va trebui să se înceapă o nouă fază de confruntare.

Printre evenimentele recente, aş vrea să menţionez comemorarea a zece ani de la Declaraţia comună despre doctrina justificării, celebrată împreună de catolici şi luterani la 31 octombrie 2009, pentru a stimula continuarea dialogului, precum şi vizita la Roma a arhiepiscopului de Canterbury, dr. Rowan Williams, care a avut şi colocvii cu privire la situaţia specială în care se află Comuniunea Anglicană. Angajarea comună de a continua relaţiile şi dialogul sunt un semn pozitiv, care manifestă cât este de intensă dorinţa unităţii, în pofida tuturor problemelor care se opun. Astfel vedem că există o dimensiune a responsabilităţii noastre de a face tot ceea ce este posibil pentru a ajunge realmente la unitate, dar există cealaltă dimensiune, aceea a acţiunii divine, pentru că numai Dumnezeu poate da Bisericii unitatea. O unitate "autofăcută" ar fi umană, dar noi dorim Biserica lui Dumnezeu, făcută de Dumnezeu, care atunci când va voi şi atunci când noi vom fi pregătiţi, va crea unitatea. Trebuie să ţinem cont şi de câte progrese reale s-au obţinut în colaborare şi în fraternitate în toţi aceşti ani, în aceşti ultimi 50 de ani. În acelaşi timp, trebuie să ştim că munca ecumenică nu este un proces liniar. De fapt, probleme vechi, născute în contextul unei alte epoci, pierd importanţa lor, în timp ce în contextul de astăzi se nasc noi probleme şi noi dificultăţi. De aceea, trebuie să fim mereu disponibili pentru un proces de purificare, în care Domnul să ne facă să fim uniţi.

Iubiţi fraţi şi surori, pentru complexa realitate ecumenică, pentru promovarea dialogului, precum şi pentru ca în timpul nostru creştinii să poată da o nouă mărturie comună de fidelitate faţă de Cristos în faţa acestei lumi a noastre, cer rugăciunea tuturor. Domnul să asculte invocaţia noastră şi a tuturor creştinilor, care în această săptămână se înalţă la el cu intensitate deosebită.

Papa Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.