Amintindu-l în cateheză pe Petru Venerabilul, papa repropune stilul de viaţă al discipolului autentic al lui Cristos

Deschidere spre aproapele, iertare şi căutarea păcii

Deschiderea spre aproapele, iertarea şi căutarea păcii sunt caracteristicile stilului de viaţă al unui discipol autentic al lui Cristos. Asta a reafirmat Benedict al XVI-lea, propunând în timpul catehezei de miercuri, 14 octombrie 2009, caracterul exemplar al lui Petru Venerabilul, abate de Cluny.

Iubiţi fraţi şi surori,

Figura lui Petru Venerabilul, pe care aş vrea s-o prezint în cateheza de astăzi, ne conduce din nou la celebra abaţie din Cluny, la "decorul" (decor) ei şi la "strălucirea" (nitor) ei - ca să folosim termeni care apar în textele de la Cluny - decor şi strălucire, care se admiră mai ales în frumuseţea liturgiei, cale privilegiată pentru a ajunge la Dumnezeu. Însă, mai mult decât aceste aspecte, personalitatea lui Petru aminteşte de sfinţenia marilor abaţi de la Cluny: la Cluny "nu a existat un singur abate care să nu fi fost un sfânt", afirma în anul 1080 papa Grigore al VII-lea. Între aceştia, îl aminteşte pe Petru Venerabilul, care cuprinde în sine mai toate virtuţile predecesorilor săi, deşi deja cu el Cluny, în faţa noilor Ordine ca acela de la Cîteaux, a început să resimtă şi nişte simptome de criză. Petru este un exemplu minunat de ascet riguros cu el însuşi şi înţelegător cu alţii. Născut prin anul 1094, în regiunea franceză Alvernia, a intrat de copil în mănăstirea din Sauxillanges, unde a devenit călugăr cu profesiune şi apoi prior. În anul 1122 a fost ales abate de Cluny şi, în această funcţie, a rămas până la moartea sa, care a fost în ziua de Crăciun a anului 1156, aşa cum dorise el. "Iubitor al păcii - scrie biograful său Rudolf - a obţinut pacea în gloria lui Dumnezeu în ziua păcii" (Vita, I, 17: PL 189, 28).

Cei care l-au cunoscut, i-au preamărit blândeţea elegantă, echilibrul senin, stăpânirea de sine, corectitudinea, loialitatea, luciditatea şi atitudinea specială de a media. "Este în însăşi natura mea - scria el - să fiu destul de înclinat spre indulgenţă; la asta mă stimulează obişnuinţa mea de a ierta. Sunt obişnuit să suport şi să iert" (Ep. 192, în: The Letters of Peter the Venerable, Harvard University Press, 1967, pag. 446). Mai spunea: "Cu aceia care urăsc pacea am vrea, pe cât posibil, să fim mereu paşnici" (Ep. 100, l.c., pag. 261). Şi scria despre sine: "Nu sunt dintre aceia care nu sunt mulţumiţi de soarta lor, ... al căror spirit este mereu în nelinişte sau în îndoială, şi care se plâng pentru că toţi ceilalţi se odihnesc iar, ei sunt singurii care muncesc" (Ep. 182, pag. 425). Cu caracter sensibil şi afectuos, ştia să conjuge iubirea faţă de Domnul cu duioşia faţă de familiari, îndeosebi faţă de mama, şi faţă de prieteni. A fost un promotor al prieteniei, în special faţă de călugării săi, care în mod obişnuit i se destăinuiau, fiind siguri că sunt primiţi şi înţeleşi. Conform mărturiei biografului, "nu dispreţuia şi nu respingea pe nimeni" (Vita, I, 3: PL 189, 19); "apărea tuturor amabil; în bunătatea lui înnăscută era deschis faţă de toţi" (ibid., I, 1: PL 189, 17).

Am putea spune că acest sfânt abate constituie un exemplu şi pentru călugării şi creştinii din timpurile noastre, marcat de un ritm frenetic de viaţă, unde nu sunt rare episoadele de intoleranţă şi de incomunicabilitate, dezbinările şi conflictele. Mărturia lui ne invită să ştim să unim iubirea faţă de Dumnezeu cu iubirea faţă de aproapele şi să nu încetăm să reînnodăm raporturi de fraternitate şi de reconciliere. De fapt, aşa acţiona Petru Venerabilul, care a trebuit să conducă mănăstirea din Cluny în ani nu foarte liniştiţi din diferite motive externe şi interne abaţiei, reuşind să fie, în acelaşi timp, sever şi înzestrat cu profundă umanitate. Obişnuia să spună: "De la un om se va putea obţine mai mult tolerându-l, decât supărându-l cu plângeri" (Ep. 172, l.c., pag. 409). Datorită funcţiei sale a trebuit să facă frecvente călătorii în Italia, în Anglia, în Germania, în Spania. Părăsirea forţată a liniştii contemplative îl apăsa. El mărturisea: "Merg dintr-un loc în altul, mă agit, mă neliniştesc, mă chinuiesc, tras încoace şi încolo; am mintea îndreptată când la problemele mele când la problemele altora, nu fără mare agitaţie a sufletului meu" (Ep. 91, l.c., pag. 233). Chiar trebuind să se descurce printre cei puternici şi nobili care înconjurau Cluny, a reuşit oricum, graţie simţului măsurii, generozităţii sale şi realismului său, să păstreze o linişte obişnuită. Printre personalităţile cu care a intrat în relaţie a fost Bernard de Clairvaux cu care a întreţinut un raport de prietenie crescândă, chiar dacă aveau temperamente şi perspective diferite. Bernard îl definea: "Om important, ocupat cu lucruri importante" şi avea mare stimă faţă de el (Ep. 147, ed. Scriptorium Claravallense, Milano 1986, VI/1, pag. 658-660), în timp ce Petru Venerabilul îl definea pe Bernard "lumină a Bisericii" (Ep. 164, pag. 396), "coloană puternică şi splendidă a ordinului monastic şi a întregii Biserici" (Ep. 175, pag. 418).

Cu simţ eclezial viu, Petru Venerabilul afirma că evenimentele poporului creştin trebuie să fie simţite în "intimitatea inimii" de cei care se numără "printre mădularele trupului lui Cristos" (Ep. 164, l.c., pag. 397). Şi adăuga: "Nu este alimentat de spiritul lui Cristos cel care nu simte rănile trupului lui Cristos", oriunde s-ar produce ele (ibid.). În afară de asta, arăta grijă şi preocupare şi faţă de cel care era în afara Bisericii, îndeosebi faţă de evrei şi musulmani: pentru a favoriza cunoaşterea acestora din urmă, s-a îngrijit de traducerea Coranului. În această privinţă afirmă un istoric recent: "În mijlocul intransigenţei oamenilor din Evul Mediu - chiar şi a celor mai mari dintre ei - noi admirăm aici un exemplu sublim al delicateţii la care conduce caritatea creştină" (J. Leclercq, Pietro il Venerabile, Jaca Book, 1991, pag. 189). Alte aspecte ale vieţii creştine îndrăgite de el erau iubirea faţă de Euharistie şi evlavia faţă de Fecioara Maria. Despre Preasfântul Sacrament ne-a lăsat pagini care constituie "una din capodoperele literaturii euharistice din toate timpurile" (ibid., pag. 267), iar despre Maica lui Dumnezeu a scris reflecţii iluminante, contemplând-o mereu în strânsă relaţie cu Isus Răscumpărătorul şi cu opera sa de mântuire. E suficient să prezentăm această elevaţie inspirată a lui: "Bucură-te, Fecioară binecuvântată, care ai pus pe fugă blestemul. Bucură-te, mamă a Celui Preaînalt, mireasă a Mielului preablând. Tu ai învins şarpele, i-ai zdrobit capul, atunci când Dumnezeul născut de tine l-a eliminat... Stea strălucitoare a răsăritului, care pui pe fugă umbrele apusului. Auroră care precede soarele, zi care ignoră noaptea... Roagă-l pe Dumnezeul care s-a născut din tine, pentru ca să dezlege păcatul nostru şi, după iertare, să ne dea harul şi gloria" (Carmina: PL 189, 1018-1019).

Petru Venerabilul avea o predilecţie şi faţă de activitatea literară şi avea talent. Îşi nota reflecţiile sale, convins de importanţa de a folosi peniţa ca şi pe un plug pentru "a arunca în hârtie sămânţa Cuvântului" (Ep. 20, pag. 38). Chiar dacă nu a fost un teolog sistematic, a fost un mare cercetător al misterului lui Dumnezeu. Teologia lui îşi are rădăcinile în rugăciune, în special în cea liturgică şi dintre misterele lui Cristos, el îndrăgea misterul Schimbării la faţă, în care deja se prefigurează Învierea. Chiar el a introdus la Cluny această sărbătoare, compunând pentru ea un oficiu special, în care se reflectă evlavia teologică caracteristică a lui Petru şi a Ordinului de la Cluny, îndreptată în întregime spre contemplarea chipului glorios (gloriosa facies) al lui Cristos, găsind în el motivele acelei bucurii arzătoare care distingea spiritul lui şi se iradia în liturgia de la mănăstire.

Iubiţi fraţi şi surori, acest sfânt călugăr este desigur un mare exemplu de sfinţenie monastică, alimentată la izvoarele tradiţiei benedictine. Pentru el idealul călugărului constă în "a adera cu tenacitate la Cristos" (Ep. 53, l.c., pag. 161), într-o viaţă de clauzură marcată de "umilinţa monastică" (ibid.) şi de hărnicie (Ep. 77, l.c., pag. 211), precum şi de un climat de contemplaţie tăcută şi de laudă constantă adusă lui Dumnezeu. Prima şi cea mai importantă ocupaţie a călugărului, conform lui Petru de Cluny, este celebrarea solemnă a oficiului divin - "lucrare cerească şi cea mai utilă dintre toate" (Statuta, I, 1026) - care trebuie însoţită de lectură, meditaţie, rugăciune personală şi pocăinţă respectată cu discreţie (cf. Ep. 20, l.c., pag. 40). În felul acesta, toată viaţa este pătrunsă de iubire profundă faţă de Dumnezeu şi de iubire faţă de alţii, o iubire care se exprimă în deschiderea sinceră faţă de aproapele, în iertare şi în căutarea păcii. Am putea spune, încheind, că dacă acest stil de viaţă unit cu munca zilnică, constituie, pentru sfântul Benedict, idealul călugărului, el ne priveşte şi pe noi toţi, poate să fie în mare măsură, stilul de viaţă al creştinului care vrea să devină discipol autentic al lui Cristos, caracterizat tocmai de adeziune tenace la el, de umilinţă, de hărnicie şi de capacitatea de iertare şi de pace.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.