Naşterea şi Pătimirea în artă

Un Stabat Mater după măsura ieslei

de Timothy Verdon

Timpul liturgic care începe cu Liturghia de la miezul nopţii din solemnitatea Naşterii Domnului, la 24 decembrie, şi se termină cu sărbătoarea Botezului Domnului, duminică după Epifanie, îi introduce pe credincioşi nu numai în misterul naşterii lui Cristos, ci şi al morţii şi învierii sale. Tocmai acest caracter dublu al perioadei este sugerat în imaginea reprodusă alături, un mic tablou din secolul al XIV-lea păstrat în Vatican, în care sunt reprezentate atât adoraţia nou-născutului Isus, jos, cât şi imaginea lui Vir dolorum, sus, aproape ca o confirmare a afirmaţiei sfântului Leon cel Mare, conform căreia "unicul scop al Fiului lui Dumnezeu de a se naşte era să facă posibilă răstignirea. În sânul Fecioarei a asumat un trup muritor, iar în acel trup muritor a împlinit pătimirea sa" (Tratat, 48, 1: Corpus Christianorum Series Latina 138a, 279-280).

Sinteza extremă a vita Christi oferită de Leon cel Mare - apoi şi de pictura reprodusă aici - se naşte din Noul Testament. Deja ultima duminică din Advent, în acest an "C", Biserica a amintit textul din Scrisoarea către Evrei în care "intrând în lume, Cristos spune (Tatălui): «Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit un trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut; atunci am zis: Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule, după cum este scris despre mine în Scripturi»" (Ev 10,5-7); ca să evite echivocuri, mai înainte acelaşi text specifică faptul că "prin această voinţă a lui Dumnezeu suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos, jertfă adusă o dată pentru totdeauna" (Ev 10,10).

Nu e vorba de o explicaţie teologizantă, aşa cum ar putea să creadă cineva. De fapt, prima aluzie biografică la Isus care a ajuns la noi, o frază din scrisoarea adresată de sfântul Paul creştinilor din Galaţia pe la anul 57, spune acelaşi lucru.

Cu o concizie şi mai mare decât aceea a sfântului Leon cel Mare cu patru secole mai târziu, apostolul afirmă că atunci "când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea" (Gal 4,4-5). Această biografie sintetică a lui Isus este introdusă însă, în Scrisoarea către Galateni, de referinţe la moartea şi învierea lui. Fraza care aminteşte naşterea şi apartenenţa lui la poporului lui Israel apare de fapt în cadrul unei lungi argumentări doctrinale care deschide - cu 32 de versete înainte - cu întrebarea, "O, galateni fără minte! Cine v-a vrăjit pe voi, înaintea ochilor cărora a fost prezentat Cristos răstignit?" (Gal 3,1); apoi, în primele cuvinte din epistolă autorul, Paul, se identificase deja ca "apostol, nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl, care l-a înviat din morţi" (Gal 1,1).

Ordinea de cunoaştere indicată de poziţionarea acestor trimiteri - ordinea informaţiilor cu privire la Cristos pe care sfântul Paul le consideră sigure în destinatarii scrisorii, adică - este deci opusul ordinii cronologice: nu naşterea, moartea şi învierea, ci învierea, moartea şi naşterea! Aceasta va fi şi ordinea în care, între anii 50-60 şi începutul secolului al II-lea, vor lua formă evangheliile, care - deşi reorganizează materialul pentru scopurile unei naraţiuni diacronice - se nasc din convingerea prealabilă că Isus Cristos a înviat, apoi din participarea emotivă şi morală la pătimirea lui, şi numai în cele din urmă din naraţiunea vieţii lui istorice.

Tendinţa de a nu disocia în nici un moment al vieţii lui Cristos, nici naşterea, de moartea şi învierea lui este apoi concretizată în liturgie. Fiecare sărbătoare liturgică, şi Crăciunul, este orientată în mod obligatoriu spre misterul pătimirii-învierii de faptul că în ea se celebrează Liturghia, care re-prezintă în formă nesângeroasă jertfa lui Cristos pe Golgota.

Lecturile din solemnităţile şi sărbătorile din timpul Crăciunului sunt străbătute apoi de aluzii la viitoarea Pătimire a Mântuitorului: deja faptul menţionat în evanghelia de la Liturghia de miezul nopţii de Crăciun, că la sosirea lui Iosif şi Maria în cetatea lui David, Betleem, "nu era loc pentru ei la han" (Lc 2,7), introduce tema refuzului, explicată în cheie teologică în Prologul lui Ioan proclamat atât la Liturghia din ziua de Crăciun cât şi în duminica a doua care urmează. "[Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (In 1,9-11).

Apoi, la Epifanie, din refuz tema se transformă în ostilitate atunci când Irod caută să afle locul în care s-a născut Cristos, nu pentru a-l adora ci pentru a-l ucide.

Conţinutul pascal al Crăciunului va fi emfatizat mai ales începând din perioada picturii noastre mici, în poezia religioasă şi în imnuri populare. Să luăm cazul lui Stabat Mater, databil între sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, ale cărui cuvinte, atribuite franciscanului Jacopone da Todi, invită să simţim în mod emotiv, aşa cum a simţit Maria, suferinţa lui Cristos. Era şi o versiune de Crăciun a imnului, atribuită şi aceasta lui Jacopone da Todi, în care în loc de a vorbi despre Maria la picioarele crucii textul o descrie lângă iesle! În timp ce prima versiune începe Stabat mater dolorosa /juxta crucem lachrymosa, / dum pendebat Filius, aceasta spune Stabat mater speciosa, / juxta foenum gaudiosa, / dum jacebat parvulus. Pentru cel care folosea prima versiune de Crăciun, şi apoi, după câteva luni, versiunea pascală, trebuia să fie o salutară contaminatio emotivă: bucuria naşterii, amintită la Paşte, intensifica durerea morţii, aşa cum conştiinţa morţii viitoare, simţită la Crăciun, acutiza pathosul Pruncului vulnerabil.

Acest dublu mister i-a fascinat pe artiştii din toate perioadele, inclusiv din perioada actuală. A doua operă reprodusă aici, o Sfântă Familie abstractă din 2008, îl arată pe Mântuitorul născut ca lumină în lemnul aurit al unei cruci în formă de "tau" ("El va avea pe umeri stăpânirea", va avea pe umeri povara teribilă şi glorioasă a crucii).

În pictură, de mâna unuia dintre artiştii invitaţi de Benedict al XVI-lea la întâlnirea din capela Sixtină la 21 noiembrie, Filippo Rossi, simbolul aurit se îmbină cu lemnul neşlefuit cu aluzie la sfântul Iosif, reprezentant al istoriei lui Israel în care se inserează Fiul lui Dumnezeu: lemn nu numai neşlefuit ci şi torturat, ca anticipare a pătimirii; se îmbină şi cu albul atins de aur care face aluzie la Maria.

(După L'Osservatore Romano, 24 decembrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 49.