O zi a unui preot

V-am dat exemplu
de Enrico Masseroni

III. În mijlocul lumii
6. În centrul familiei: între sărbătoare şi viaţa de zi cu zi (In 2,1-11)

Poate că nimeni şi nimic nu este mai prezent în gândurile, în discuţiile şi în preocupările zilnice ale preotului decât familia.

Când se vorbeşte despre tineri, se evocă familia; când se vorbeşte despre copiii de la Mir, se are în vedere familia; când se intră în casele oamenilor, se aud misterele de durere care lovesc familia. De cele mai multe ori familia se află pe banca acuzaţilor.

Într-adevăr, există frontiere asupra cărora comunitatea eclezială este singura care proclamă anumite valori, mai ales dacă sunt valori împotriva curentului. Una dintre aceste frontiere este tocmai familia.

A spune adevărul despre căsătorie sau despre familie este un fel de profeţie şi de aceea solitudinea este obligatorie. În jurul profeţilor nu este mulţime; adesea e pustiul, singurătatea, grupul mic. În jur avem o cultură contrară familiei: domină libertatea individuală.

De aici derivă o politică slabă a familiei şi o cultură care pare să privească la căsătorie cu suspiciune şi interpretează alegerea căsătoriei ca un fel de legătură şi de limitare a libertăţii personale. La birou, la serviciu, pretutindeni aproape, există un fel de acţiune de descurajare a căsătoriei, un fel de bătaie de joc ironică, mai ales din partea persoanelor căsătorite.

De aici greutatea unui minister prezbiteral şi a unei prezenţe care, pe de o parte, este imaginea unei Biserici milostive, primitoare, care dialoghează şi este solidară, iar pe de altă parte, este semnul unei Biserici fidele, care nu poate schimba evanghelia şi de aceea este aparent severă. Iar o astfel de experienţă este zilnică.

6.1. Textul

¹ În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii şi mama lui Isus era acolo. ² A fost invitat la nuntă şi Isus cu discipolii lui. ³ Întrucât se terminase vinul, mama lui Isus i-a zis: "Nu mai au vin". ⁴ Dar Isus i-a spus: "Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie; Încă nu a venit ceasul meu". ⁵ Mama lui Isus a spus slujitorilor: "Faceţi tot ce vă va spune". ⁶ Erau acolo şase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de optzeci sau o sută douăzeci de litri. ⁷ Isus le-a zis: "Umpleţi vasele cu apă!" Iar ei le-au umplut până sus. ⁸ Atunci le-a zis: "Scoateţi acum şi duceţi stolnicului nunţii!". Ei i-au dus. ⁹ Când a gustat stolnicul apa devenită vin - şi el nu ştia de unde este, dar slujitorii care o aduseseră ştiau - stolnicul l-a chemat pe mire ¹⁰ şi i-a spus: "Orice om pune mai întâi vinul cel mai bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ţinut vinul cel mai bun până acum!". ¹¹ Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el (In 2,1-11).

6.2. La Cana totul este semn

Ioan este martorul unei scene de nuntă. Vede şi povesteşte. Ce este mai obişnuit decât o familie? E plăcută această scenă faţă în faţă dintre Isus şi o familie care se naşte.

Există două, aspecte înţelese de Ioan:

- sărbătoarea, nunta cu intervenţia Mariei, minunea schimbării apei în vin;

- semnul de la Cana: "Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii" (v. 11). Totul este semn. A ce anume?

Minunea este în primul rând un semn surprinzător şi revelator al misterului lui Isus, al începutului ceasului său, al "gloriei" sale. Dar nu se termină totul o dată cu minunea. Ospăţul, în centrul sărbătorii, este un motiv familiar al Vechiului Testament şi al Noului Testament. Abundenţa vinului nou, mai bun decât precedentul, indică legământul cel nou. Profeţii au vorbit despre prietenia dintre Dumnezeu şi poporul său prin simbolismul vinului.

6.3. Maria, semnul Bisericii

Îndeosebi Maria devine "semn" la Cana. Aici stă primul plan al sărbătorii: dialogul lui Isus cu mama sa. Ea este numită "femeie" pentru că Isus îi arată un nou mod de a fi; ea devine noua Evă, într-un raport nou cu Biserica. Din mama lui Isus trebuie să devină femeia noii omeniri, lucru care se va întâmpla sub cruce.

La fel ca la buna vestire, Maria va asculta: "Faceţi tot ce vă va spune" (v. 5).

La Cana toate vorbesc: minunea, ceasul, vinul nou, dar mai ales Maria prin cuvântul şi tăcerea sa. Toate sunt semne pentru cel care crede. Toate îl descoperă pe Isus.

6.4. Dubla privire a Mamei

Paul ne aminteşte că iubirea conjugală este semnul unei iubiri mai mari (cf. Ef 5). Bărbatul şi femeia, iubindu-se, sunt semn al iubirii lui Cristos faţă de Biserica sa. Aici stă frumuseţea căsătoriei: este locul în care se face prezent Cristos cu harul şi forţa sa, singura care poate da vigoare iubirii omeneşti supuse elanului efemer al erosului.

Este cunoscută extrema slăbiciune a familiei de azi: prezumţia de a construi singuri o angajare definitivă pentru toată viaţa. Iubirea, se ştie, cunoaşte în timp şi oboseala, nemulţumirea, parabola coborâtoare. Timpul care trece pare să mărească umbrele şi să diminueze luminile strălucitoare din timpul îndrăgostirii. Relaţia devine mai puţin transparentă, slăbită de inevitabilele opacităţi. Ca în Cana, sărbătoarea pare să ia sfârşit pentru că lipseşte vinul cel nou, beţia noutăţii. Câte istorii de-alde "Cana" nu se scriu în jurnalul secret al preotului!

Dar există o mamă la Cana care intuieşte necazul şi provoacă minunea, adresându-se atât Fiului (v. 3), cât şi fiilor (v. 5). Şi azi ea mai repetă: "Nu mai au vin", adică: "Nu mai au vinul iubirii, al păcii, al dialogului, al bucuriei...". Dar şi azi ea repetă: "Faceţi tot ce vă va spune". Numai Isus poate reînnoi minunea iubirii fidele dincolo de orice criză, a dialogului răbdător dincolo de tăceri; a bucuriei pascale dincolo de cruce; a uşii deschise dincolo de închideri; a vieţii noi dincolo de oboseala egoismului calculat. Fericită acea casă în care Maria este de-a casei. Acolo se reînnoieşte minunea de la Cana.

6.5. Pastoraţia familiei: preotul între două adevăruri

La Cana începe pastoraţia familiei.

Ca şi Maria, preotul, după ce a întâlnit dramele atâtor familii, priveşte spre cer, pentru invocaţie: "Nu mai au vin; vinul iubirii în faţa destrămării atâtor familii; nu mai au vinul fidelităţii, al dialogului, al fericirii".

Există multe vase goale în casele vizitate de preot; fără acel vin care a caracterizat faza îndrăgostirii. Şi astfel rugăciunea preotului este plină da vase goale întâlnite în spatele uşilor multor case.

Dar în acelaşi timp privirea preotului este aplecată în jos pentru îndemn: "Faceţi tot ce vă va spune": pentru a ajuta familiile să urmeze evanghelia şi să facă ceea ce spune Isus. Familia de azi urmează mai mult modelele lumii. Numai un preot poate face credibilă evanghelia.

Preotul este între Dumnezeu şi familie; acesta este ministerul cotidian care cere discreţie şi prezenţă. Există un minister al umbrei, la fel ca în cazul Mariei; este limbajul respectuos şi răbdător care ştie să primească sărăcia atâtor situaţii familiale şi totuşi ştie să intre în conştiinţe, în inimi, pentru a motiva voinţa lui Dumnezeu.

Preotul ştie să intre în ceasul crizei, când vinul lipseşte, iar fericirea pare să fie un miraj de-acum pierdut din vedere.

6.6. Familia şi preotul: două vocaţii provocate de timp

Există un fel de provocare în ceea ce priveşte aceste două vocaţii. Fidelitatea conjugală pare luată în râs de o mentalitate răspândită. Iar preotului i se atribuie titlul de simbol al tuturor crizelor de identitate ale timpului nostru. Se creează mentalitatea că o alegere serioasă conform evangheliei este un fapt rar, un fel de utopie; masa merge într-o cu totul altă direcţie.

Se obişnuieşte a se spune, pentru a agrava situaţia, că lumea, chiar credincioşii, nu mai înţeleg anumite valori, cum ar fi celibatul preoţilor şi indisolubilitatea căsătoriei. Strategia culturii dominante este aceea de a lua orice farmec valorilor evanghelice de mai sus. Preferă să transforme aceste valori în probleme. Fidelitatea produce o problemă; celibatul produce o problemă. Aceste valori devin puţin credibile, nu încurajează a fi trăite.

Din contră, aceste valori nu sunt o problemă, ci resurse, sunt bogăţia oricărei vocaţii care este chemată să realizeze din plin virtuţile umane.

Dar este de datoria preotului să anunţe din nou, să motiveze din nou frumuseţea anumitor valori călcate în picioare de mentalitatea de astăzi.

Îndeosebi este datoria lui de a indica fundamentul adevărat al fidelităţii. Cultura de azi tinde să idolatrizeze eul, într-un orizont de subiectivism exasperat; iar caracteristica eului este în primul rând slăbiciunea, care face apel la alţii, la mase, pentru a se simţi puternic. De aici lăsarea lui în voia modelor.

Fidelitatea nu se bazează pe eu. Nu este voluntaristă. Atunci când în Biblie se vorbeşte despre fidelitate, se evocă alianţa dintre Dumnezeu şi poporul său; fidelitatea lui Israel este mereu motivată de iubirea fidelă a lui Dumnezeu. Aceasta este stânca ce fundamentează fidelitatea fiinţei omeneşti. Centrul fidelităţii este Dumnezeu.

Numai în felul acesta răspunsul persoanei, de fidelitate, devine expresia maturităţii iubirii, atât în căsătorie, cât şi în iubirea celibatară.

De aceea nu se depăşeşte cadrul crizei acceptând compromisul cu mentalitatea curentă, ci este adevărat contrariul. Într-o lume distrată şi săracă în valori spirituale, familia, viaţa consacrată şi preotul trebuie să regăsească şi să propună din nou splendoarea şi claritatea "semnului", pentru a le arăta oamenilor grăbiţi că direcţia vieţii este în altă parte.

6.7. Preotul, ghid şi maestru pentru familie

În misiunea de fidelitate evanghelică, diferitele vocaţii se ajută reciproc. Preotul, chemat să fie păstor ca Isus Cristos, este martorul iubirii sale feciorelnice; este chemat să elibereze cultura noastră de o condiţie patologică a sexualităţii care nu mai are o referire la iubire şi la viaţă. E chemat să restituie iubirii adevărul său de dăruire totală şi pentru totdeauna. De aici profunda consonanţă între celibatul pentru împărăţia lui Dumnezeu şi preoţie, ca semn al lui Cristos mort pe cruce din iubire.

De aceea preotul este o prezenţă preţioasă în societate şi în comunitatea creştină alături de familie: ca ghid spre o dificilă fidelitate faţă de iubire şi ca maestru al rugăciunii.

Aşteptările familiei cu privire la preot sunt multe: "Vrem să ne ajute... să ne formeze... să găsim în el valorile esenţiale... să trăiască lângă noi ca să-l putem înţelege".

Dar familia este locul de har şi pentru preot, stimul pentru o viziune mai evanghelică a vieţii, încurajare în purtarea crucii. Este important ca familia şi comunitatea să-l ajute pe preot şi în nevoile cotidiene şi materiale. Casa parohială trebuie să fie o casă familiară, privită cu prietenie şi simţită ca fiind proprie.

În familii se mai fac rugăciuni pentru ca preoţii să fie sfinţi?

Preoţii se mai roagă pentru ca sfinţenia să înflorească în familii?

6.8. Rodnicia reciprocă între vocaţii

Fiecare vocaţie este o cale specială spre sfinţenie, iar sfinţenia este vocaţia universală a celor botezaţi (LG 39-42). Nici o vocaţie nu sfârşeşte totalitatea trupului lui Cristos: ele trebuie să trăiască în comuniune şi colaborare. Fiecare să se simtă responsabil faţă de ceilalţi, şi mai ales preotul care e responsabil nu doar de realizarea sa în sfinţenie, ci şi de a celorlalţi.

Chemările să se ajute reciproc în a realiza visul lui Dumnezeu cu privire la ele. Dorul după sfinţenie este prezent acolo unde este un preot sfânt.

Traducere de pr. Cristinel Fodor

lecturi: 21.