Confesiunile cardinalului Bertone

La începutul Anului Sfintei Preoţii, secretarul de stat povesteşte chemarea sa

de Jésus Colina

Cum v-aţi hotărât să deveniţi preot? Care au fost cele mai mari dificultăţi şi satisfacţii? La aceste întrebări, cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat, a răspuns în acest interviu, acordat cu ocazia începerii Anului Sfintei Preoţii.

Asemenea sfântului Augustin în "Confesiunile" sale, în timpul discuţiei, care a avut loc în Palatul Apostolic, primul colaborator al papei şi-a deschis inima pentru a dezvălui momente şi experienţe nepovestite niciodată înainte.

Mărturia lui este prima dintr-o serie care se va referi la alţi cardinali, episcopi şi preoţi care în acest an vor împărtăşi "confesiunile" lor sacerdotale.

Când aţi descoperit vocaţia?

Card. Bertone: Am descoperit-o exact când eram în clasa a V-a, în Institutul Salezian din Torino, la Valdocco, primul institut fondat de don Bosco. Am frecventat acolo şcoala medie şi apoi gimnaziul şi, ca să spun adevărul, nu simţeam până în acel moment dorinţa de a deveni preot, deşi trăiam în mijlocul unor preoţi exemplari, care erau profesorii mei, educatorii mei. Doream mai degrabă să studiez limbile şi să mă dedic cunoaşterii lumii, deci unei activităţi foarte diferite, o activitate de relaţii internaţionale, într-un oarecare fel.

Apoi un preot salezian, profesorul meu de greacă, mi-a făcut propunerea: "Să facem trei zile de discernământ vocaţional - aşa cum se spune astăzi - dacă vrei să vii cu noi, să studiezi viitorul tău...". Eu am acceptat şi după aceste trei zile vocaţionale am hotărât, cât depindea de mine, să devin preot, să intru în congregaţia saleziană. Am comunicat această veste la 24 mai 1949 părinţilor mei care veneau în mod tradiţional în pelerinaj la bazilica Sfânta Maria Ajutătoare din Torino şi au rămas un pic uluiţi pentru că nu auziseră niciodată de la mine acest proiect de a deveni preot şi au spus: "Dacă Domnul vrea, noi nu facem nici o obiecţie, dimpotrivă, suntem mulţumiţi, însă aminteşte-ţi că va depinde de tine să fii fidel, deşi tu eşti cel care ai hotărât". Şi aşa a început drumul vocaţiei, cu noviciatul şi apoi cu tot ciclul de studii etc.

Cine v-a ajutat să urmaţi acest drum?

Card. Bertone: În mod special salezienii educatori şi la început chiar maestrul de noviciat. Am prelungit noviciatul cu patru luni, pentru că eram foarte tânăr. În sine noviciatul trebuia să fie început la vârsta de cincisprezece ani şi să se termine pe atunci la vârsta de şaisprezece ani, cu prima profesiune călugărească. Eu încă nu aveam cincisprezece ani când am intrat în noviciat la 16 august 1949, deci l-am prelungit până la împlinirea vârstei de 16 ani, în decembrie 1950. Atunci am făcut profesiunea călugărească. Apoi am fost însoţit de salezieni şi de confesori foarte buni.

Trebuie să spun că la început am cerut sfat tocmai pentru a lua această hotărâre de la un confesor, un preot în vârstă de 84 de ani, care spovedea în spatele altarului mare din bazilica "Sfânta Maria Ajutătoare", la care mergeam în mod obişnuit ca să mă spovedesc. El mi-a dat sfaturile sale. Mi-a spus: "Uite, este o misiune foarte mare, va trebui să te pregăteşti bine. Însă aminteşte-ţi că eu sunt preot de 60 de ani şi nu mi-a părut rău niciodată că sunt preot". Atunci, întărit şi de această mărturie, am continuat drumul, cu ceva nostalgie, cu ceva probleme de întoarcere acasă. Însă părinţii mei mi-au spus: "Acum tu faci tot ciclul de probă şi al studiilor, pentru că tu ai fost cel care ai hotărât. La sfârşit vei lua o decizie mai matură". Şi la sfârşit am luat decizia de a continua până la hirotonirea sacerdotală care a avut loc la 1 iulie 1960.

În acest drum, care a fost rolul lui don Bosco?

Card. Bertone: Desigur don Bosco a fost un model extraordinar de preoţie şi ucenicii lui, fiii lui, care erau profesorii mei, educatorii mei, aş spune că-l reprezentau bine. Mi-au dat mărturii frumoase care mă aprindeau de dorinţă şi-mi întăreau voinţa de a urma acel drum. Şi apoi don Bosco în viaţa mea a fost prezent mereu. M-a condus în creştere până la preoţie şi după preoţie, în funcţiile pe care le-am avut ca salezian, până am ajuns rector magnific al Universităţii Pontificale Saleziene, aici la Roma, formator la rândul meu al atâtor candidaţi la preoţie, aş vrea să spun foarte mulţi. Şi apoi m-a condus în viaţa de episcop: mai întâi arhiepiscop de Vercelli şi apoi de Genova şi încă astăzi ca secretar de stat, ca prim colaborator al papei. Don Bosco m-a învăţat să fiu fidel papei şi să-mi dau viaţa pentru papa şi pentru Biserică, lucru pe care încerc să-l fac cu limitele mele, dar cu toate forţele.

Care au fost dificultăţile şi cele mai frumoase satisfacţii?

Card. Bertone: Aşa cum am spus deja, am avut ceva dificultăţi în drumul de formare pentru că nişte nostalgii din trecut, din viaţa cu cei de vârsta mea, cu prietenii mei a revenit, dar am fost ferm în urmarea vocaţiei. Şi cei de vârsta mea, care nu credeau că aş urma acest drum, mai ales colegii de liceu, pentru că am frecventat liceul deja ca salezian, dar cu circa 30 de colegi, care acum sunt profesionişti în viaţă şi au un rol mare în societatea italiană, m-au susţinut. Şi îmi spuneau: "Dacă devii preot, să devii preot ca părintele Francesco Amerio". Era marele nostru profesor de la liceu, de istorie şi de filozofie, dar şi de religie. A fost un model pentru mine care m-a susţinut şi am păstrat schemele notiţelor din timpul orelor lui de religie. Până acum. Ca să spun influenţa şi incisivitatea pe care o avea acest preot, acest profesor, pe care colegii mei mi-l indicau ca model.

Apoi am avut dificultăţi, în special în timpul perioadei dintre 1968 şi 1972, pentru că eram aici la Roma, eram profesor la Universitatea Saleziană, eram şi formator al candidaţilor la preoţie, pe atunci aveam un număr mare de studenţi la teologie, la Ateneul Pontifical Salezian de pe atunci, 140 de studenţi la teologie, care îndurau presiunea şi simţeau influenţa tuturor vorbelor din anul '68, a dezbaterii, aş spune şi a vârtejului opiniilor. Eram după Conciliu. Eu trăisem ca student, ca preot tânăr, această frumoasă perioadă a Conciliului. Însă am avut nişte momente de mare fricţiune şi de contrast de opinie şi de persoane, şi ca superior trebuia să dau evaluări pentru admiterea la ordinele sacre a acestor studenţi. Aveam un dialog închis şi foarte dens cu studenţii. Pe atunci era timpul marilor adunări studenţeşti, cu discuţii care durau ore, eventual chiar până seara târziu, sau până noaptea târziu... Deci momente de tensiune, dar şi de depăşire a acestor tensiuni.

Apoi, ca episcop şi ca arhiepiscop al celor două dieceze pe care le-am condus, amândouă din însărcinarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, am avut nişte momente şi de confruntare, uneori dură, în unele cazuri, cu probleme care se puneau la nivel de Biserică locală. Şi atunci când eram secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei erau probleme doctrinale care apăreau pentru a fi analizate, evaluate de noi, şi erau probleme chiar foarte grave, doctrinale, morale, disciplinare. Însă am avut şi în acest rol, în această misiune, satisfacţii foarte frumoase. Faptul că am condus şi că am avut o comunitate fraternă, aş spune un raport de comuniune fraternă, de prietenie robustă, care continuă şi acum când mă întâlnesc foşti elevi sau episcopi din toată lumea. Am avut momente de comuniune adevărată, de prietenie fraternă în bucuria fidelităţii faţă de papa, în bucuria îndeplinirii slujirii noastre sacerdotale şi episcopale, şi pentru faptul că am dus mulţi tineri la preoţie. Apoi există paternitatea episcopală în hirotonirile sacerdotale şi în hirotonirile episcopale, care acum desigur se înmulţesc şi mai mult, în funcţia mea de secretar de stat, cu hirotonirea multor colaboratori ai papei şi chiar a multor episcopi locali. Este o mare satisfacţie: acest mare popor al lui Dumnezeu care este compus în mod organic şi din păstorii Bisericii, cu diferitele lor responsabilităţi, diferitele roluri, conform vocaţiei lor şi conform carismelor pe care Duhul Sfânt le împarte. Acest popor care merge împreună în profundă unitate este cu adevărat un semn frumos al bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de Biserică şi faţă de întreaga omenire, pe care eu o experimentez în întâlnirile pe care le am şi astăzi fie cu Bisericile locale, fie cu reprezentanţii pontificali din toată lumea, fie şi cu şefii de stat care vin în vizită la Vatican şi manifestă aprecierea lor, recunoştinţa lor, pentru munca Bisericii, pentru mărturia Bisericii, fie în domeniul formativ, mai ales în domeniul educativ, fie în domeniul promovării umane, al promovării sociale, al asistenţei în special a categoriilor mai slabe din societate.

Deci trebuie să-i mulţumesc Domnului pentru darul preoţiei şi pentru darul episcopatului. Le doresc tuturor un bun An al Sfintei Preoţii!

(După Zenit, 17 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 21.