A celebra tainele lui Cristos

"Vreţi să celebraţi pe deplin şi cu fidelitate tainele lui Cristos spre lauda lui Dumnezeu şi pentru sfinţirea poporului creştin după Tradiţia Bisericii?"

(Pontificale Romanum. De Ordinatione Episcopi, presbyterorum et diaconorum,
editio typica altera (Typis Polyglottis Vaticanis, 1990)

Iubiţi confraţi întru Preoţie,

Slujirea pe care Domnul nostru Isus Cristos, prin intermediul Bisericii, a încredinţat-o persoanelor noastre, are un moment deosebit de special şi de neînlocuit în Munus sanctificandi. Ea se realizează în celebrarea "tainelor lui Cristos", care, şi în mod existenţial, au - şi trebuie să aibă! - angajate, aproape "consumate", cele mai bune energii ale apostolatului.

Tocmai acel "a celebra" la care ne-am angajat, nu este "ceva diferit" de apostolatul activ şi de misiune: Lucrarea lui Dumnezeu se împlineşte tocmai prin sfinţirea poporului său. Ea "are loc" în celebrarea tainelor sale, care se întâlnesc cu libertatea creată. Prea des a fost în mod nelegitim neglijat adevărul conform căruia tocmai prin celebrarea tainelor se realizează, veşnic, Mântuirea făcură de Cristos Domnul.

Biserica le cere slujitorilor săi să celebreze "pe deplin şi cu fidelitate". Cele două adverbe semnifică atitudinea interioară, respectiv cea exterioară, a celebrărilor. Pietas, sentiment uman nobil, departe de a indica un devoţionalism gol, face trimitere nemijlocit la acel înalt simţ de nobleţe şi religiozitate, de recunoaştere şi respectare a sacrului, care trebuie să caracterizeze exercitarea lui Munus sanctificandi. Pietate şi devoţiune, de la devotio adică oferirea propriei vieţi, sunt sentimente tipice ale celui care este cu adevărat îndrăgostiţi de Domnul şi se poartă cu "lucrurile sale" cu acel respect şi acea iubire pe care inima, fără nici un efort, le sugerează în mod natural faţă de Cel Iubit! Fidelitatea este determinată fie de respectarea formei în care Biserica a stabilit că tainele trebuie să fie celebrate, formă obiectivă şi universală şi niciodată arbitrară şi supusă exigenţelor emotive locale sau personaliste, fie de "statornicia" în celebrarea lor. Liturgia, care este înainte de toate lucrare divină, nu trăieşte atât din "creativitate subiectivă", cât mai ales din acea repetare fidelă, care niciodată nu îngreunează pentru că este semn, în timp şi în spaţiu, al fidelităţii lui Dumnezeu însuşi. Creativitatea este mai degrabă aceea a unei inimi mereu reînnoite pentru că e îndrăgostită.

Tainele sunt celebrate "spre lauda lui Dumnezeu şi pentru sfinţirea poporului creştin": nu este întâmplătoare ordinea factorilor, care totuşi rămân co-esenţiale. Celebrăm mereu "spre lauda lui Dumnezeu", adică în interior îndreptaţi spre Domnul, în acea verticalitate proprie a acţiune celebrative, care este o "fereastră" deschisă larg spre veşnicie şi o erupţie a veşnicului în timp. Preotul, mai mult decât un animator, trebuie să fie cel care se roagă: de fapt, rugăciunea se "însufleţeşte" rugându-ne şi arătând, în fapte, centralitatea ei de neînlocuit. "Spre lauda lui Dumnezeu" indică şi recunoaşterea în cult, a gloriei Domnului: îngrijirea liturgiei, alegerea cântării şi a muzicii, pregătirea altarului, frumuseţea odăjdiilor şi a mobilierului, toate colaborează la "a spune" cine suntem, cui îi aparţinem şi ce anume îndrăgim cu adevărat; toate spune pe cine îl rugăm şi ce anume celebrăm. Toate acestea cad, ca "ploaia" şi "roua binefăcătoare", asupra poporului sfânt al lui Dumnezeu, în folosul căruia se celebrează tainele Domnului, "pentru sfinţire"! Viaţa preotului este profund "cultuală", pentru că toţi cei botezaţi, prin slujirea hirotonită, să poată ajunge ca să-i ofere lui Dumnezeu propriile existenţe, "ca jertfă cu bună mireasmă" (Ef 5,2).

Totul "după Tradiţia Bisericii". În asta constă eficacitatea, şi uneori chiar şi validitatea, celebrării tainelor: ca să fie "după Tradiţia Bisericii": într-o istorie bimilenară care, dincolo de orice protagonism singular, are în Isus Cristos propria origine şi în rămânea lui în lume, prin intermediul Bisericii, propria motivaţie. Primim de la trecut o moştenire foarte preţioasă şi suntem chemaţi să o încredinţăm, (tradere), fraţilor noştri, intactă în bogăţia ei şi, dacă şi atunci când Duhul şi harul supranatural permit asta, îmbogăţită de credinţa şi mărturia noastră.

Această verticalitate, pietate, fidelitate şi ascultare faţă de Tradiţia eclezială, sunt garanţia autentică a realizării Preotului, care este preot pentru "a celebra tainele lui Cristos".

Mauro Piacenza
arhiepiscop titular de Vittoriana
secretar al Congregaţiei pentru Cler

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 50.