S-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Ca în fiecare an şi anul acesta în ziua de 15 ianuarie a fost omagiat în toată ţara. S-au citit poezii, s-a vorbit de poetul Eminescu, de prozatorul Eminescu, de jurnalistul Eminescu. Talentul şi aportul incontestabil în literatura română, fiind cel mai important scriitor romantic, au fost din nou scoase în evidenţă.

"Luceafărul poeziei româneşti" s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, şi a încetat din viaţă la 15 iunie 1889. A activat în societatea literară Junimea şi a lucrat ca redactor la "Timpul". Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena şi apoi la Berlin (1869-1874). Manuscrisele sunt numeroase, cele 46 de volume dovedindu-i calitatea de creator al unei opere ce străbate timpul.

Fără îndoială, Eminescu a fost un căutător, unul care şi-a pus întrebări şi încercat să afle răspunsuri... Câteva poezii ("Răsai asupra mea", "Rugăciune", "Dumnezeu şi om", "Învierea", "Colindele") şi câteva articole publicate în "Timpul" ne pot ajuta să vedem ce anume apreciază Poetul în creştinism.

1. Mai întâi, a avut o idee înaltă despre Sfintele Scripturi. În biblioteca lui, alături de operele sfinţilor părinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale există o traducere în limba română veche a începutului prologului din Evanghelia după sfântul Ioan: "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".

El consideră că Evanghelia, "această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean", este aceea ca l-a "ridicat atâta pe om". Într-un articol din publicat în ziarul "Timpul", notează: "Iată, două mii de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea". Şi precizează: "Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui". În acelaşi articol, deplânge cum "în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia".

În Evanghelii se găsesc "cuvintele de miere", din care preoţii învaţă poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din poezia, "Învierea", fiind în Biserică, urmărit de "spiritul rece al morţii", Poetul contemplă şi ascultă: "Un singur glas îngână cuvintele de miere, / Închise în tartajul străvechii Evanghelii". Şi apoi adaugă: "C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă / Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă / Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, / Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada".

2. Eminescu are admiraţie pentru Fecioara Maria. Ei i se destăinuie, ei i se roagă. Pentru el, Fecioara este "crăiasa" lumii, "regină peste îngeri", "luceafărul mărilor", "Maica Sfântă", "pururi fecioară", îndurarea, cea care are puterea să ne înalţe "din valul ce ne bântuie", mila care risipeşte deznădejdea, cea care poate veni "în noaptea gândurilor", care poate să "asculte a noastre plângeri". Poetul înalţă rugăciunea către ea: "Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!" (Rugăciune, 1879).

Versurile "Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară" amintesc de imaginile Maicii Domnului din iconografia bizantină, unde Preacurata îşi pleacă privirile pline de duioşie asupra celui care priveşte icoana.

Fecioara Maria este alături de Isus: "De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului" (Colinde, colinde, 1878).

Maria l-a născut pe acela care poate da adevărata libertate. În anul 1870, un comitet care îl avea secretar pe Eminescu chema la praznicul Mănăstirii Putna. "În ziua de 15 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Crist", scria Eminescu în Apel. "Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!" (Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 32).

3. Poetul apreciază valoarea rugăciunii, invocarea ajutorului de sus. În manuscrisele lui s-au găsit o transcriere în limba latină a rugăciunilor "Tatăl nostru" şi "Ave Maria", precum şi rugăciuni către Mântuitorul: "Isuse Cristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni iubitorule / Mântuitorule"; "Isuse Cristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate".

Ce anume cere Poetul în rugăciune?

Să fie ascultate plângerile, durerile noastre: "Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri / Din neguri te arată / Lumină dulce clară, / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!"

Poetul are încrederea că asupra sufletului rănit, se va aşeza binefăcătoarea "lumină lină", care poate să-i redea speranţa: "Speranţa mea tu n-o lăsa să moară, / Deşi al meu e un noian de vină; / Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară".

Se roagă apoi pentru credinţa: "Redă-mi credinţa". Sentimentul nimicniciei şi al păcatului îl face să vadă distanţa dintre ce ar trebui să fie şi ce este. Simţindu-se fără credinţă, poetul o cere în rugăciune: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!" (Răsari asupra mea, 1879)

4. Eminescu are o consideraţie specială pentru Mântuitorul. El este modelul suprem, demn de a fi urmat. El este "martirul omenirii lănţuite". "Crist, scrie Eminescu în Apelul din anul 1870 pentru praznicul de la Putna, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei".

El s-a născut în sărăcie la Betleem, luminând şi devenind împăratul omenirii. În poezia "Dumnezeu şi om" (1873), se adresează Mântuitorului dintr-o veche icoană: "Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător... / Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană. Erau vremurile când Isus se arăta ca darul divin venit de sus: "Te-am văzut născut în paie", căci acolo, la Betleem, "Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul". Vede distanţa dintre ceea ce se întâmplă în prezent şi ce era în trecut: "Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri ai fost credinţa simplă însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă... / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie".

În "Rugăciunea unui dac" (1879), Poetul evocă lucrarea mântuitoare a lui Cristos, deşi nu-l numeşte: "El este-al omenimei isvor de mântuire / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii!".

La 12 aprilie 1881, publică articolul "Şi iarăşi bat la poartă...", cu ocazia sărbătorii Paştelui: "Duiosul ritm al clopotelor - scrie el - ne vesteşte că astăzi încă Cristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri" (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, 1985, p. 134-135). Cristos este acela care moare şi învie, biruie moartea, se jertfeşte, pentru a ne dărui nouă viaţă. "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Cristos învingător / Iar inimile toate s-unesc în armonie: «Cântări şi laude-nălţăm / Noi, ţie unuia, / Primindu-l cu psalme şi ramuri, / Plecaţi-vă, neamuri, / Cântând Aleluia! / Cristos au înviat din morţi, / Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!»" (Învierea, 1878)

Pentru a fi mai explicit ce anume îl fascinează la Cristos, Eminescu face o analiză comparativă cu alte doctrine filozofice şi religioase, punând în lumină superioritatea lui Cristos Domnul: "Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atât pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, [ci] pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Cristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme au încolţit [numai] iubirea în inima lui şi şi-au încheiat [viaţa pământească] cerând de la Tatăl său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă".

5. Acest ultim citat arată un alt lucru de care Poetul este fascinat cu privire la creştinism: puterea lui transformatoare. Nici o altă învăţătură nu l-a ridicat atât de mult pe om, precum Evanghelia lui Cristos. Biografia divină, care întrupează şi descoperă iubirea este cea care "au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui"

"Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Isus Cristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine... Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie" ("Şi iarăşi bat la poartă...", "Timpul", 12 aprilie 1878).

* * *

În faţa tuturor acestor valori pe care Poetul le găseşte în creştinism, nu poate fi ceva mai frumos decât exprimarea gândului de recunoştinţă prezent în unele dintre ultimele sale versuri reţinute de Alexandru Vlahuţă atunci când l-a vizitat în ospiciu din Bucureşti, cu puţin timp înainte de a muri: "Era prin martie 1889; m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut... M-a întrebat de prieteni căindu-i, vorbind de ei cu milă... adusei vorba de poezii... Atunci cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începe să citească... un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător... Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu... n-am putut reţine decât aceste patru versuri: "Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat, Părinte".

(Conferinţă ţinută la Colegiul "Mihai Eminescu" din Iaşi, 15 ianuarie 2010)

Pr. Cornel Cadar
 

lecturi: 70.