Kenya: După un an ca misionari laici

Alina Cojan, Gilberta Hobincu şi Adrian Cimpoeşu s-au decis să-şi ofere timpul, entuziasmul şi disponibilitatea lor pentru a ajuta misiunea românească din Kenya, acolo unde activează şi preoţii români. În ziua de 28 octombrie 2008, în cadrul unei Liturghii solemne în biserica "Sfinţii Petru şi Paul" din Bacău, au primit mandatul misionar şi binecuvântarea de a merge în misiune. Au plecat la 12 noiembrie 2008. După un an de activitate în Kenya, au fost intervievaţi prin internet de prof. Teodora Cojan.

• Se împlineşte un an de când aţi ajuns în Maikona. Ce activităţi aţi desfăşurat în această perioadă? Care este rolul vostru acolo?

Alina: Prezenţa noastră aici înseamnă o implicare în evanghelizarea făcută de preoţii noştri români. Dispensarul şi oamenii care au nevoie de îngrijire medicală sunt prioritatea mea şi reprezintă activitatea care îmi ocupă zilele şi de multe ori şi nopţile - când apar urgenţe. Este o muncă vastă şi împreună cu cei doi colegi africani oferim asistenţă medicală tuturor categoriilor de persoane.

Pe lângă datoriile zilnice, ne implicăm în activităţi cu tinerii şi copiii, iar timpul rămas îl acordăm treburilor casnice şi scurtelor momente de relaxare.

Gilberta: Planurile din România s-au respectat în ceea ce ne priveşte. Cum am ajuns, fiecare a început să lucreze pe domeniul lui de activitate, respectiv eu în cel al educaţiei. Acest domeniu e destul de vast aici, eu ocupându-mă de la distribuirea mâncării în fiecare săptămână până la pregătirea materiei şi a materialelor necesare pentru fiecare trimestru. Rolul meu nu e neapărat important în domeniul educaţiei. Munca pe care o desfăşor ar putea să o facă şi cineva din Kenya, însă e vorba de o prezenţă nouă cu o altă experienţă. Întâlnirea unor culturi diferite este mereu o îmbogăţire pentru ambele părţi.

Adrian: Timpul trece şi iată-ne cu o experienţă de un an de zile aici în misiunea din Maikona. În acest timp m-am ocupat de reparaţiile maşinilor încercând să le menţin într-o stare cât de cât bună, dat fiind faptul că aici suprafaţa acoperită de misiune este foarte mare şi nevoia de maşină e la fel. Adesea fac pe şoferul când trebuie mers undeva şi preoţii sunt prinşi în alte activităţi. Mă ocup şi de mici reparaţii prin misiune dar şi de construcţii. Tocmai am terminat de construit o fântână pentru o comunitate care ne este filială, numită Gamura, unde apa era foarte departe,iar prin aceasta construcţie am redus distanţa la jumătate. În acest an am avut şi o experienţă în altă parohie, în misiunea germană, ajutând la reparatul maşinilor.

• Care sunt dificultăţile pe care le întâmpinaţi în activităţile voastre?

Alina: Comunicarea rămâne dificultatea cea mai mare, dat fiind faptul că avem de-a face cu trei limbi străine, din care limba engleză reprezintă limba oficială a Kenyei şi pe care o folosim cel mai des, limba naţională kiswahili şi limba tribului din care am reuşit să reţinem cele mai importante şi necesare cuvinte şi expresii, tot în funcţie de domeniul pe care suntem axaţi. Mai e diferenţa de cultură pe care dacă nu înveţi să le accepţi şi să le înţelegi nu poţi să te apropii de oameni. Dar în acest an care a reprezentat şi perioada de adaptare, dificultăţile nu ar trebui nici măcar menţionate, după părerea mea, dat fiind faptul că satisfacţiile şi roadele prezenţei noastre sunt multe, privind nu atât la cei de lângă noi ci la noi înşine. Creştem, ne cunoaştem şi învăţăm să trăim şi să împărtăşim cu ceilalţi ceea ce am primit în dar.

Gilberta: Când am mai lucrat în domeniul social, în ţară, îmi făceam mulţi prieteni care mă invitau să-mi petrec ziua liberă cu ei şi era un timp bun de împărtăşire, atât pentru mine cât şi pentru ei. Ne ascultam, ne încurajam şi când era vorba de culturi diferite, anumite observaţii ni le întăreau sau le contestau. Genul acesta de apropiere eu nu l-am întâlnit aici. Deşi a trecut aproape un an, nu am prieteni din tribul Gabra, cu care să pot împărtăşi. Faptul că sunt albă mă pune pe un piedestal care nu-mi permite să mă apropii de oameni. "Albii sunt bogaţi, ei trăiesc bine, nu au probleme."

Adrian: Prima şi cea mai mare dificultate a fost limba. De multe ori lucrez cu oameni care nu înţeleg limba engleza, norocul meu e un localnic Boru cu care lucrez, el ştie limba engleză şi face adesea pe translatorul. O altă mică problemă a apărut în ultimul timp: dorul de cei dragi şi de ţară.

• Care sunt bucuriile şi satisfacţiile pe care le trăiţi acolo?

Alina: Avem parte de multe bucurii sau mici minuni, cum obişnuim să le numim. Acest lucru îl realizăm mai bine când ne adunăm la masă, seara, în special, şi împărtăşim din experienţele noastre atât de multe şi diverse. Faptul că interacţionăm mult cu oamenii ne dă şansa să-i cunoaştem mai bine şi să ni-i facem prieteni. Nu ştiu dacă am simţit o bucurie mai mare de când am plecat din mijlocul familiei, ca cea de a fi primit, acceptat şi iubit de comunitatea şi familia Gabra. Nu e nimic mai important decât a te simţi ca acasă oriunde ai fi în această lume.

Satisfacţiile sunt pe măsura implicării şi a timpului petrecut cu şi pentru aceşti oameni. Bolnavii sunt pentru mine cei care îmi consumă toată energia, concentrarea şi atenţia, dar tot ei sunt sursa noilor puteri pe care le prind văzând rezultatele bune pe care Dumnezeu nu încetează să le ofere prin munca mâinilor noastre.

Avem marea satisfacţia de a ajunge la sfârşitul zilei şi de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru şansa de a fi trăit ca fraţii, împărtăşind şi învăţând unii de la alţii.

Gilberta: Bucuria de a lucra cu cei mici şi pentru cei mici îmi umple zilele. O vorbă înţeleaptă spunea să-ţi petreci cât mai mult timpul cu cei mici, cu copiii şi cu cei peste 70 de ani ca să fii fericit. Eu petrec timpul cu cei mici şi satisfacţia vine odată cu progresul şi creşterea lor pe toate planurile.

Adrian: Cred că cea mai mare bucurie o ai atunci când chiar reuşeşti, prin ceea ce eşti şi faci, să fii bucurie pentru ceilalţi. Dar şi mai frumos este când şti să primeşti de la ei ceea ce îţi oferă.

• Care ar fi unul din momentele mai deosebite pe care le-aţi trăit în misiune?

Alina: Unul din momentele frumoase trăite aici, este o activitate recentă a tinerilor la care am participat şi eu. După o săptămână în care s-au vândut bilete şi fiecare a donat câte ceva, în special misionarii, a avut loc marea Loterie, având ca scop principal ideea de a-i aduna pe tineri ca apoi sub forma unui grup unit să implice şi comunitatea. Rezultatele au fost peste aşteptări, ceea ce se cerea sărbătorit. Următoarea zi a fost programată pentru câteva momente de veselie împreună cu un ceai şi mandazi (un fel de gogoşi). Între timp au realizat că ziua de 6 septembrie era dedicată vizitării celor bolnavi. Au fost momente unice cele petrecute cu ei la casele bolnavilor. Am pornit toţi cei 35 de tineri, imediat după ceaiul servit în grabă şi ne-am oprit în faţa colibei unde şedea bolnava pe un pat din nuiele. În câteva clipe ni s-au alăturat familia şi toţi vecinii, bărbaţi, tineri şi copii de toate vârstele. Am început cu câteva cântece în ritmul lor vesel şi rapid, acompaniaţi de tobele improvizate din bidoane şi bătutul palmelor. După citirea Evangheliei şi explicarea ei s-au formulat de câtre tineri câteva intenţii adresate lui Dumnezeu în care ceream pace sufletească, sănătate, ploaie şi protecţie. Totul s-a încheiat cu un alt set de cântece, de această dată toţi ridicaţi în picioare şi dansând după obiceiul lor. Au urmat şi alţi bolnavi la care ne-am deplasat tot în grup. A fost un moment spontan creat din renunţarea la clipele de distracţie şi dorinţa de a fi alături de cei dragi. Deosebită a fost disponibilitatea şi promptitudinea cu care au răspuns tinerii acestei activităţi.

Gilberta: Momentele mele preferate sunt cele în care ne jucăm seara cu băieţii. Apusul de soare are un farmec aparte aici şi să-i privesc răzând, încruntaţi sau foarte serioşi în lumina roşiatică, alergând după minge sau fugărindu-se, îmi dă imaginea unui filmuleţ care promovează pacea.

Adrian: Momentele de bucurie sunt multe: joaca împreună cu copii şi tinerii seara după liturghie, rugăciunea de seară în sat şi chiar sunetul motorului de la maşină pornit după ore de blocaj în deşert.

• Un gând pentru cei care citesc aceste rânduri.

Alina: Rămâneţi uniţi cu noi în rugăciune!Iar dacă acest lucru vi se pare prea mic şi neînsemnat, dăruiţi mai multă atenţie, mai multă iubire, mai mult din timpul , care oricum nu ne aparţine. Ca misionar am înţeles că toate secundele, clipele, orele şi cei doi ani nu mai sunt ai noştri ci aparţin celor pe care îi întâlnim zilnic şi care se numesc fraţii noştri.

Gilberta: Rugaţi-vă pentru misionarii din întreaga lume să se păstreze fideli faţă de persoana lui Isus Cristos şi faţă de misiunea pe care au primit-o. Mulţumim pentru tot sprijinul dumneavoastră oferit de-a lungul timpului.

Adrian: Doar atât: fiţi misionari acolo unde sunteţi, prin ceea ce sunteţi şi faceţi să daţi mărturie vie că Dumnezeu există!

Prof. Teodora Cojan

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 11 noiembrie: Kenya: După un an ca misionari laici

lecturi: 33.