Benedict al XVI-lea: "Ieslea este o şcoală de viaţă"

Publicăm discursul pe care Benedict al XVI-lea l-a rostit duminică, 13 decembrie 2009, aceasta cu ocazia rugăciunii mariane Angelus, recitată împreună cu credincioşii şi pelerinii prezenţi în Piaţa "Sfântul Petru".

* * *

Iubiţi fraţi şi surori!

Suntem de acum în a treia duminică din Advent. Astăzi în liturgie răsună invitaţia apostolului Paul: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă... Domnul este aproape!" (Fil 4,4-5). Maica Biserică, în timp ce ne însoţeşte spre Crăciun, ne ajută să redescoperim sensul şi gustul bucuriei creştine, aşa de diferită de bucuria lumii. În duminica aceasta, conform unei frumoase tradiţii, copiii din Roma vin şi aduc statuietele Pruncului Isus, pe care le vor pune în ieslele lor, pentru a fi binecuvântate de către papa. Şi, de fapt, văd aici în Piaţa "Sfântul Petru" atâţia copii şi adolescenţi, împreună cu părinţi, profesori şi cateheţi. Preaiubiţilor, vă salut pe toţi cu mare iubire şi vă mulţumesc că aţi venit. Pentru mine este motiv de bucurie să ştiu că în familiile voastre se păstrează obiceiul de a face ieslea.

Însă nu e suficient a repeta un gest tradiţional, oricât ar fi de important. Trebuie să existe încercarea de a trăi în realitatea de toate zilele ceea ce reprezintă ieslea, adică iubirea lui Cristos, umilinţa lui, sărăcia lui. Este ceea ce a făcut sfântul Francisc la Greccio: a reprezentat pe viu scena naşterii, pentru a o putea contempla şi adora, dar mai ales pentru a şti mai bine să pună în practică mesajul Fiului lui Dumnezeu, care din iubire faţă de noi s-a despuiat de toate şi s-a făcut prunc mic.

Binecuvântarea "Pruncuşorilor" - aşa cum se spune la Roma - ne aminteşte că ieslea este o şcoală de viaţă, unde putem învăţa secretul adevăratei bucurii. Aceasta nu constă în a avea multe lucruri, ci în a ne simţi iubiţi de Domnul, în a ne dărui altora şi a ne iubi. Să privim ieslea: sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif nu par o familie foarte norocoasă; au avut primul lor copil în mijlocul unor mari lipsuri; şi totuşi sunt plini de bucurie intimă, pentru că se iubesc, se ajută, şi mai ales sunt siguri că în istoria lor este în acţiune Dumnezeu, cel care s-a făcut prezent în micul Isus.

Şi păstorii? Ce motiv ar avea să se bucure? Acel nou-născut nu va schimba desigur starea lor de sărăcie şi de marginalizare. Însă credinţa îi ajută să recunoască în "pruncul înfăşat în scutece, aşezat într-o iesle", "semnul" împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu pentru toţi oamenii "de bunăvoinţă" (Lc 2,12.14), şi pentru ei!

Iată, iubiţi prieteni, în ce constă adevărata bucurie: înseamnă a simţi că existenţa noastră personală şi comunitară este vizitată şi umplută de un mister mare, misterul iubirii lui Dumnezeu. Pentru a ne bucura avem nevoie nu numai de lucruri, ci de iubire şi de adevăr: avem nevoie de un Dumnezeu apropiat, care încălzeşte inima noastră, şi răspunde la aşteptările noastre profunde. Acest Dumnezeu s-a manifestat în Isus, născut din Fecioara Maria. De aceea, pruncuşorul acela, pe care-l punem în grajd sau în peşteră, este centrul a toate, este inima lumii. Să ne rugăm pentru ca fiecare om, asemenea Fecioarei Maria, să poată primi ca şi centru al propriei vieţi pe Dumnezeul care s-a făcut prunc, izvor al adevăratei bucurii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.