La audienţa generală Benedict al XVI-lea vorbeşte despre sfântul Ioan Leonardi

Fidelitatea faţă de Cristos este măsura oricărei reforme spirituale şi sociale

"Orice reformă trebuie făcută în Biserică şi niciodată împotriva Bisericii": este învăţătura sfântului Ioan Leonardi repropusă de papa în timpul audienţei generale de miercuri, 7 octombrie 2009, în Piaţa "Sfântul Petru".

Iubiţi fraţi şi surori!

La 9 octombrie 2009 se vor împlini 400 de ani de la moartea sfântului Ioan Leonardi, întemeietor al Ordinului călugăresc al Clericilor Obişnuiţi ai Maicii lui Dumnezeu, canonizat la 7 aprilie 1938 şi ales patron al farmaciştilor la 8 august 2006. El este amintit şi datorită marelui zel misionar. Împreună cu Mons. Juan Bautista Vives şi cu iezuitul Martin de Funes a proiectat şi a contribuit la înfiinţarea unei congregaţii specifice a Sfântului Scaun pentru misiuni, Congregaţia "Propaganda Fide", şi la viitoarea naştere a Colegiului Urban "De Propaganda Fide", care în decursul secolelor a format mii de preoţi, mulţi dintre ei martiri, pentru a evangheliza popoarele. Prin urmare, e vorba de o figură luminoasă de preot, pe care îmi place să-l indic ca exemplu tuturor preoţilor în acest An al Sfintei Preoţii. A murit în anul 1609 din cauza unei gripe contractate în timp ce purta de grijă de cei care, în cartierul roman Campitelli, au fost loviţi de epidemie.

Ioan Leonardi s-a născut în anul 1541 la Diecimo în provincia Lucca. Ultimul din şapte fraţi, a avut o adolescenţă ritmată de ritmurile de credinţă trăite într-un nucleu familiar sănătos şi laborios, precum şi de frecventarea asiduă a unei prăvălii de arome şi de medicamente din satul său natal. La vârsta de 17 ani, tatăl l-a înscris la un curs obişnuit de farmacie la Lucca, cu scopul de a face din el un viitor farmacist, ba chiar un spiţer, cum se numea pe atunci. Timp de circa un deceniu, tânărul Ioan Leonardi a fost un frecventator atent şi silitor, dar atunci când, conform normelor prevăzute de vechea Republică de Lucca, a dobândit recunoaşterea oficială care avea să-l autorizeze să deschidă o farmacie proprie, el a început să se gândească dacă n-a venit momentul de a realiza un proiect pe care din totdeauna îl avea în inimă. După reflecţie matură a decis să se îndrepte spre preoţie. Şi astfel, părăsind prăvălia farmacistului, şi după ce a dobândit o formare teologică adecvată, a fost hirotonit preot şi, în ziua de Epifanie din anul 1572, a celebrat prima Liturghie. Totuşi n-a părăsit pasiunea pentru farmacie, deoarece simţea că medierea profesională de farmacist avea să-i permită să realizeze pe deplin vocaţia sa, aceea de a transmite oamenilor, printr-o viaţă sfântă, "medicamentul lui Dumnezeu", care este Isus Cristos răstignit şi înviat, "măsură a tuturor lucrurilor".

Animat de convingerea că de acest medicament au nevoie toate fiinţele umane mai mult decât de orice alt lucru, sfântul Ioan Leonardi a încercat să facă din întâlnirea personală cu Isus Cristos motivaţia fundamentală a propriei existenţe. "Este necesar să începem din nou de la Cristos", îi plăcea să repete foarte des. Primatul lui Cristos peste toate a devenit pentru el criteriul concret de judecată şi de acţiune şi principiul generator al activităţii sale sacerdotale, pe care a exercitat-o în timp ce era în desfăşurare o vastă şi răspândită mişcare de reînnoire spirituală în Biserică, graţie apariţiei de noi institute călugăreşti şi mărturiei luminoase a unor sfinţi, precum Carol Borromeu, Filip Neri, Ignaţiu de Loyola, Iosif Calasanţiu, Camil de Lellis, Alois Gonzaga. Cu entuziasm s-a dedicat apostolului printre copii prin Compania Învăţăturii Creştine, adunând în jurul său un grup de tineri cu care, la 1 septembrie 1574, a întemeiat Congregaţia Preoţilor Reformaţi ai Sfintei Fecioare, numit după aceea Ordinul Clericilor Obişnuiţi ai Maicii lui Dumnezeu. Discipolilor săi le recomanda să aibă "în faţa ochilor minţii numea cinstea, slujirea şi gloria lui Cristos Isus Răstignit", şi, ca bun farmacist obişnuit să dozeze leacurile graţie unei referinţe precise, adăuga: "Un pic mai mult ridicaţi inimile voastre la Dumnezeu şi cu el măsuraţi lucrurile".

Mânat de zel apostolic, în mai 1605, i-a trimis papei Paul al V-lea abia ales un Memorial în care sugera criteriile unei reînnoiri autentice în Biserică. Observând cât este de "necesar ca aceia care aspiră la reforma obiceiurilor oamenilor să caute în special, şi în primul rând, gloria lui Dumnezeu", adăuga că ei trebuie să strălucească "prin integritatea vieţii şi excelenţa obiceiurilor, astfel, mai mult decât să constrângă, vor atrage cu dulceaţă la reformă". În afară de asta observa că "acela care vrea să facă o serioasă reformă religioasă şi morală trebuie înainte de toate, ca un medic bun, să facă o atentă diagnoză a relelor care chinuiesc Biserica pentru a putea astfel să fie în măsură să prescrie pentru fiecare din ele remediul cel mai potrivit". Şi nota că "reînnoirea Bisericii trebuie să se facă la fel în conducători şi în angajaţi, sus şi jos. Trebuie să înceapă de la cel care comandă şi să se extindă la supuşi". Pentru aceasta, în timp ce-i solicita papei să promoveze o "reformă universală a Bisericii", se preocupa de formarea creştină a poporului şi în special a copiilor, care trebuie educaţi "încă din primii ani... în curăţia credinţei creştine şi în sfintele obiceiuri".

Iubiţi fraţi şi surori, figura luminoasă a acestui sfânt îi invită pe preoţi în primul rând, şi pe toţi creştinii, să tindă constant la "măsura înaltă a vieţii creştine" care este sfinţenia, desigur fiecare după propria stare de viaţă. De fapt, numai din fidelitatea faţă de Cristos poate să apară reînnoirea eclezială autentică. În anii aceia, în trecerea culturală şi socială între secolul al XVI-lea şi secolul al XVII-lea, au început să se schiţeze premisele viitoarei culturi contemporane, caracterizată de o sciziune necuvenită între credinţă şi raţiune, care a produs printre efectele sale negative marginalizarea lui Dumnezeu, cu iluzia unei posibile şi totale autonomii a omului care alege să trăiască "aşa ca şi cum Dumnezeu n-ar exista". Este criza gândirii moderne, pe care de mai multe ori am avut ocazia s-o evidenţiez şi care ajunge adesea în forme de relativism. Ioan Leonardi a intuit care era adevăratul medicament pentru aceste rele spirituale şi l-a sintetizat în expresia: "Cristos înainte de toate", Cristos în centrul inimii, în centrul istoriei şi al cosmosului. Şi de Cristos - afirma el cu tărie - omenirea are extremă nevoie, pentru că el este "măsura" noastră. Nu există loc care să nu poată fi atins de forţa lui; nu există rău care să nu găsească în el remediu, nu există problemă care să nu se rezolve în el. "Ori Cristos, ori nimic"! Iată reţeta lui pentru orice tip de reformă spirituală şi socială.

Există un alt aspect al spiritualităţii sfântului Ioan Leonardi pe care-mi place să-l subliniez. În mai multe circumstanţe a reafirmat că întâlnirea vie cu Cristos se realizează în Biserica sa, sfântă dar fragilă, înrădăcinată în istorie şi în devenirea ei uneori întunecată, unde grâul şi neghina cresc împreună (cf. Mt 13,30), dar totuşi mereu sacrament de mântuire. Având conştiinţa clară că Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. Mt 13,24), nu s-a scandalizat de slăbiciunile sale umane. Pentru a contrasta neghina a ales să fie grâu bun: adică a decis să-l iubească pe Cristos în Biserică şi să contribuie la a o face tot mai mult semn transparent al lui Cristos. Cu mare realism a văzut Biserica, fragilitatea ei umană, dar şi faptul că ea este "ogorul lui Dumnezeu", instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Nu numai atât. Din iubire faţă de Cristos a lucrat cu ardoare pentru a purifica Biserica, pentru a o face mai frumoasă şi sfântă. A înţeles că orice reformă trebuie făcută în Biserică şi niciodată împotriva Bisericii. În asta, sfântul Ioan Leonardi a fost cu adevărat extraordinar şi exemplul lui rămâne mereu actual. Orice reformă interesează desigur structurile, dar în primul rând trebuie să aibă incidenţă în inima credincioşilor. Numai sfinţii, bărbaţi şi femei care se lasă conduşi de Duhul divin, gata să facă alegeri radicale şi curajoase în lumina evangheliei, reînnoiesc Biserica şi contribuie, în manieră determinantă, la construirea unei lumi mai bune.

Iubiţi fraţi şi surori, existenţa sfântului Ioan Leonardi a fost mereu luminată de strălucirea "feţei sfinte" a lui Isus, păstrată şi venerată în catedrala din Lucca, devenită simbolul elocvent şi sinteza indiscutabilă a credinţei care-l anima. Cucerit de Cristos asemenea apostolului Paul, el a arătat discipolilor săi, şi continuă să ne arate nouă tuturor, idealul cristocentric pentru care "trebuie să ne dezbrăcăm de propriul interes şi să ne intereseze numai slujirea lui Dumnezeu", având "în faţa ochilor minţii numai cinstea, slujirea şi gloria lui Cristos Isus Răstignit". Alături de faţa lui Cristos, şi-a fixat privirea spre faţa maternă a Mariei. Cea pe care a ales-o patroană a ordinului său a fost pentru el învăţătoare, soră, mamă şi el a experimentat ocrotirea ei constantă. Exemplul şi mijlocirea acestui "fascinant om al lui Dumnezeu" să fie, îndeosebi în acest An al Sfintei Preoţii, chemare şi încurajare pentru preoţi şi pentru toţi creştinii să trăiască cu pasiune şi entuziasm propria vocaţie.

(După L'Osservatore Romano, 8 octombrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.