>"Îmi promiţi mie şi succesorilor mei respect filial şi ascultare?"

(Pontificale Romanum. De ordinatione Episcopi, presbyterorum et diaconorum, editio typica altera (Typis Polyglottis Vaticanis 1990)

Din Vatican, 18 noiembrie 2009

Preaiubiţi confraţi întru Preoţie,

Deşi nu sunt obligaţi de votul solemn de ascultare, candidaţii rostesc "promisiunea" de "respect filial şi ascultare" faţă de propriul ordinariu şi faţă de succesorii lui. Dacă este diferit statutul juridic între un vot şi o promisiune, este identică angajarea morală totalizantă şi definitivă, este identică oferirea propriei voinţe voinţei altuia: voinţei divine, mediată în mod eclezial.

Într-un timp ce este al nostru, pătruns de relativism şi de democratism, de diferite autonomisme şi libertarisme, mentalităţii obişnuite i se pare tot mai incomprehensibilă o astfel de promisiune de ascultare. Nu rareori este concepută ca o diminutio a demnităţii şi a libertăţii umane, ca o perseverare în forme demodate, tipice unei societăţi incapabilă de emancipare autentică.

Noi care trăim ascultarea autentică, ştim bine că nu este aşa. În Biserică, niciodată ascultarea nu este contrară demnităţii şi respectării persoanei, niciodată nu trebuie să fie concepută ca o sustragere de responsabilitate sau ca o înstrăinare.

Ritualul foloseşte un adjectiv fundamental pentru înţelegerea justă a acestei promisiuni; defineşte ascultarea numai după ce a introdus "respectul" şi acesta este adjectivat ca "filial". Ori termenul "fiu", în orice limbă, este un nume relativ, care implică, întocmai, relaţia dintre un tată şi fiu. Tocmai în acest context relaţional trebuie să fie înţeleasă ascultarea pe care am promis-o. Un context în care tatăl este chemat să fie tată cu adevărat, iar fiul să recunoască propria filiaţie şi frumuseţea paternităţii care-i este dăruită. Aşa cum se întâmplă în legea naturii, nimeni nu-şi alege propriul tată şi, pe de altă parte, nimeni nu-şi alege proprii copii. Aşadar, suntem cu toţii chemaţi, taţi şi fii, să avem unii faţă de alţii o privire supranaturală, de mare milostivire reciprocă şi de mare respect, adică acea capacitate de a privi la celălalt, ţinând mereu cont de Misterul bun, care l-a născut şi care întotdeauna, până la urmă, îl constituie. În definitiv, respectul este pur şi simplu acesta: a privi pe cineva, ţinând cont de un altul!

Numai într-un context de "respect filial" este posibilă o autentică ascultare, care să nu fie formală, simplă executare de ordine, ci să fie pasionată, întreagă, atentă, care să poată cu adevărat să aducă roade de convertire şi de "viaţă nouă" în cel care o trăieşte.

Promisiunea este făcută ordinariului din timpul hirotonirii şi "succesorilor" lui, pentru că Biserica se fereşte mereu de personalismele excesive: are în centru persoana, dar nu subiectivismele care dezleagă de forţa şi de frumuseţea, istorică şi teologică, a Instituţiei. Şi în Instituţie, care este de origine divină, locuieşte Duhul. Instituţia este, prin natura ei, carismatică, deci a fi legaţi în mod liber de ea, în timp (succesorii) înseamnă a putea "rămâne în adevăr", a rămâne în El, prezent şi activ în trupul său viu care este Biserica, în frumuseţea continuităţii timpului, a secolelor, care ne leagă în mod indisolubil de Cristos şi de apostoli.

Să cerem de la slujitoarea Domnului, ascultătoarea prin excelenţă, de la aceea care, chiar şi în trudă, a cântat acel: "Iată-mă, fie mie după cuvântul tău", harul unei ascultări filiale, depline, bucuroase şi prompte; o ascultare care să ne elibereze de orice protagonism şi să poată arăta lumii care este cu adevărat posibil să dăruim totul lui Cristos şi să fim pe deplin realizaţi şi în mod autentic oameni.

Mauro Piacenza
arhiepiscop titular de Vittoriana
secretar al Congregaţiei pentru Cler

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.