Interviu cu Mons. Iosif Svidnitskyi: Sfinţirea mea întru preoţie a fost în secret, cu biserica închisă

Mons. Iosif Svidnitskyi are 73 de ani. Este preot romano-catolic şi lucrează actualmente în Parohia Murafa din Ucraina. L-am cunoscut cu ocazia simpozionului internaţional "Rezistenţa prin valori spirituale", care s-a desfăşurat la Institutul Teologic din Iaşi, în perioada 10-11 decembrie 2009, când a fost comemorată moartea PS Anton Durcovici. A ţinut conferinţa "Catolicii ucraineni şi persecuţiile bolşevice". Cartea sa, scrisă în limba rusă, cu titlul "Pe cărări periculoase", scoate în evidenţă cum se lucra pentru răspândirea credinţei în acele vremuri. Mărturia dată de Sfinţia sa este cutremurătoare. A lucrat în ascuns pentru a predica evanghelia şi a făcut cinci ani de închisoare în timpul regimului comunist. O parte dintre cele trăite sunt redate în interviul care urmează. Traducerea din limba germană a fost asigurată de pr. Alois Fechet, iar pr. Cristian Diac a revizuit textul.

• Monseniore, prezentaţi-vă, vă rog, pentru cititorii noştri.

Mă numesc Iosif Svidnitskyi. M-am născut la 25 decembrie 1936 în apropiere de Winniz, lângă gara Smerinka, la jumătatea distanţei dintre Kiev şi Odessa. Sunt al şaptelea copil al familiei. Părinţii au fost alungaţi din casa proprie pentru că nu au vrut să intre în colhoz. Tata şi mama au lucrat în pădure. În timpul marii foamete din Ucraina, din anii 1923-1933, mi-au murit cinci fraţi.

• Despre parohia Sfinţiei voastre ce ne puteţi spune?

Murafa este parohia în care lucrez din anul 1999. Are 4.000 de credincioşi (20% polonezi, 80% ucraineni). În anul 1932 preoţii au fost trimişi în lagăr la Solowski - Marea Albă. Biserica a fost închisă şi transformată în hambar de cereale. În august 1941, printr-o permisiune a unui comandant militar din România, biserica a fost din nou deschisă. În timpul războiului, parohia a fost îngrijită de preoţi polonezi şi români. În perioada 1944-1953 nu a mai avut preoţi, iar credincioşii se adunau singuri pentru a se ruga Rozariul şi a cânta Liturghia. Un preot (născut lângă Lwow) a venit din lagărul Magadan în anul 1953, iar regimul i-a permis să celebreze. A fost îndepărtat în anul 1957 din cauza zelului pe care îl arăta. După un an a primit permisiunea de a lucra în altă parte, la circa 70 km de Murafa. În anul 1960 i-a fost permis unui alt preot eliberat din închisoare să lucreze. E vorba de preotul Anton Chomiki care a rămas până la moartea sa, în anul 1993. Parohia a avut şi vocaţii. Din anul 1966 până în anul 2009 din Murafa au ieşit 22 de preoţi.

• Dar Sfinţia voastră cum aţi ajuns preot?

În anul 1960, după ce am terminat serviciul militar, am intrat în Seminarul din Riga, iar regimul de atunci, imediat după o săptămână, mi-a interzis să continui studiile. Eram primul candidat din Ucraina. Între anii 1961 şi 1964 am stat în seminar doar 5-7 zile, iar în anul 1966, trei luni. KGB-ul mi-a pretins colaborarea ca să-mi dea voie să devin preot. Am continuat seminarul în secret. Am făcut examene cu profesorii pe ascuns. Aşa am reuşit să-mi termin studiile în anul 1967. Am fost sfinţit preot la 11 septembrie 1971 de către episcopul Sladkiawicus, numit mai târziu, în anul 1987, cardinal de Kaunas, în Lituania. Sfinţirea mea întru preoţie a fost în secret, cu biserica închisă, prezent fiind numai un preot. Între anii 1967 şi 1972 am studiat la Universitatea din Leningrad. În anul 1973, KGB-ul a aflat că sunt preot şi m-a exclus din Universitate. Mai era nevoie de un an ca să devin inginer constructor. Între anii 1967 şi 1974 am lucrat pe un şantier de construcţii ca macaragiu.

• Şi totuşi ca preot n-aţi putut să vă desfăşuraţi misiunea?

Ca preot, am lucrat în ascuns în Bielorusia, Ucraina, Kazahstan şi Moscova. În martie 1976 am plecat în Kazahstan, Uzbekistan şi Tadjikistan, şi, în secret, am îngrijit ucraineni, polonezi, nemţi, ruşi, lituanieni etc. În anul 1976 regimul mi-a permis să lucrez ca preot în Duşambe (Tadjikistan) printre nemţii deportaţi din Ucraina ori Crimeea. Până în anul 1973 nu era nici o biserică oficială decât în Moscova şi Leningrad. În Tadjikistan am construit în trei ani trei capele pentru 500 de credincioşi. Am înfiinţat şapte comunităţi. Am adus din Lituania trei preoţi în anul 1982; ei lucraseră în catacombe, iar regimul le-a permis să lucreze cu mine. A trebuit apoi din nou să lucrez în secret, deoarece regimul a descoperit că fac cateheză cu copiii şi tinerii. Am început să colind din loc în loc prin Urali, Powdsche, Caucaz, Siberia, căutând credincioşi. Din ianuarie până în septembrie 1982 am călătorit 78.000 km şi am fondat şapte comunităţi.

• Aţi făcut aproape cinci ani de închisoare... Pentru ce v-au închis? Povestiţi-ne ceva şi despre regimul din închisoare...

La începutul lui octombrie 1982 am mers la Novosibirsk şi am fondat o parohie romano-catolică. Am cumpărat o casă, am făcut o capelă şi după un an şi jumătate am construit o biserică pentru 200 de persoane. Din această cauză am fost arestat în anul 1982, înainte de Crăciun. Am fost condamnat la opt ani şi jumătate de închisoare, fiind acuzat că lupt împotriva partidului. În locuinţa mea au găsit cartea Maica Domnului din Fatima, cu rugăciunea: Convertirea Rusiei. Asta a fost crima mea. Am lucrat în lagăr într-o fabrică de cherestea, în Taiga, la 300 km de Novosibirsk. În Gulag, am cărat lemne şi scânduri la temperatură de până la -44 grade, pe jumătate înfometat, din cauză că mâncarea era puţină şi inconsistentă. M-am rugat mult. Ţin minte şi acum. Era un ger groaznic: -40 grade. Ne acopeream faţa şi se formau la gură şi la nas sloiuri de gheaţă. Ei nu ne iertau, ne mânau la muncă: tăiam copaci în pădure. Şi asta zi de zi. Au venit timpuri noi cu Perestroika, în anul 1984. Autorităţile mi-au scurtat pedeapsa şi am fost eliberat la 25 martie 1987.

• I-aţi iertat pe cei care v-au făcut rău? Cunoaşteţi cazuri în care persecutorii l-au regăsit pe Dumnezeu?

La proces, au dat mărturie împotriva mea cinci tineri din parohia în care activam, însă i-am iertat aşa cum au făcut şi ceilalţi credincioşi cu persecutorii lor. După eliberare, am trimis persecutorilor mai multe scrisori în care i-am îndemnat la convertire. Sunt puţini cei care s-au întors. De exemplu, în Duşambe, un KGB-ist a venit şi a cerut iertare. Al doilea exemplu se referă la unul dintre cei care dăduse mărturie falsă la proces: după ce a citit scrisorile în care îl îndemnam la întoarcere, a luat decizia să se convertească.

• După eliberare, în anul 1987, v-au dat voie să lucraţi ca preot?

După Gulag am lucrat tot în ascuns; m-am îngrijit de grupuri de credincioşi şi am înfiinţat alte comunităţi. Regimul nu voia să mă înregistreze oficial ca preot. Le-am spus că am de gând să îl informez pe Gorbaciov despre situaţia mea: ori mă lasă să fiu preot, ori mă întorc de bună voie în închisoare. M-au înregistrat în Fergana, Taşkent. Din împrejurimi veneau semnale că sunt mulţi credincioşi fără preot. Între anii 1988 şi 1992 am desfăşurat activitate pastorală în Uzbekistan, Ural, Omsk, fără să anunţ autorităţile. Timp de trei ani am lucrat în felul următor: sâmbăta la ora 18.00 celebram la Fergana, la ora 22.00 luam trenul spre Taşkent (circa 400 km) unde celebram duminică în alte două localităţi; la ora 13.30 luam avionul şi făceam 2.000 km până la Omsk unde aveam Liturghia la ora 15.00; de la ora 17.00 la ora 23.00 cutreieram satele. În fiecare lună, timp de trei ani, am făcut de la 7.000 la 9.000 de km pentru a vizita 7-9 comunităţi, îngrijindu-i pe credincioşi prin sfânta Liturghie şi sacramente. În anul 1992 m-am întors în Siberia, în St. Omsk. În anul 1999 am venit în Ucraina, la Murafa. În zece ani am construit aici o biserică şi o capelă, un centru de recuperare şi am înfiinţat o fanfară. În total, am înfiinţat 26 de comunităţi, am construit şase biserici şi câteva capele.

• Aţi prezentaţi la simpozionul din Iaşi conferinţa "Catolicii ucraineni şi persecuţiile bolşevice". Cum s-a desfăşurat viaţa religioasă a catolicilor din Ucraina în perioada comunistă? Au avut preoţi?

Din câteva date statistice vă puteţi da seama cum au stat lucrurile. Din anul 1935 până în anul 1941 în Ucraina existau doar trei preoţi. În perioada 1953-1960: zece preoţi, iar în perioada 1966-1976: 20 de preoţi. Multe parohii au rămas fără preoţi. Credincioşii, fără preoţi, se adunau în cimitir, mai ales cu ocazia înmormântărilor, şi se rugau Rozariul. În anul 1937, activiştii au împuşcat 5.000 de credincioşi. Între anii 1935 şi 1937 au fost duşi în Gulag mulţi oameni, în mod sigur, între aceştia 2.000 de bărbaţi; nici unul nu s-a mai întors. Au existat cazuri în care credincioşii au bătut la uşi, sperând în îmbunătăţirea lucrurilor. În anul 1945, 20-30 de persoane au mers la Kiev şi la Moscova, au scris tuturor instanţelor pentru a avea permisiunea de a face o capelă. Toate în zadar.

• Ce a însemnat libertatea pentru catolicii din Ucraina?

Cu libertatea căpătată avem o lume nouă. În Ucraina sunt acum 300 de preoţi, şase dieceze cu 13 episcopi şi trei seminarii. În Rusia între anii 1991 şi 1992 existau doi episcopi, în Moscova şi Novosibirsk. Din anul 2002 există un episcop pentru Irkutsk, Novosibirsk şi Saratov şi Moscova, un seminar la Leningrad cu 40 de seminarişti. În Rusia sunt actualmente 270 de parohii cu 250 de preoţi. Pentru a realiza schimbarea, vă dau exemplu tot Parohia Murafa. Acum se face cateheză cu 860 de copii între 7 şi 17 ani. În anii terorii nu era permis ca mai mult de cinci oameni să se adune şi să se roage acasă. Acum sunt multe grupuri de rugăciune care se adună şi acasă.

A consemnat pr. Cornel Cadar

lecturi: 18.