Enciclica socială a lui Benedict al XVI-lea

Publicăm textul intervenţiei pe care Mons. Gianpaolo Crepaldi, secretar al Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace, proaspăt numit de Sfântul Părinte ca nou episcop de Trieste, a rostit-o miercuri, 15 iulie 2009, la Palatul Montecitorio (sala Berlinguer).

Întâlnirea cu parlamentarii italieni pentru prezentarea enciclicei Caritas in veritate a fost organizată de Asociaţia "Persoane şi reţele".

* * *

Caritas in veritate este a treia enciclică a lui Benedict al XVI-lea şi este o enciclică socială. Ea se inserează în tradiţia enciclicelor socială pe care, în faza lor modernă, suntem obişnuiţi să o considerăm începută cu Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea şi vine după 18 ani de la ultima enciclică socială, Centesimus annus a lui Ioan Paul al II-lea. Aproape douăzeci de ani ne despart deci de ultimul mare document de doctrină socială. Nu că în aceşti douăzeci de ani învăţătura socială a pontifilor şi a Bisericii s-a retras pe planul al doilea. Să ne gândim de exemplu la Compendiul de doctrină socială a Bisericii, publicat de Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace în anul 2004 sau la enciclica Deus caritas est a lui Benedict al XVI-lea care conţine o parte centrală dedicată în mod expres doctrinei sociale a Bisericii şi pe care eu, în acel timp, am definit-o o "mică enciclică socială". Să ne gândim mai ales la magisteriul obişnuit al lui Benedict al XVI-lea, asupra căruia mă voi întoarce mai târziu. Însă scrierea unei enciclice asumă o valoare deosebită, reprezintă un sistematic pas înainte în cadrul unei tradiţii pe care pontifii au asumat-o în ei nu din spirit de înlocuire, ci cu convingerea precisă de a răspunde astfel la misiunea lor apostolică şi cu intenţia de a garanta religiei creştine "dreptul de cetăţenie" în construirea societăţii oamenilor.

Pentru ce o enciclică nouă? Aşa cum ştim, doctrina socială a Bisericii are o dimensiune care rămâne şi una care se schimbă cu timpurile. Ea este întâlnirea evangheliei cu problemele mereu noi pe care omenirea trebuie să le înfrunte. Acestea din urmă se schimbă şi astăzi fac asta cu o viteză surprinzătoare. Biserica nu are soluţii tehnice de propus, aşa cum ne aminteşte şi CV, ci are datoria de a lumina istoria umană cu lumina adevărului şi căldura iubirii lui Isus Cristos, ştiind bine că "dacă Domnul nu construieşte casa în zadar se trudesc constructorii".

Dacă privim în urmă în timp şi reparcurgem aceşti douăzeci de ani care ne despart de Centesimus annus ne dăm seama că au avut loc mari schimbări în societatea oamenilor.

1. Ideologiile politice care au caracterizat epoca dinainte de 1989 par să fi pierdut din virulenţă, însă au fost înlocuite de noua ideologie a tehnicii. În aceşti douăzeci de ani posibilităţile de intervenţie a tehnicii în însăşi identitatea persoanei s-au cuplat din păcate cu un reducţionism al posibilităţilor de cunoaştere ale raţiunii asupra căreia Benedict al XVI-lea îşi fundamentează de mult timp o lungă învăţătură. Această îndepărtare între capacităţi operative, care se referă de acum la viaţa însăşi, şi cadrul de sens care se subţiază tot mai mult este printre preocupările cele mai vii ale omenirii de astăzi şi pentru aceasta CV a tratat-o. Dacă în lumea veche a blocurilor politice opuse tehnica era aservită ideologiei politice acum, când blocurile nu mai sunt şi panorama geopolitică s-a schimbat mult, tehnica tinde să se elibereze de orice ipotecă. Ideologia tehnicii tinde să hrănească acest judecată a sa cu cultura relativismului, alimentând-o la rândul său. Judecata tehnicii este un din problemele maxime ale lumii de astăzi, aşa cum reiese în manieră evidentă din CV.

2. Un al doilea element deosebeşte epoca actuală de cea din urmă cu douăzeci de ani: accentuarea fenomenelor de globalizare determinate pe de o parte de sfârşitul blocurilor opuse şi pe de altă parte de reţeaua informatică şi telematică mondială. Începute la începutul anilor '90 din secolul trecut, aceste două fenomene au produs schimbări fundamentale în toate aspectele vieţii economice, sociale şi politice. Centesimus annus făcea aluzie la fenomen, CV îl tratează în mod organic. Enciclica analizează globalizarea nu numai într-un singur punct ci în tot textul, acest fenomen fiind, aşa cum se spune, "transversal": economie şi finanţe, ambient şi familie, culturi şi religii, migraţii şi tutelarea drepturilor muncitorilor, toate aceste elemente, şi altele încă, sunt influenţate de el.

3. Un al treilea element de schimbare se referă la religii. Mulţi observatori spun că în aceşti douăzeci de ani, şi ca urmare a sfârşitului blocurilor politice opuse, religiile au revenit pe scena publică mondială. Acestui fenomen, adesea contradictoriu şi care trebuie descifrat cu atenţie, i se contrapune un laicism militant şi adesea exasperat care tindă să scoată religia din sfera publică. Rezultă consecinţe negative şi adesea dezastruoase pentru binele comun. CV tratează problema în mai mult puncte şi-o vede ca un capitol foarte important pentru a garanta omenirii o dezvoltare demnă de om.

4. O a patra şi ultimă schimbare asupra căreia vreau să mă opresc este ieşirea câtorva ţări mari dintr-o situaţie de înapoiere, care schimbă în mod însemnat echilibrele geopolitice mondiale. Funcţionalitatea organismelor internaţionale, problema resurselor energetice, noi forme de colonialism şi de exploatare sunt legate şi cu acest fenomen, pozitiv în sine dar năvalnic şi care are nevoie să fie bine orientat. Revine aici, în mod urgent, problema lui governance internaţională.

Aceste patru mari noutăţi petrecute în cei douăzeci de ani care ne despart de ultima enciclică socială, noutăţi relevante care au schimbat în profunzime dinamicile sociale mondiale, ar fi suficiente doar ele să motiveze scrierea unei noi enciclice sociale. Însă la originea lui CV există un alt motiv care n-aş vrea să fie uitat. Iniţial, CV fusese gândită de Sfântul Părinte ca o comemorare a celor 40 de ani ai lui Populorum progressio a lui Paul al VI-lea. Redactarea lui CV a cerut mai mult timp, deci data aniversării a 40 de ani ai lui Populorum progressio - anul 2007 - a fost depăşită. Însă asta nu elimină legătura importantă cu enciclica paulină, evidentă deja din faptul că CV este numită o enciclică "despre dezvoltarea umană integrală în caritate şi în adevăr". Apoi este evidentă prin primul capitol al enciclicei, dedicat tocmai reluării lui Populorum progressio, recitirii învăţăturii ei în magisteriul global al lui Paul al VI-lea. Tema din CV nu este "dezvoltarea popoarelor", ci este "dezvoltarea umană integrală", fără ca asta să însemne o neglijare a celei dintâi. Deci se poate spune că perspectiva din Populorum progressio este lărgită, în continuitate cu dinamicile sale profunde. Lui Populorum progressio îi este conferită aceeaşi onoare dată lui Rerum novarum: să fie în mod periodic amintită şi comentată. De ea este noua Rerum novarum a familiei umane globalizate.

În cadrul acestui umanism integral CV vorbeşte şi despre actuala criză economică şi financiară. Presa s-a dovedit interesată mai ales de acest aspect şi ziariştii s-au întrebat ce va spune noua enciclică despre criza aflată în desfăşurare. Aş vrea să spun că tema centrală a enciclicei nu este asta, însă CV nu s-a sustras problematicii. A tratat-o nu în sens tehnic, ci evaluând-o în lumina principiilor de reflecţie şi a criteriilor de evaluare din doctrina socială a Bisericii şi în cadrul unei viziuni mai generale despre economie, despre scopurile ei şi despre responsabilitatea actorilor ei. Criza aflată în desfăşurare scoate în evidenţă, conform CV, că necesitatea de a regândi şi modelul economic aşa-numit "occidental" cerută şi de Centesimus annus în urmă cu circa douăzeci de ani nu a fost realizată până la capăt. Însă spune asta după ce a clarificat că problema dezvoltării a devenit policentrică şi cadrul responsabilităţilor, al meritelor şi al greşelilor, s-a articulat mult. Conform CV, "criza ne obligă să reproiectăm drumul nostru, să ne dăm reguli noi şi să găsim noi forme de angajare, să ne bazăm pe experienţele pozitive şi să le respingem pe cele negative. Criza devine astfel ocazie de discernământ şi de nouă proiectare. În această cheie mai curând încrezătoare decât resemnată, merită să înfruntăm dificultăţile momentului prezent" (nr. 21). Din enciclică reiese o viziune pozitivă, de încurajare a omenirii pentru ca să poată găsi resursele de adevăr şi de voinţă pentru a depăşi dificultăţile. Nu o încurajare sentimentală, dat fiind faptul că în CV sunt găsite cu luciditate şi preocupare toate problemele principale ale subdezvoltării din vaste arii ale planetei. Ci o încurajare întemeiată, conştientă şi realistă pentru că în lume sunt în acţiune mulţi protagonişti şi actori de adevăr şi de iubire şi pentru că Dumnezeu care este Adevăr şi Iubire este mereu în acţiune în istoria umană.

În titlul enciclicei CV apar cei doi termeni fundamentali din magisteriul lui Benedict al XVI-lea, Caritatea şi Adevărul. Aceşti doi termeni au marcat tot magisteriul său în aceşti ani de pontificat deoarece reprezintă însăşi esenţa revelaţiei creştine. Ei, în conexiunea lor, sunt motivul fundamental al dimensiunii istorice şi publice a creştinismului, deci sunt la originea doctrinei sociale a Bisericii. "Prin această strânsă legătură cu adevărul, caritatea poate fi recunoscută ca expresie autentică de umanitate şi ca element de importanţă fundamentală în relaţiile umane, chiar de natură publică. Numai în adevăr caritatea străluceşte şi poate fi trăită în mod autentic" (nr. 3).

Caritas in veritate este destinată să ne vorbească îndelung şi noi va trebui să vorbim îndelung despre ea. După circa douăzeci de ani de la Centesimus annus a lui Ioan Paul al II-lea, Biserica reia iar în mână soluţia construcţiei lumii şi transformă problema socială nici mai mult nici mai puţin decât în problema "dezvoltării umane integrale în caritate şi în adevăr". Făcând astfel, doctrina socială a Bisericii este plasată acolo unde Biserica şi lumea se întâlnesc. Paragraful 34 din enciclică spune cu claritate că după păcat lumea nu ştie să se construiască singură. Doctrina socială, aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea, este instrument de mântuire pentru că este vestire a lui Cristos în realităţile vremelnice. Caritas in veritate reafirmă "pretenţia" creştină: fără mine nimic nu puteţi face.

Fără forţa carităţii şi lumina adevărului creştine omul nu este capabil să se ţină împreună, pierde propriile bucăţi, se contrazice, se descompune şi se demontează. Pretenţia creştină este că numai Isus Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi-i permite să "se ţină", ca un întreg. O lectură a lui Caritas in veritate din acest punct de vedere ar fi foarte interesantă. Dreapta şi stânga, conservatorism şi progresism, capitalism şi anticapitalism, natură şi cultură... acestea şi alte separări şi reducţii sunt complet survolate: realitatea este mai mult decât ele şi realitatea este dată de caritate şi de adevăr. Să ne gândim la cea mai frecventă dintre descompunerile ideologice: separarea temelor vieţii şi familiei de cele ale dreptăţii sociale şi păcii. Separare foarte evidentă, de exemplu, în reducţionismul ecologist sau în dezvoltarea popoarelor sărace legată cu avortul sau planificarea reproductivă forţată. Enciclica spune că toate acestea trebuie "ţinute împreună". Să ne gândim la interpretarea frecventă a dezvoltării numai în termeni cantitativi, în faţa altor cauze - calitative - atât ale subdezvoltării cât şi ale superdezvoltării. Ideologia tehnicii este noul absolutism (a se vedea capitolul VI) pentru că separă: dacă toate problemele persoanei umane se reduc la probleme psihologice rezolvabile de tehnicieni "experţi" se ajunge să nu se ştie nici măcar ce se înţelege prin dezvoltare. Omul este unitate de trup şi suflet. Caritas in veritate redă spiritului şi vieţii veşnice locul lor în construirea cetăţii pământeşti.

Pretenţia creştină este de a reuşi să ţină împreună totul. Dar este şi aceea de a răspunde la o necesitate, mai bine zis la o aşteptare. Şi acest al doilea aspect al pretenţiei creştine este în întregime în Caritas in veritate. Fără a nega diferitele niveluri de adevăr şi de competenţă, deci fără a nega şi propriile limite, Biserica ştie că vesteşte cuvântul definitiv şi că acest cuvânt nu se adaugă din exterior ca o opinie, ci pretinde că este răspunsul la aşteptările umane. Dumnezeu are astfel locul său în lume şi Biserica un "drept al său de cetăţenie". Faptul ca Dumnezeu să aibă un loc în lume cere ca lumea să aibă nevoie de asta şi pentru a fi lume, adică pentru a obţine scopurile sale naturale, viceversa Dumnezeu este superfluu. Util, eventual, dar nu indispensabil. Dacă Dumnezeu este numai util atunci creştinismul este numai etică. În schimb, dacă Dumnezeu este indispensabil atunci credinţa purifică raţiunea şi caritatea purifică dreptatea. Purifică înseamnă că le face efectiv raţiune şi efectiv caritate. Ca şi cum am spune că fără credinţă raţiunea nu reuşeşte să fie raţiune şi fără caritate dreptatea nu reuşeşte să fie dreptate.

Nu se va înţelege până la capăt Caritas in veritate dacă ne vom opri numai asupra fiecărui capitol tematic, fără a ţine cont de viziunea generală. Tema adevărată a enciclicei este locul lui Dumnezeu în lume. Pentru aceasta Caritas in veritate este şi un bilanţ politic şi social al modernităţii şi al daunelor aduse adevăratei dezvoltări, daune provocate de incapacitatea de a percepe ceea ce nu este produs de noi. Paragraful 34 este dintre cele mai frumoase - şi mai importante - din enciclică deoarece vorbeşte despre "experienţa extraordinară a darului". Modernitatea, în versiunea sa actuală, elimină însăşi posibilitatea de "a primi" şi de "a accepta" ceva cu adevărat nou şi care "erupe" în viaţa noastră. Împiedică să percepem caritatea şi iubirea care sunt mereu ceea ce nu se poate prevedea şi produce. Deci îi ia lui Dumnezeu locul său în lume, pentru că Dumnezeu este caritate şi iubire. Ia posibilitatea de a ne recunoaşte ca "fraţi", deoarece apropierea se poate produce - spune enciclica - însă fraternitatea nu. Cineva a afirmat că în enciclică se vorbeşte mai mult despre fraternitate decât despre solidaritate. Este adevărat. Însă nu pentru a elimina termenul solidaritate, ci pentru a-l clarifica mai bine în lumina credinţei creştine. Fraternitatea cere un singur Tată şi nu poate fi decât un dar. Solidaritatea riscă să fie solidarism, deci orizontalitate etică. Am putea spune că fraternitatea purifică solidaritatea umană.

Ce raport există între perspectiva darului şi cea a libertăţii şi a responsabilităţii? Caritas in veritate plasează tema dezvoltării în acest ultim domeniu, nu cel al mecanismelor ci acela al responsabilităţii. Aceasta nu se naşte din ceea ce producem noi, ci din acceptarea obligaţiilor indisponibile. Altminteri, libertatea ar fi arbitrară şi responsabilitatea ar fi iresponsabilă. A se citi cu atenţie paragraful 43 despre drepturi şi despre obligaţii. Aici modernitatea este purificată, adică eliberată de ea însăşi pentru a fi mai autentic ea însăşi. De la o modernitate iresponsabilă la o modernitate responsabilă. Subdezvoltarea este produsă. Şi este produsă mai puţin de lipsa de resurse şi mai mult de lipsa de gândire şi de inimă. Gândirea şi inima - dacă nu sunt reduse la opinie şi la sentiment - ne pun în faţa ceea ce ne interpelează pentru că nu este produs de noi. Ne indică sensul adevărat al dezvoltării care trebuie asumat în mod liber şi responsabil, fără a-i încredinţa realizarea numai birocraţiilor sau mecanismelor.

Măreţia lui Caritas in veritate se află în respiraţia ei. Fără Dumnezeu, se citeşte în Concluzie, omul nu ştie unde să meargă şi nu ştie nici măcar cine este el. Fără Dumnezeu economia este numai economie, natura este numai un depozit de materiale, familia numai un contract, viaţa numai o producţie de laborator, iubirea numai chimie şi dezvoltarea numai o creştere. Omul oscilează între natură şi cultură, când înţelegându-se numai ca natură când numai cultură, fără să vadă că cultura este vocaţia naturii, adică împlinirea non-arbitrară a ceea ce ea aştepta deja.

(După Zenit, 16 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.