Prima predică de Advent: "Slujitori şi prieteni ai lui Isus Cristos"

Publicăm în continuare textul primei meditaţii de Advent pe care predicatorul casei pontificale, părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ţinut-o vineri, 4 decembrie 2009, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea în capela Redemptoris Mater, din palatul apostolic.

Tema meditaţiilor din acest an este: "Slujitori ai lui Cristos şi împărţitori ai tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1). Următoarele predici se vor ţine la 11 şi 18 decembrie.

* * *

1. La izvorul oricărei preoţii

În alegerea temei acestor predici la casa pontificală caut mereu să mă las condus de harul special pe care-l trăieşte Biserica. Anul trecut era harul anului paulin, anul acesta este harul Anului Sfintei Preoţii, de a cărui proclamare, Sfinte Părinte, vă suntem profund recunoscători.

Conciliul Vatican II a dedicat temei preoţiei un întreg document, Presbyterorum ordinis; Ioan Paul al II-lea, în anul 1992, a adresat întregii Biserici exortaţia post-sinodală Pastores dabo vobis, despre formarea preoţilor în circumstanţele actuale; actualul Sfânt Părinte, stabilind prezentul An al Sfintei Preoţii, a trasat un profil scurt dar intens al preotului în lumina vieţii sfântului paroh de Ars. Nu se numără intervenţiile fiecărui episcop despre această temă, ca să nu vorbim despre cărţile scrise despre figura şi misiunea preotului în secolul terminat de puţină vreme, dintre care unele sunt opere literare de primă măreţie.

Ce se poate adăuga la toate acestea în timpul scurt al unei meditaţii? Mă încurajează vorba cu care, îmi amintesc, un predicator începea cursul său de exerciţii: "Non nova ut sciatis, sed vetera ut faciatis": important nu e a cunoaşte lucruri noi, ci a pune în practică cele cunoscute. Aşadar, renunţ la orice tentativă de sinteză doctrinară, de prezentări globale sau de profiluri ideale despre preot (n-aş avea nici timpul, nici capacitatea) şi încerc, dacă este posibil, să fac să vibreze inima noastră sacerdotală, în contact cu câteva cuvinte ale lui Dumnezeu.

Cuvântul Scripturii care ne va folosi ca fir conducător este 1Cor 4,1, pe care mulţi dintre noi şi-l amintesc în traducerea latină a Vulgatei: "Sic nos existimet homo ut ministros Christi et dispensatores mysteriorum Dei": Orice om să ne considere în felul acesta: ca pe nişte slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu. La el putem să alăturăm, în anumite aspecte, definiţia din Scrisoarea către Evrei: "Orice mare preot este luat dintre oameni, pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu" (Ev 5,1).

Aceste fraze au avantajul de a ne duce din nou la rădăcina comună a oricărei preoţii, adică la acel stadiu al revelaţiei atunci când slujirea apostolică încă nu s-a diversificat, dând loc la cele trei grade canonice de episcopi, preoţi şi diaconi, care, cel puţin cât priveşte funcţiunile respective, vor deveni clare numai cu sfântul Ignaţiu de Antiohia, la începutul secolului al II-lea. Această rădăcină comună este scoasă în evidenţă de Catehismul Bisericii Catolice care defineşte Preoţia sacră "sacramentul graţie căruia misiunea încredinţată de Cristos apostolilor săi continuă să fie exercitată în Biserică, până la sfârşitul timpurilor: aşadar este sacramentul slujirii apostolice" (nr. 1536).

La acest stadiu iniţial vom încerca să ne referim cât mai mult posibil în meditaţiile noastre, cu scopul de a înţelege esenţa slujirii sacerdotale. În acest Advent, vom lua în consideraţie numai prima parte a frazei apostolului: "Slujitori ai lui Cristos". Dacă vrea Dumnezeu, vom continua în Postul Mare reflecţia noastră, meditând asupra a ce înseamnă pentru un preot să fie "administrator al tainelor lui Dumnezeu" şi care sunt tainele pe care trebuie să le administreze.

"Slujitori ai lui Cristos!" (cu semn de exclamaţie pentru a indica măreţia, demnitatea şi frumuseţea acestui titlu): iată cuvântul care ar trebui să atingă inima noastră în această meditaţie şi s-o facă să vibreze de orgoliu sfânt. Aici nu vorbim despre slujiri practice sau ministeriale, cum ar fi administrarea cuvântului şi a sacramentelor (despre asta, spuneam, vom vorbi în Postul Mare); cu alte cuvinte, nu vorbim despre slujirea ca act, ci despre slujirea ca stare, ca vocaţie fundamentală şi ca identitate a preotului şi vorbim despre ea în acelaşi sens şi cu acelaşi spirit al lui Paul care la începutul scrisorilor sale se prezintă mereu aşa: "Paul, slujitor al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol".

Pe paşaportul invizibil al preotului, cel cu care se prezintă în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu şi a poporului său, la cuvântul "profesie" ar trebui să se poată citi: "Slujitor al lui Isus Cristos". Toţi creştinii sunt desigur slujitori ai lui Cristos, însă preotul este slujitor al lui Cristos cu un titlu şi într-un sens cu totul deosebit, aşa cum toţi botezaţii sunt preoţi, dar slujitorul hirotonit este preot cu un titlu şi într-un sens diferit şi superior.

2. Continuatori ai operei lui Cristos

Slujirea esenţială pe care preotul este chemat să o aducă lui Cristos este să continue opera sa în lume: "După cum Tatăl m-a trimis pe mine, vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21). Sfântul papă Clement, în vestita sa Scrisoare către Corinteni, comentează: "Cristos este trimis de Dumnezeu şi apostolii de către Cristos... Ei, predicând pretutindeni la ţară şi la oraş, i-au numit pe primii lor succesori, fiind puşi la încercare de către Duhul, pentru a fi episcopi şi diaconi". Cristos este trimis de Tatăl, apostolii de către Cristos, episcopii de către apostoli: este prima enunţare clară a principiului succesiunii apostolice.

Însă acel cuvânt al lui Isus nu are numai o semnificaţie juridică şi formală. Cu alte cuvinte, nu întemeiază numai dreptul slujitorilor hirotoniţi de a vorbi ca "trimişi" de către Cristos; indică şi motivul şi conţinutul acestui mandat care este acelaşi pentru care Tatăl l-a trimis pe Fiul în lume. Şi pentru ce l-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume? Şi aici renunţăm la răspunsuri globale, exhaustive, pentru care ar trebui citită toată evanghelia; numai câteva declaraţii programatice ale lui Isus.

În faţa lui Pilat el afirmă în mod solemn: "Pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr" (In 18,37). A continua opera lui Cristos comportă deci pentru preot să dea mărturie despre adevăr, să facă să strălucească lumina adevărului. Numai trebuie ţinut cont de dubla semnificaţie a cuvântului adevăr, aletheia, în Ioan. El oscilează între realitatea divină şi cunoaşterea realităţii divine, între o semnificaţie ontologică sau obiectivă şi una gnoseologică sau subiectivă. Adevărul este "realitatea veşnică deoarece este revelată oamenilor, care se referă atât al realitatea însăşi cât şi la revelaţia ei"¹.

Interpretarea tradiţională a înţeles "adevărul" mai ales în sensul de revelaţie şi cunoaştere a adevărului; cu alte cuvinte, ca adevăr dogmatic. Aceasta este o misiune desigur esenţială. Biserica, în ansamblul ei, o îndeplineşte prin intermediul magisteriului, al conciliilor, al teologilor, şi al fiecărui preot care predică poporului "doctrina sănătoasă".

Însă nu trebuie uitată cealaltă semnificaţie ioanee a adevărului: aceea de realitate cunoscută, mai mult decât cunoaştere a realităţii. În această lumină, misiunea Bisericii şi a fiecărui preot nu se limitează la proclamarea adevărurilor credinţei, ci trebuie să ajute să fie experimentate, să intre într-un contact intim şi personal cu realitatea lui Dumnezeu, prin intermediul Duhului Sfânt.

"Credinţa, a scris sfântul Toma de Aquino, nu se termină la enunţare, ci la lucru" (Fides non terminatur ad enuntiabile sed ad rem). La fel, învăţătorii credinţei nu se pot mulţumi să înveţe aşa-numitele adevăruri de credinţă, trebuie să ajute persoanele să scoată "lucrul", să nu aibă numai o idee despre Dumnezeu, ci să aibă experienţă cu el, conform sensului biblic de a cunoaşte, diferit, aşa cum se ştie, de cel grec şi filozofic.

Altă declaraţie programatică de intenţii este aceea pe care Isus o rosteşte în faţa lui Nicodim: "Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,17). Această frază trebuie citită în lumina frazei care o precede imediat: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică". Isus a venit să reveleze oamenilor voinţa mântuitoare şi iubirea milostivă a Tatălui. Toată predica lui este rezumată în cuvântul pe care-l adresează discipolilor la ultima cină: "Tatăl vă iubeşte!" (In 16,27).

A fi continuator al operei lui Cristos în lume înseamnă a-ţi însuşi tocmai această atitudine de fond faţă de oameni, chiar şi faţă de cei mai îndepărtaţi. A nu judeca, ci a mântui. Nu ar trebui să treacă neobservată trăsătura umană asupra căreia Scrisoarea către Evrei insistă mai mult în schiţarea figurii lui Cristos marele preot şi a oricărui preot: simpatia, simţul de solidaritate, compasiunea faţă de popor.

Despre Cristos se spune: "Nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat". Despre preotul uman se afirmă că "este luat dintre oameni, pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi sacrificii pentru păcate. El poate avea compătimire pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală, întrucât şi el este cuprins de slăbiciune şi, din cauza ei, trebuie să ofere sacrificii pentru păcate atât pentru popor, cât şi pentru sine" (Ev 4,15-5,3).

Este adevărat că Isus, în evanghelii, se arată şi sever, judecă şi condamnă, dar cu cine face asta? Nu cu lumea simplă, care-l urma şi venea să-l asculte, ci cu făţarnicii, autosuficienţii, învăţătorii şi conducătorii poporului. Isus nu era cu adevărat, aşa cum se spune despre anumiţi oameni politici: "puternic cu cei slabi şi slab cu cei puternici". Total contrariul!

3. Continuatori, nu succesori

Dar în ce sens putem vorbi despre preoţi ca şi continuatori ai operei lui Cristos? În orice instituţie umană, aşa cum era în acel timp imperiul roman şi cum sunt astăzi ordinele călugăreşti şi toate întreprinderile lumeşti, succesorii continuă opera, dar nu persoana întemeietorului. Acesta uneori este corectat, depăşit şi chiar contestat. Nu aşa este Biserica. Isus nu are succesori pentru că nu a murit, ci e viu; "înviat din morţi, moartea nu mai are putere asupra lui".

Aşadar care va fi misiunea slujitorilor săi? Aceea de a-l reprezenta, adică de a-l face prezent, de a da formă vizibilă prezenţei sale invizibile. În asta constă dimensiunea profetică a preoţiei. Înainte de Cristos profeţia consta în mod esenţial în vestirea unei mântuiri viitoare, "în timpurile din urmă", după el constă în a revela lumii prezenţa ascunsă a lui Cristos, în a striga ca Ioan Botezătorul: "În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi".

"Unii greci au venit la Filip şi l-au rugat: «Domnule, vrem să-l vedem pe Isus!»" (In 12,21); aceeaşi cerere, mai mult sau mai puţin explicită, o are în inimă cel care se apropie astăzi de preot.

Sfântul Grigore de Nyssa a creat o expresie vestită, care de obicei este aplicată experienţei misticilor: "Sentiment de prezenţă"². Sentimentul de prezenţă este mai mult decât simpla credinţă în prezenţa lui Cristos; înseamnă a avea sentimentul viu, percepţia aproape fizică a prezenţei celui înviat. Dacă acest lucru aparţine misticii, atunci înseamnă că orice preot trebuie să fie un mistic, sau măcar un "mistagog", unul care introduce persoanele în misterul lui Dumnezeu şi al lui Cristos, ca şi cum le-ar ţine de mână.

Misiunea preotului nu este diferită, chiar dacă este subordonată, faţă de cea pe care Sfântul Părinte o arăta ca prioritate absolută a succesorului lui Petru şi a întregii Biserici în scrisoarea adresată episcopilor la 10 martie:

"În timpul nostru în care în vaste zone ale pământului credinţa este în pericol să se stingă ca o flacără care nu mai găseşte hrană, prioritatea care se află peste toate este de a-l face pe Dumnezeu prezent în această lume şi de a le deschide oamenilor accesul la Dumnezeu. Nu la un dumnezeu oarecare, ci la acel Dumnezeu care a vorbit pe Sinai; la acel Dumnezeu al cărui chip îl recunoaştem în iubirea dusă până la sfârşit (cf. In 13,1) - în Isus Cristos răstignit şi înviat... A-i conduce pe oameni către Dumnezeu, către Dumnezeul care vorbeşte în Biblie: aceasta este prioritatea supremă şi fundamentală a Bisericii şi a succesorului lui Petru în acest timp".

4. Slujitori şi prieteni

Dar acum trebuie să facem un pas înainte în reflecţia noastră. "Slujitori ai lui Isus Cristos!": acest titlu nu ar trebui să stea niciodată singur; la el trebuie să se alăture mereu, cel puţin în adâncul propriei inimi, un alt titlu: cel de prieteni!

Rădăcina comună a tuturor slujirilor primite prin hirotonire care se vor schiţa în continuare este alegerea celor doisprezece pe care Isus a făcut-o Isus într-o zi; asta e ceea ce, din instituirea sacerdotală, provine de la Isus istoric. E adevărat, liturgia plasează instituirea preoţiei în Joia Sfântă, din cauza cuvântului pe care Isus l-a rostit după instituirea Euharistiei: "Faceţi aceasta în amintirea mea". Dar şi acest cuvânt presupune alegerea celor doisprezece, fără a mai spune că, luat singur, ar justifica rolul de sacrificator şi liturg al preotului, dar nu pe acela, la fel de fundamental, de vestitor al evangheliei.

Ori, ce a spus Isus în circumstanţa aceea? De ce i-a ales pe cei doisprezece, după ce s-a rugat toată noaptea? "A constituit doisprezece ca să fie cu el, să-i trimită să predice" (Mc 3,14-15). A fi cu Isus şi a merge să predice: a fi şi a merge, a primi şi a da: există în puţine cuvinte esenţialul misiunii colaboratorilor lui Cristos.

A fi "cu" Isus nu înseamnă desigur numai o apropiere fizică; există deja, în miez, toată bogăţia pe care Paul o va cuprinde în formula pregnantă "în Cristos" sau "cu Cristos". Înseamnă a împărtăşi totul din Isus: viaţa lui itinerantă, desigur, dar şi gândurile, scopurile, spiritul lui. Cuvântul tovarăş vine din latina medievală şi înseamnă cel care are în comun (con) pâinea (panis), care mănâncă aceeaşi pâine.

În cuvântările de rămas bun, Isus face un pas înainte, completând titlul de tovarăşi cu acela de prieteni: "Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15).

Există ceva emoţionant în această declaraţie de iubire a lui Isus. Îmi voi aminti mereu momentul în care mi-a fost dat şi mie, pentru o clipă, să cunosc ceva din această emoţie. La o întâlnire de rugăciune cineva a deschis Biblia şi a citit acel text din Ioan. Cuvântul "prieteni" a ajuns la mine la o profunzime pe care n-am experimentat-o niciodată; a mişcat ceva în adâncul meu, aşa încât tot restul zilei am repetat în mine însumi, plin de uimire şi de incredulitate: M-a numit prieten! Isus din Nazaret, Domnul, Dumnezeul meu! M-a numit prieten! Eu sunt prietenul lui! Şi mi se părea că pot să zbor pe deasupra acoperişurilor oraşului şi să trec şi prin foc, cu acea certitudine.

Când vorbeşte despre iubirea lui Isus Cristos, sfântul Paul apare mereu "emoţionat": "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?" (Rom 8,35); "M-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Gal 2,20). Noi suntem tentaţi să nu avem încredere în emoţie şi chiar să ne ruşinăm de ea. Nu ştim de ce bogăţie ne privăm. Isus "s-a emoţionat profund" şi a plâns în faţa văduvei din Nain (cf. Lc 7,13) şi a surorilor lui Lazăr (cf. In 11,33.35). Un preot capabil să se emoţioneze atunci când vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu şi despre suferinţa lui Cristos sau adună destăinuirea unei mari dureri, convinge mai bine decât cu raţionamente infinite. A se emoţiona nu înseamnă în mod necesar a începe să plângă; este ceva care se observă în ochi, în glas. Biblia este plină de pathos-ul lui Dumnezeu.

5. Sufletul oricărei preoţii

Un raport personal, plin de confidenţă şi de prietenie cu persoana lui Isus este sufletul oricărei preoţii. În vederea Anului Sfintei Preoţii am recitit cartea lui Dom Chautard "Sufletul oricărui apostolat" care a făcut atât de mult bine şi a zdruncinat atâtea conştiinţe în anii anteriori conciliului. Într-un moment în care era mare entuziasm pentru "operele parohiale": cinematograf, săli de recreere, iniţiative sociale, cercuri culturale, autorul readucea brusc discursul la inima problemei, denunţând pericolul unui activism gol. "Dumnezeu, scria el, vrea ca Isus să fie viaţa operelor".

Nu reducea importanţa activităţilor pastorale, desigur, însă afirma că fără o viaţă de unire cu Cristos, ele nu erau decât "cârje", sau, aşa cum le definea sfântul Bernard, "ocupaţii blestemate". Isus i-a spus lui Petru: "Simon, mă iubeşti? Paşte oile mele". Acţiunea pastorală a oricărui slujitor al Bisericii, de la papa până la ultimul preot, nu este decât expresia concretă a iubirii faţă de Cristos. Mă iubeşti? Atunci paşte! Iubirea faţă de Isus este aceea care face diferenţa între preotul funcţionar şi manager şi preotul slujitor al lui Cristos şi împărţitor al tainelor lui Dumnezeu.

Cartea lui Dom Chautard ar fi putut să se intituleze foarte bine "Sufletul oricărei preoţii", pentru că despre ea se vorbeşte, în practică, în toată lucrarea, ca agent şi responsabil în prima linie a pastoraţiei Bisericii. În acel timp, pericolul la care se dorea să se reacţioneze era aşa-numitul "americanism". De fapt, abatele face referinţă des la scrisoarea lui Leon al XIII-lea "Testem benevolentiae", care condamnase această "erezie".

Astăzi această erezie, dacă se poate vorbi de erezie, nu mai este doar "americană", ci o ameninţare care, şi din cauza numărului scăzut de preoţi, urmăreşte clerul din toată Biserica: se numeşte activism frenetic. (De altfel, multe din instanţele care proveneau în acel timp de la creştinii din Statele Unite, şi îndeosebi de la mişcarea creată de slujitorul lui Dumnezeu Isaac Hecker, întemeietor al Paulist Fathers, etichetate cu termenul "americanism", de exemplu libertatea de conştiinţă şi necesitatea unui dialog cu lumea modernă, nu erau erezii, ci instanţe profetice pe care Conciliul Vatican II, în parte, şi le însuşeşte!).

Primul pas, pentru a face din Isus sufletul propriei preoţii, este de a trece de la Isus personaj la Isus persoană. Personajul este unul despre care se poate vorbi după propria plăcere, dar căruia şi cu care nimeni nu visează să vorbească. Se poate vorbi despre Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon cât se vrea, dar dacă unul ar spune că vorbeşte cu vreunul dintre ei, l-ar trimite imediat la un psihiatru. Dimpotrivă, persoana este unul cu care şi căruia se poate vorbi. Atât timp cât Isus rămâne un ansamblu de ştiri, de dogme sau de erezii, cineva care se plasează în mod instinctiv în trecut, o amintire, nu o prezenţă, este un personaj. Trebuie să ne convingem că el este viu şi prezent, şi mai important decât a vorbi despre el este a vorbi cu el.

Una din caracteristicile cele mai frumoase ale figurii lui don Camillo de Guareschi, desigur ţinând cont de genul literar adoptat, este faptul că el vorbeşte tare cu răstignitul despre toate lucrurile care se întâmplă în parohie. Dacă ne-am obişnui să facem asta, aşa de spontan, cu cuvinte proprii, câte lucruri s-ar schimba în viaţa noastră sacerdotală! Ne-am da seama că nu vorbim niciodată în zadar, ci cuiva care este prezent, ascultă şi răspunde, eventual nu cu glas tare ca lui don Camillo.

6. A pune la loc sigur "pietrele mari"

Aşa cum în Dumnezeu toată lucrarea externă a creaţiei provine din viaţa lui intimă, "din fluxul neîncetat al iubirii sale", şi după cum toată activitatea lui Cristos provine din dialogul său neîntrerupt cu Tatăl, tot aşa toate operele preotului trebuie să fie prelungirea unirii sale cu Cristos. "Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine, tot aşa şi eu vă trimit pe voi" înseamnă şi asta: "Eu am venit în lume fără a mă despărţi de Tatăl, voi mergeţi în lume fără să vă despărţiţi de mine".

Atunci când acest contact se întrerupe, este ca atunci când într-o casă se întrerupe curentul electric şi totul se opreşte şi rămâne în întuneric, sau, dacă e vorba de aprovizionarea cu apă, robinetele nu mai dau apă. Se aude uneori întrebarea: cum să stăm liniştiţi să ne rugăm când atâtea necesităţi reclamă prezenţa noastră? Cum să nu alergăm atunci când casa arde? Este adevărat, dar să ne imaginăm ce s-ar întâmpla unei echipe de pompieri care ar merge, cu sirenele pornite, pentru a stinge un incendiu şi apoi, ajungând la locul faptei, şi-ar da seama că nu au cu ei, în rezervoare, nici măcar o picătură de apă. Aşa suntem noi, atunci când alergăm să predicăm sau la altă slujire goi de rugăciune şi de Duhul Sfânt.

Am citit undeva o istorie care mi se pare că se aplică în mod exemplar la preoţi. Într-o zi, un profesor bătrân a fost chemat ca expert să vorbească despre planificarea cea mai eficientă din timpul lui cadrelor superioare din câteva mari companii nord-americane. Atunci a hotărât să încerce un experiment. În picioare, a scos de sub masă un vas mare de sticlă gol. Împreună a luat şi o duzină de pietre mari cât mingile de tenis pe care le-a depus cu delicateţe una câte una în vas până l-a umplut. Când nu se mai puteau adăuga alte pietre, i-a întrebat pe auditori: "Vi se pare că vasul este plin?" şi toţi au răspuns "Da!".

S-a aplecat din nou şi a scos de sub masă o cutie plină cu prundiş pe care l-a vărsat peste pietrele mari, mişcând vasul pentru ca prundişul să se poată infiltra printre pietrele mari până la fund. "De data asta este plin vasul?" a întrebat el. Deveniţi mai prudenţi, auditorii au început să înţeleagă şi au răspuns: "Poate că încă nu e plin". Profesorul bătrân s-a aplecat din nou şi de data asta a scos un săculeţ cu nisip pe care l-a vărsat în vas. Nisipul a umplut spaţiile dintre pietre şi prundiş. Apoi a întrebat din nou: "Acum e plin vasul?". Şi toţi, fără a ezita, au răspuns: "Nu!". De fapt bătrânul a luat oala care era pe masă şi a vărsat apa în vas până la refuz.

În acest moment întreabă: "Ce adevăr mare ne arată acest experiment?". Cel mai îndrăzneţ a răspuns: "Asta demonstrează că şi atunci când agenda noastră este complet plină, cu un pic de bunăvoinţă, se poate adăuga mereu vreo activitate în plus, vreun alt lucru de făcut". "Nu", a răspuns profesorul. "Ceea ce demonstrează experimentul este că dacă nu se pun mai întâi pietrele mari în vas, nu se va reuşi niciodată să fie introduse ulterior". "Care sunt pietrele mari, priorităţile, în viaţa voastră? Lucrul important este de a pune aceste pietre mari cele dintâi în agenda voastră".

Sfântul Petru a indicat, o dată pentru totdeauna, care sunt pietrele mari, priorităţile absolute, ale apostolilor şi ale succesorilor lor, episcopii şi preoţii: "Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fap 6,4).

Noi preoţii, mai mult decât oricine, suntem expuşi pericolului de a sacrifica importantul pentru urgent. Rugăciunea, pregătirea omiliei sau la Liturghie, studiul şi formarea, toate sunt lucruri importante, dar nu urgente; dacă se amână, aparent, nu pică lumea, în timp ce sunt atâtea lucruri mici - o întâlnire, un telefon, o mică muncă materială - care sunt urgente. Astfel, se ajunge să se amâne în mod sistematic lucrurile importante pentru un "după" care nu mai vine niciodată.

Pentru un preot, a pune cele dintâi în vas pietrele mari poate să însemne foarte concret a începe ziua cu un timp de rugăciune şi de dialog cu Dumnezeu, în aşa fel încât activităţile şi diferitele treburi să nu ajungă să ocupe tot spaţiul.

Termin cu o rugăciune a abatelui Chautard care este tipărită în programul acestor meditaţii: "O, Dumnezeule, dă Bisericii tale mulţi apostoli, dar reanimă în inima lor o sete arzătoare de intimitate cu tine şi, în acelaşi timp, o dorinţă de a lucra pentru binele aproapelui. Dă tuturor o activitate contemplativă şi o contemplaţie activă". Aşa să fie!

(După Zenit, 4 decembrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

¹ H. Dodd, L'interpretazione del Quarto Vangelo, Paideia, Brescia 1974, pag. 227.
² Grigore de Nissa, Despre Cântarea Cântărilor, XI, 5, 2 (PG 44, 1001) (aisthesis parousias).

lecturi: 22.