În colocviu cu cardinalul Claudio Humes, prefect al Congregaţiei pentru Cler

Fermitate şi paternitate pentru a apăra credibilitatea preoţilor
de Mario Ponzi

Fermitate şi paternitate. Sunt atitudinile care caracterizează Biserica Catolică, mereu egală cu ea însăşi, fie atunci când asumă poziţii drastice faţă de cel care iese din semănat, fie atunci când asumă poziţii drastice faţă de cel care iese din semănat, fie atunci când îşi arată faţa sa primitoare şi este gata să ierte pe cel care se căieşte sau să-l primească pe cel care bate la porţile ei. Apoi, cu preoţii săi, este mereu şi oricum generoasă în iubire. Despre aceste atitudini se face interpret cardinalul Claudio Hummes, prefect al Congregaţiei pentru Cler, în interviul pe care l-a dat ziarului nostru.

"Paternitatea episcopului element fundamental pentru reuşita unei vieţi sacerdotale". Asta a spus papa adresându-se episcopilor din Bielorusia veniţi în visita ad limina la 17 decembrie 2009. Însă ceea ce s-a întâmplat în unele părţi ale lumii, în pofida angajării, arată ceva ce nu a funcţionat. Ce anume?

Nu trebuie să generalizăm. Durerosul eveniment irlandez - pentru care printre altele unii episcopi şi-au asumat responsabilităţile lor şi au fost părtaşi - nu poate să nu fie referit la întreaga slujire episcopală. Episcopii sunt părinţi buni pentru preoţii lor. Desigur, există unele situaţii neplăcute, dar sunt foarte limitate. Din păcate, e vorba de situaţii legate de condiţia umană. Este ceea ce s-a întâmplat în Irlanda. Un fapt foarte dureros care loveşte înainte de toate, e adevărat, victimele, dar răneşte profund şi inima Bisericii. După ce s-au constatat în mod obiectiv responsabilităţile unui aşa de mare rău, trebuie mers cu hotărâre până la capăt, chiar făcând recurs la justiţia obişnuită.

Cât de mult resimte, după părerea dumneavoastră, credibilitatea preoţilor?

Din păcate, într-o societate mai puţin înclinată să meargă până la capăt în căutarea adevărului, iese rău imaginea preotului. Mai ales pentru că mass-media îşi îndreaptă reflectoarele lor asupra acestor evenimente, în loc să le îndrepte spre ceea ce fac bine marea majoritate a preoţilor. Este de netăgăduit că au loc episoade dureroase. Dar este vorba mereu de cazuri limitate şi, dacă ne uităm la cifre, proporţional modeste. Oricum, fapte foarte grave, delictuoase, pe care Biserica nu le poate tolera niciodată, în nici un caz. Dar, repet, cea mai mare majoritate a preoţilor din lume sunt persoane vrednice, angajate în slujirea lor, gata să-şi dăruiască toată viaţa - şi adesea şi-o pierd - pentru Evanghelie. Comportamente admirabile dar care, din păcate, nu sunt date publicităţii. Din punctul meu de observaţie privilegiat am putut să cunosc multe istorii sacerdotale excelente. Am învăţat să-i iubesc pe preoţi tot mai mult. Sunt o forţă foarte importantă în Biserică. În fiecare zi susţin povara ei şi-i permit drumul pe cărările lumii. În atâtea zone risipite de pe pământ, ei înşişi sunt Biserică. Întrupează misiunea ei. Avangarde ale Evangheliei, riscă zilnic martiriul. Reprezintă o forţă pozitivă şi pentru societate. De fapt, cu Evanghelia răspândesc valori proprii ale persoanei umane, îi reafirmă drepturile, înainte de toate cele la viaţă şi la libertate. Ţes firele unei ţesături dese de caritate şi de solidaritate care străbate lumea. Pentru aceasta eu consider de importanţă primară să le oferim mereu preoţilor toate mijloacele de care au nevoie pentru a continua să exercite misiunea lor. Însă ei au nevoie mai ales de sprijinul nostru.

Însă este dificil în anumite realităţi să se şteargă imagini şi opinii negative.

Desigur avem nevoie de mărturii noi. Pentru aceasta să ne rugăm. Să simţim datoria de a crede în forţa rugăciunii. Ba chiar, acest An al Sfintei Preoţii este o oportunitate de har care trebuie primit fără ezitări. Pretutindeni în lumea creştină se reflectează asupra cotidianităţii slujirii, asupra necesităţii formării permanente care trebuie oferită preoţilor, chiar şi celor în vârstă. Acesta este un punct fundamental: să ne gândim la o formare permanentă care să aibă gustul actualizării, al recalificării. Aşa cum se întâmplă în orice alt domeniu al vieţii umane. Dar repet, trebuie să ne bazăm mult pe rugăciune, pe adoraţia euharistică. În atâtea parohii s-a început deja să se facă rugăciuni pentru preoţi, pentru ca să poată primi forţa de la Dumnezeu pentru a înfrunta noile provocări ale societăţii post-moderne. Din semnalele primite în aceste prime luni, cred că pot spune că anul acesta va putea realmente să facă să se renască un spirit sacerdotal nou. Este foarte oportun ca preoţii să simtă iubirea Bisericii faţă de ei, să vadă că sunt recunoscute eforturile lor, să se simtă sprijiniţi şi stimulaţi. Papa, atunci când am avut ocazia de a-l saluta pentru felicitările de Crăciun, mi-a spus că este foarte satisfăcut de modul cum se desfăşoară Anul Sfintei Preoţii, mai ales pentru că a fost perceput adevăratul sens al celebrării lui.

Aşadar, trebuie interpretate în optica iubirii acele gesturi de deschidere, din partea Bisericii, care au caracterizat în aceste prime luni ale Anului Sfintei Preoţii?

Aş spune că da. Biserica catolică este gata să primească toate diversităţile legitime în sânul ei. Nu se preocupă de categorii umane care vorbesc de dreapta, de stânga, de progresişti, de conservatori. Biserica noastră nu este una sectară. Este catolică, este una, este sfântă şi apostolică şi este gata să îmbrăţişeze pe oricine, ca o mare mamă. Oferă tuturor posibilitatea de a face drumuri diferite numai să rămână în mărturisirea comună a Evangheliei. Să ne gândim la istoria ordinelor călugăreşti, la spiritualităţile lor diferite, aşa de diferite unul de altul dar toate împreună capabile să aducă bogăţie de carisme în unica Biserică a lui Cristos. Desigur, toţi trebuie să meargă în unitate. Însă unitate nu înseamnă uniformitate.

În acest context se inserează şi constituţia apostolică "Anglicanorum coetibus"?

Da, fără îndoială. A intra pentru a face parte din comunitatea noastră eclezială a fost o cerere a lor. Biserica catolică nu a făcut altceva decât să-şi deschidă porţile, aşa cum este în stilul ei de primire. Anglicanilor veniţi între noi ea le oferă posibilitatea de a trăi credinţa, chiar dacă într-o formă un pic diferită, adică menţinând unele caracteristici ale ritului lor, ale spiritualităţii lor, ale liturgiei lor, adică tot ceea ce face posibil să trăiască fără a compromite unitatea şi comuniunea eclezială. Asta înseamnă că intră pe deplin în comuniunea eclezială. Consider acest lucru un fapt foarte pozitiv, chiar dacă sunt conştient că există încă nişte lucruri care trebuie ajustate, verificate. Este expresia acelei libertăţi de conştiinţă şi a acelei libertăţi religioase care se mărturisesc în Biserica Catolică, deschisă oricui care vrea să-i împărtăşească comuniunea.

Pentru congregaţia dumneavoastră ce comportă această deschidere?

Pentru moment, nimic nou. În afară de câteva consideraţii generale referitoare la status-ul sacerdotal în general, ca acela al preoţilor din toată lumea. Lucruri mai specifice privesc Congregaţia pentru Doctrina Credinţei.

Nu credeţi că poate să crească numărul preoţilor aflaţi în criză de identitate, sau oricum în dificultate în ceea ce priveşte celibatul?

Desigur că va trebui să vorbim mai mult cu preoţii noştri. Din multe părţi este recomandată atenţie faţă de cei care, preoţi fiind, cer dispensa, şi pentru că doresc să se căsătorească. Biserica nu abandonează pe nimeni; nimeni nu este exclus de la iubire, de la fraternitate. Nici măcar aceia care încă nu au adoptat decizia de a cere dispensa, care este mereu cel mai bun lucru care trebuie făcut în anumite cazuri. Cel care a abandonat de fapt slujirea sau cel care oricum nu mai este în condiţiile necesare pentru a merge înainte, este chemat să reglementeze situaţia, ca preot, în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii şi în faţa propriei conştiinţe. Tocmai pentru a face mai simple anumite etape, papa a conferit Congregaţiei noastre facultăţi speciale în acest sens. Este un mod pentru a uşura procedura şi a pune aceste persoane în măsură să-şi reglementeze poziţia lor, în aşa fel încât să poată continua să-şi trăiască credinţa lor creştină, chiar dacă într-o nouă condiţie. Salus animarum este şi rămâne obiectivul Bisericii.

Aşa a fost şi pentru Milingo?

Desigur, acesta a fost scopul. Dacă este adevărat că în măsura de reducere la starea laicală se citeşte cuvântul in poenam, în fond este vorba mereu de o favoare, pentru că se oferă posibilitatea de a reglementa o poziţie şi de a ieşi dintr-o situaţie care nu este în ordine nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa Bisericii. Totuşi e vorba mereu de preoţi, adică de persoane care au nişte obligaţii. Cerând în mod oficial să fie dispensaţi de aceste obligaţii se revine la o situaţie corectă pentru a trăi în faţa lui Dumnezeu. Până la urmă, de fapt, se oferă mereu tuturor posibilitatea de a recupera starea de har.

Înseamnă că există mereu posibilitatea de a se căi, deci de a se întoarce înapoi?

Da, deşi în condiţii determinate şi în faţa unei convertiri adevărate, se poate chiar relua exercitarea slujirii.

Deci şi un preot căsătorit s-ar putea întoarce la slujirea sacerdotală dacă s-ar căi?

Atât timp cât subzistă legătura căsătoriei nu poate, pentru că i-ar lipsi condiţia de celibatar. În schimb, dacă ar dispare această legătură, conform celor specificate în acest sens de dreptul canonic, şi existând o ulterioară cerere din partea celui interesat, ar trebui să se procedeze examinând caz cu caz, deoarece în această materie delicată nu se poate generaliza. Legislaţia Bisericii este clară în acest sens. Oricum, în orice caz pentru preotul care cere dispensa situaţia în comunitatea eclezială este reglementată pe deplin. Aşadar, el este în condiţia de a putea trăi în stare de har. Asta înseamnă că, şi în noua sa situaţie, poate să se sfinţească asemenea oricărui alt creştin.

În ce mod Anul Sfintei Preoţii va putea să contribuie la orientarea preoţilor care se află în dificultate?

Eu cred că va fi o ocazie privilegiată pentru aceştia. De altfel, este unul din obiectivele pe care papa şi le fixase înainte de a-l convoca. Reflecţia care s-a dezvoltat în această perioadă cuprinde diferite domenii. Fără îndoială va folosi pentru a-i ajuta pe acei preoţi care se simt un pic încurcaţi, pe cei care acuză simptome de oboseală, pe cei care simt, în manieră tot mai puternică, solicitările lumii seculare, şi sunt tentaţi să cedeze sub povara nenumăratelor provocări pe care le întâlnesc. Dar, eu cred, va folosi şi pentru a-i convinge pe preoţii care trăiesc în situaţii neregulamentare, adică fără să fi cerut dispensa, să se pună în ordine cu propria conştiinţă şi să-şi reglementeze poziţiile lor. Asta şi pentru a reda claritate vieţii lor şi vieţii altora, mai ales a credincioşilor.

Se vorbeşte adesea despre formare. Dar ce se face în concret pentru preoţii chemaţi să se confrunte cu o lume în evoluţie continuă?

Suntem perfect conştienţi de modul în care s-a schimbat viaţa astăzi. Deci simţim urgenţa unei formări permanente pentru preoţii noştri. Mai mult, pentru noi toţi. Cu toţii avem nevoie să ne recalificăm, să ne actualizăm pentru a întâmpina provocările societăţii globalizate. De fapt, se prezintă situaţii noi care trebuie înfruntate; uneori suntem nepregătiţi. De exemplu, tinerii de astăzi reprezintă o nouă expresie culturală, foarte diferită de cea dinainte. Însăşi societatea se prezintă tot mai mult ca societate multiculturală, multireligioasă. Şi din păcate foarte des cucereşte primatul, sau măcar vizibilitate mai mare, o cultură care e departe de conştiinţa religioasă, o cultură laicistă, materialistă, consumistă, relativistă. Desigur nu putem s-o ştergem. Deci trebuie să învăţăm s-o gestionăm, s-o administrăm pentru a rămâne în lume. Tinerii noştri vin din aceste experienţe culturale, s-au născut în această lume. Misiunea noastră este să-i înţelegem, să înţelegem dacă printre ei există vocaţii autentice. Şi în ceea ce priveşte formarea lor, e clar că va trebui să se ţină cont de această nouă experienţă culturală, de solicitările la care sunt sau vor fi supuşi, de contextul social în care sunt chemaţi să slujească Biserica şi pe oameni. Adică va fi vorba de a forma preoţi capabili să fie în lumea de astăzi şi ducă mesajul veşnic al lui Cristos în lumea care va veni, care nu e chiar aşa de departe, dată fiind rapiditatea schimbărilor de generaţii.

O caracteristică a acestei lumi noi pare să fie mobilitatea umană. Însă uneori, văzând măcar unele situaţii, fenomenul migrator comportă manifestări de rasism, de xenofobie. Sunt implicaţi şi preoţii?

Din păcate este un fenomen real. Nu putem şi nici nu ne putem opri la această mentalitate. Situaţia specială din anumite Biserici, mai ales din cele mai vechi, devine dificilă datorită numărului mic de vocaţii. În timp ce în Bisericile născute în teritorii care odinioară erau de misiune, prin harul lui Dumnezeu, vocaţiile sunt în continuă creştere. Aşadar, are loc fenomenul contrar: din Biserici de misiuni în Biserici misionare care trimit preoţi acolo unde este nevoie. Dar eu cred că tocmai această mişcare de preoţi dintr-o naţiune în alta contribuie într-un fel la acea dorită schimbare de mentalitate. În comunitatea cu adevărat creştină fenomenul rasismului sau al xenofobiei este mai rar, uneori este necunoscut. Ba chiar aş spune: comunităţile ecleziale, mai ales parohiile, se deschid la primirea străinilor; deci să ne închipuim cum este primit preotul străin care merge să slujească acea comunitate. Însă nu se poate crede că situaţia unei ţări poate să fie rezolvată cu venirea preoţilor misionari: Biserica locală trebuie să aibă în vedere formarea clerului propriu, a clerului din propria ţară. O comunitate matură trebuie să fie capabilă să alimenteze vocaţiile în sânul ei.

Cum trebuie să fie preotul din mileniul al treilea?

Ca cel din primul şi ca cel din al doilea mileniu. Adică aşa cum l-a voit Cristos. Important este ca el să fie capabil să interpreteze semnele timpurilor şi să trăiască înlăuntrul culturii din timpul lui ca slujitor al lui Cristos, al Evangheliei sale, al Bisericii sale. Care este întotdeauna la fel cu aceea de ieri şi cu aceea de mâine. Asta arată că Biserica şi, în acest caz, preoţii ei trebuie să încultureze Evanghelia în orice cultură şi să evanghelizeze toate culturile. Trebuie să fie capabili să facă din Evanghelie răspunsul la problemele şi aspiraţiile din orice moment istoric şi din orice situaţie culturală. "Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul ca să osândească lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin el".

Traducere de pr. Mihai Patraşcu după L'Osservatore Romano, 13 ianuarie 2010)
 

lecturi: 27.