Sensul unei scrisori despre predarea religiei în şcoală

Despre Scrisoarea circulară adresată preşedinţilor Conferinţelor episcopale din toată lumea despre predarea religiei în şcoală, la data de 5 mai 2009 şi doar acum izvor de dezbatere în multe media, "L'Osservatore Romano" a cerut Congregaţiei pentru Educaţia Catolică să puncteze sensul iniţiativei sale.

La începutul noului an şcolar în Italia şi în ţările din emisfera de nord a planetei, presa s-a ocupat de o Scrisoare circulară a Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, datată la 5 mai 2009, şi adresată preşedinţilor Conferinţelor episcopale din toată lumea. Interesul faţă de scrisoare este motivat de conţinuturi, care se referă la şcoală şi la predarea religiei. Este vorba de un document sintetic care vrea să amintească unele principii, aprofundate deja în magisteriul Bisericii, cu privire la rolul şcolii în formarea noilor generaţii, predarea religiei în şcoală şi libertatea de alegere educativă a părinţilor şi elevilor. Trei motive fundamentale stau la baza scrisorii.

Primul se află în slujirea proprie a Congregaţiei pentru Educaţia Catolică care este aceea de a susţine şi a însoţi în toate ţările pe cei care în Biserică au misiunea de a promova şi a conduce instituţiile educative catolice şi pe cei care lucrează în lumea şcolii şi a educaţiei. Al doilea motiv este dat de constatarea unor reforme profunde, pornite în diferite părţi ale lumii, ale sistemelor educative şi şcolare, ale programelor şi ale curriculum-urilor. Al treilea se referă la prezenţa predării religiei în şcoală, în lumina caracterului tot mai multicultural şi multireligios pe care-l asumă societăţile contemporane.

Educaţia se prezintă astăzi ca o misiune complexă, vastă şi urgentă. Complexitatea de astăzi riscă pe de o parte să se piardă esenţialul, care rămâne formarea persoanei umane în integralitatea ei, îndeosebi cât priveşte dimensiunea morală şi religioasă; pe de altă parte "specializarea" educaţiei restrângând-o în domenii şi instituţii diferite, deresponsabilizând familiile. Opera educativă, deşi este îndeplinită de mai mulţi subiecţi, are în părinţi pe primii responsabili şi această responsabilitate se exercită şi în dreptul de a alege şcoala şi învăţământul conforme cu propriile convingeri etice şi religioase. Şcoala catolică şi predarea religiei, asigură pentru părinţii catolici şi pentru cei care împărtăşesc o astfel de perspectivă educativă şi pedagogică, libertatea de alegere educativă. Pluralismul nu numai în şcoală, ci al şcolii, este fundamental împotriva oricărei forme de monopol educativ care contrazice drepturile naturale ale persoanei umane. Pluralismul, înţeles astfel, se înscrie într-o subsidiaritate corectă.

Apoi o parte a scrisorii este dedicată în mod specific predării religiei. În jurul dreptului de a se folosi de educaţia religioasă s-a produs, începând de la Declaraţia drepturilor omului, un consens general. E vorba de un drept care se referă nu numai la familii şi al Biserică, ci cheamă în cauză în mod direct şcoala ca loc natural în care are loc o largă parte a operei formative a noilor generaţii. Prezenţa predării religiei constituie astfel "o exigenţă a concepţiei antropologice deschisă spre dimensiunea transcendentală a fiinţei umane" (nr. 10), motiv pentru care fără această materie elevii ar fi privaţi de un element esenţial pentru formarea lor şi pentru dezvoltarea lor personală. Libertatea religioasă este fundamentul şi garanţia prezenţei predării religiei în spaţiul public şcolar.

De către unii este invocată ca motivaţie care trebuie opusă prezenţei predării religiei în şcoală caracterul personal al alegerii de credinţă, care nu poate să fie impusă, confundând astfel predarea religiei cu cateheza. Predarea religiei, deşi este complementară catehezei, diferă de aceasta din urmă deoarece sunt diferite finalităţile pe care le urmăresc: cateheza îşi propune să promoveze adeziunea personală la Cristos şi maturizarea vieţii creştine în diferitele sale aspecte, în timp ce predarea religiei transmite elevilor cunoştinţele despre identitatea creştinismului şi a vieţii creştine. În această privinţă, Benedict al XVI-lea, vorbind profesorilor de religie catolică din Italia, a indicat că această disciplină este chemată să "lărgească spaţiile raţionalităţii noastre, să o deschidă din nou la marile probleme ale adevărului şi binelui, să conjuge între ele teologia, filozofia şi ştiinţele, respectând pe deplin metodele lor proprii şi autonomia reciprocă", având conştiinţa că dimensiunea religioasă este intrinsecă faptului cultural (cf. nr. 17). În documentele Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, predarea religiei este descrisă în mod categoric ca prezentare organică a evenimentului şi a mesajului creştin, precum şi a vieţii creştine. În Directoriul general pentru cateheză este ilustrat caracterul propriu al predării religiei în şcoală, chemată să pătrundă în domeniul culturii şi să se relaţioneze cu celelalte ştiinţe. Astfel e vorba de o disciplină şcolară, cu aceeaşi exigenţă de sistematică şi rigoare pe care o au celelalte discipline, într-un dialog interdisciplinar necesar. Apoi, în şcoala catolică, predarea religiei califică proiectul ei educativ. În ea învăţământul religios este pe deplin integrat în parcursul educativ al elevilor (cf. nr. 15). Respectarea libertăţii religioase a elevilor şi familiilor este asigurată nu cerând adeziunea de credinţă, ci împărtăşirea proiectului educativ şi a principiilor care-l inspiră, motiv pentru care se alege în mod liber o şcoală catolică.

O altă obiecţie care se aduce predării religiei confesionale este că ea n-ar favoriza o abordare interculturală autentică. Cu această motivaţie se tinde să se pună în discuţie însăşi legitimitatea învăţământului religios confesional în şcolile publice. În această direcţie merg, în unele ţări, orientările legislative ale politicilor şcolare care tind să "condiţioneze" conţinutul învăţământului religios, să subevalueze drepturile părinţilor şi ale responsabililor religioşi; precum şi să ducă spre o derivă a concepţiei unei "religii comparative" rod al unei "interdependenţe şi complementarităţi a religiilor". În schimb, tocmai contextul de astăzi cere un învăţământ confesional cu profil ridicat de calitate, care să ştie să contribuie la crearea unor identităţi puternice şi sigure şi de aceea dialogante şi respectuoase. O predare a religiei, pusă ca disciplină şcoală, în dialog cu alte ştiinţe, nu numai că nu este o piedică pentru o autentică educaţie interculturală, ci devine instrument privilegiat pentru cunoaşterea şi primirea celuilalt.

Scrisoarea se încheie indicând în libertatea educativă şi în libertatea religioasă cei doi pilaştri pe care trebuie să se sprijine un sistem educativ şi şcolar, care vrea cu adevărat să promoveze formarea integrală a omului liber şi responsabil. Nu întotdeauna şi nu peste tot este aşa. Biserica nu va înceta să exercite diakonia ei în slujba educaţiei în orice context, susţinută de certitudinea că "scopurile nobile... ale educaţiei, întemeiate pe unitatea adevărului şi pe slujirea persoanei şi a comunităţii, devin un special, puternic instrument de speranţă" (Benedict al XVI-lea, Discurs adresat educatorilor catolici, 17 aprilie 2008).

(După L'Osservatore Romano, 12 septembrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.