Papa prezintă figura sfântului Bernard de Clairvaux

(audienţa generală, 21 octombrie 2009)

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să vorbesc despre sfântul Bernard de Clairvaux, numit "ultimul dintre părinţii" Bisericii, pentru că în secolul al XII-lea, încă o dată, a reînnoit şi a făcut prezentă marea teologie a părinţilor Bisericii.

Nu cunoaştem în detaliu anii copilăriei sale; oricum ştim că el s-a născut în anul 1090 la Fontaines (Franţa), într-o familie numeroasă şi cât de cât avută. Tânăr fiind, s-a străduit în studierea aşa-numitelor arte liberale - în special, gramatica, retorica şi dialectica - la şcoala canonicilor de la biserica "Saint Vorles", la Châtillon-sur-Seine şi şi-a format lent decizia de a intra în viaţa călugărească. Pe la vârsta de 20 de ani a intrat la Cîteaux, o fundaţie monastică nouă, mai agilă faţă de vechile şi venerabilele mănăstiri de atunci şi, în acelaşi timp, mai riguroasă în practicarea sfaturilor evanghelice. Câţiva ani mai târziu, în anul 1115, Bernard a fost trimis de sfântul Ştefan Harding, al treilea abate de Cîteaux, să întemeieze mănăstirea de Clairvaux. Aici tânărul abate, care avea numai 25 de ani, a putut să-şi şlefuiască propria concepţie despre viaţa monastică şi să se angajeze în punerea ei în practică. Privind la disciplina din alte mănăstiri, Bernard a amintit cu hotărâre necesitatea unei vieţi sobre şi măsurate, în alimentaţie precum şi în îmbrăcăminte, în edificiile monastice, recomandând întreţinerea şi îngrijirea săracilor. Între timp comunitatea din Clairvaux devenea tot mai numeroasă şi îşi înmulţea fundaţiile.

Tot în anii aceia, înainte de 1130, Bernard a început o vastă corespondenţă, atât cu persoane importante cât şi cu cele de condiţii sociale modeste. La multele Scrisori din această perioadă trebuie adăugate numeroase Cuvântări, precum şi Sentinţe şi Tratate. Tot din acest timp dăinuie marea prietenie a lui Bernard cu Guglielmo, abatele de Saint-Thierry, şi cu Guglielmo de Champeaux, figuri dintre cele mai importante ale secolului al XII-lea. Din anul 1130 a început să se ocupe de multe problemele grave ale Sfântului Scaun şi ale Bisericii. Pentru acest motiv a trebuit să iasă, tot mai des, din mănăstirea sa şi, uneori, din Franţa.

A întemeiat şi câteva mănăstiri feminine şi a fost protagonistul unui viu epistolar cu Petru Venerabilul, abatele de Cluny, despre care am vorbit miercurea trecută. A adresat mai ales scrierile sale polemice împotriva lui Abelard, un mare gânditor, care a început un nou mod de a face teologie, introducând mai ales metoda dialectico-filozofică în construirea gândirii teologice. Un alt front împotriva căruia a luptat Bernard a fost erezia catarilor, care dispreţuiau materia şi trupul uman, dispreţuind, prin urmare, pe Creator. În schimb, el a simţit datoria de lua apărarea evreilor, condamnând reîntoarcerile antisemitismului tot mai răspândite. Pentru acest ultim aspect al acţiunii sale apostolice, câteva zeci de ani mai târziu, Ephraim, rabin de Bonn, a adresat lui Bernard un vibrant omagiu. În aceeaşi perioadă, sfântul abate a scris operele sale cele mai vestite, cum sunt foarte celebrele Cuvântări despre "Cântarea Cântărilor". În ultimii ani ai vieţii sale - moartea lui a fost în anul 1153 - Bernard a trebuit să-şi limiteze călătoriile, totuşi fără a le întrerupe total. A profitat de asta pentru a revizui definitiv culegerea de Scrisori, de Cuvântări şi de Tratate. Merită să fie menţionată o carte destul de specială, pe care a terminat-o chiar în această perioadă, în anul 1145, când un elev al său, Bernard Pignatelli, a fost ales papă cu numele de Eugen al III-lea. În această circumstanţă, Bernard, în calitate de părinte spiritual, a scris acestui fiu spiritual textul De consideratione, care conţine învăţături pentru a putea fi un papă bun. În această carte, care rămâne o lectură potrivită pentru papii din toate timpurile, Bernard nu indică doar cum trebui să fie bun un papă, ci exprimă şi o viziune profundă despre misterul Bisericii şi despre misterul lui Cristos, care, până la urmă, ajunge la contemplarea misterului lui Dumnezeu întreit şi unic: "Ar trebui să mai continue căutarea acestui Dumnezeu, care nu este încă suficient de căutat", scrie sfântul abate, "dar probabil că poate fi căutat mai bine şi găsit mai uşor cu rugăciunea, decât cu discuţia. Aşadar punem capăt aici cărţii, însă nu şi căutării" (XIV, 32: PL 182, 808), faptului de a fi în drum spre Dumnezeu.

Acum, aş vrea să mă opresc asupra a două aspecte centrale ale bogatei învăţături a lui Bernard. Ele se referă la Isus Cristos şi la preasfânta Fecioară Maria, mama sa. Grija lui faţă de participarea intimă şi vitală a creştinului la iubirea lui Dumnezeu în Isus Cristos nu aduce orientări noi în statutul ştiinţific al teologiei. Ci, în manieră mai decisă ca niciodată, abatele de Clairvaux îl configurează pe teolog contemplativului şi misticului. Numai Isus - insistă Bernard în faţa complexelor raţionamente dialectice din timpul său - numai Isus este "miere pentru gură, cântare pentru ureche, bucurie în inimă (mel in ore, in aure melos, in corde iubilum)". Tocmai de aici vine titlul, atribuit lui de către tradiţie, de Doctor mellifluus: de fapt, lauda pe care o aduce lui Isus Cristos "curge ca mierea". În bătăliile extenuante dintre nominalişti şi realişti - două curente filozofice ale epocii - abatele de Clairvaux nu încetează să repete că unul singur este numele care contează, cel al lui Isus Nazarineanul. "Este uscată orice mâncare a sufletului", mărturiseşte el, "dacă nu este udată cu acest ulei; este insipidă, dacă nu este condimentată cu această sare. Ceea ce scrii nu are gust pentru mine, dacă nu voi fi citit acolo Isus". Şi conclude: "Când discuţi sau vorbeşti, nimic nu are gust pentru mine, dacă nu voi fi auzit răsunând numele lui Isus" (Sermones in Cantica Canticorum XV, 6: PL 183, 847). De fapt, pentru Bernard, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu constă în experienţa personală şi profundă a lui Isus Cristos şi a iubirii sale. Şi acest lucru, iubiţi fraţi şi surori, este valabil pentru orice creştin: credinţa este, înainte de toate, întâlnire personală, intimă cu Isus, înseamnă a experimenta apropierea lui, prietenia lui, iubirea lui, şi numai aşa se învaţă cunoaşterea lui tot mai mult, iubirea lui şi urmarea lui tot mai mult. Fie ca acest lucru să se poată întâmpla pentru fiecare dintre noi!

Într-o altă celebră Cuvântare în duminica dintre octava Ridicării la cer a Mariei, sfântul abate descrie în termeni pasionaţi participarea intimă a Mariei la jertfa răscumpărătoare a Fiului. "O, sfântă Mamă - exclamă el - cu adevărat o sabie a străpuns sufletul tău!... Până acolo a străpuns sufletul tău violenţa durerii încât, pe bună dreptate, noi te putem numi mai mult decât martiră, pentru că, în tine, participarea la pătimirea Fiului a depăşit cu mult în intensitate suferinţele fizice ale martiriului" (14: PL 183,437-438). Bernard nu are îndoieli: "per Mariam ad Iesum", prin intermediul Mariei suntem conduşi la Isus. El atestă cu claritate subordonarea Mariei faţă de Isus, conform fundamentelor mariologiei tradiţionale. Însă, corpul Cuvântării documentează şi locul privilegiat al Fecioarei în economia mântuirii, ca urmare a participării foarte speciale (compassio) a Mamei la jertfa Fiului. Nu degeaba, după un secol şi jumătate de la moartea lui Bernard, Dante Alighieri, în ultimul cânt din Divina comedie, va pune pe buzele "doctorului din care curge miere" rugăciunea sublimă către Maria: "Fecioară mamă, fiică a Fiului tău, / umilă şi mai înaltă decât orice creatură, / termen fix al sfatului divin..." (Paradisul 33, v. 1 ş.u.).

Aceste reflecţii, caracteristice pentru un îndrăgostit de Isus şi de Maria, cum este sfântul Bernard, îi provoacă şi astăzi, în manieră salutară, nu numai pe teologi, ci pe toţi credincioşi. Uneori se pretinde să se rezolve problemele fundamentale despre Dumnezeu, despre om şi despre lume numai cu forţele raţiunii. În schimb, sfântul Bernard, puternic bazat pe Biblie şi pe părinţii Bisericii, ne aminteşte că fără o profundă credinţă în Dumnezeu, alimentată de rugăciune şi de contemplaţie, de un raport intim cu Domnul, reflecţiile noastre despre misterele divine riscă să devină un exerciţiu intelectual zadarnic şi-şi pierd credibilitatea. Teologia face trimitere la "ştiinţa sfinţilor", la intuiţia lor asupra misterelor Dumnezeului celui viu, la înţelepciunea lor, dar al Duhului Sfânt, care devin punct de referinţă al gândirii teologice. Împreună cu Bernard de Clairvaux, şi noi trebuie să recunoaştem că omul îl caută mai bine şi-l găseşte mai uşor pe Dumnezeu "cu rugăciunea decât cu discuţia". Până la urmă, figura cea mai adevărată a teologului şi a oricărei evanghelizări rămâne cea a apostolului Ioan, care şi-a rezemat capul pe inima Învăţătorului.

Aş vrea să închei aceste reflecţii, despre sfântul Bernard, cu invocaţiile către Maria, pe care le citim într-o frumoasă omilie a sa. "În pericole, în nenorociri, în nesiguranţe - spune el - gândeşte-te la Maria, invoc-o pe Maria. Ea să nu plece niciodată de pe buzele tale, să nu plece niciodată din inima ta; şi pentru ca tu să obţii ajutorul rugăciunii ei, nu uita niciodată exemplul vieţii ei. Dacă tu o urmezi, nu poţi să deviezi; dacă tu te rogi ei, nu poţi dispera; dacă tu te gândeşti la ea, nu poţi să greşeşti. Dacă ea te sprijină, nu cazi; dacă ea te ocroteşte, nu ai de ce să te temi; dacă ea te conduce, nu oboseşti; dacă ea îţi mijloceşte, vei ajunge la ţintă..." (Hom. II super "Missus est", 17: PL 183,70-71).

(După L'Osservatore romano, 22 octombrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.